Tag Archives: intuneric

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Legenda celor o mie de sori

Cântul ierbii – legende – volumul I: Povestea celor o mie de sori

În cartea Luminilor, undeva printre nenumăratele pagini albe, se află o pagină galbenă. Nimeni nu știe de ce este diferită de restul cărții; nu pare a fi adăugată pe parcurs. De altfel, pagina pare a fi chiar prima pagină a cărții. Totuși, pagina galbenă nu deschide cititorului nicio poartă – este complet goală. S-ar crede că a fost lăsată acolo ca un punct de reper, ca un sfârșit de capitol… dar povestea de pe pagina anterioară, una albă, se întrerupe, iar continuarea de pe pagina albă, cea care urmează după pagina galbenă, este o continuare ambiguă, unde se observă firul întrerupt. Cumva, cuvintele au trecut peste foaia galbenă, fără a lăsa o urmă, și și-au continuat povestea mai departe, fără a se sinchisi de faptul că au rămas pierdute pe veci ochiului uman.

Dar să vă spun eu despre ce este povestea. Cum toată lumea știe, cartea Luminilor ascunde povești întunecate. Nu neapărat cu final în care sunt devorate formele de Viață, nu astfel de povești… ceea ce găsește cititorul în cartea Luminilor ascunde umbre reci și crude în orice întâmplare, umbrele călăuzind spre trecut, spre istoria unei familii sau a unui oraș. Nimeni, nimeni nu și-ar dori să afle toate misterele ascunse în spatele foilor albe; foia galbenă, în schimb, ascunde o taină de care le este frică și bătrânilor…

Legenda celor o mie de sori este povestea care se întrerupe pe pagina galbenă. Se povestește despre o familie care-și sorbea energia de la Soare. Noaptea toată lumea intra în casă, fiecare membru își înconjura patul cu lumină și adormea, ca dimineața să întâmpine soarele cu zâmbetul pe buze și cu mintea limpezită.

Cartea nu pomenește aproape nimic despre familie, decât faptul că aceștia erau elfizi de viță nobilă, că se închinau soarelui și că erau cei mai respectați și învățați din ținut. Se menționează că tatăl era cel care servea Soarele – căci lui i-a vorbit pentru prima dată. Ce i-a spus, nu se știe, însă după această întâlnire, în familie venise prosperitatea.

Familia avea cinci membri – tatăl, mama și copiii lor – trei fete gemene. Fata cea mare era frumoasă, zglobie și deseori o puteai vedea jucându-se cu animalele pădurii pe malul apei. Fata cea mică era un bebeluș zâmbăreț, cu părul de aur, ca și surorile ei. Fata cea mijlocie însă era o fire tăcută, cu ochi albaștri ca cerul senin, dar reci și înfricoșători: mintea ei ascundea ceva de care trebuia să-ți fie frică.

Familia înflorea. Soarele răsplătea vița de nobili cu mese îmbelșugate, avere adunată de prin cele mai neașteptate surse și relații cu lumea de vază din ținut. Elfizii aveau tot ce își doreau – Soarele era darnic și puțin îndrăgostit de fata cea mare. Elfida, proaspăt ieșită din adolescență, era încântată de acest fapt – îl privea toată ziua și-i spunea cuvinte frumoase.

blood glaze_by_ruanjia-d6j787l

De aici, în cartea Luminilor apare pagina galbenă, care ascunde continuarea poveștii. Pe pagina următoare însă, încep să se contureze cuvinte neclare. Este scris ceva despre o femeie cu ochii negri ca smoala și cu părul întunecat ca noaptea; că această femeie va aduce teroare, va dezbina familii, va distruge orașe… și că numele ei este învăluit în întuneric, un nume pe care părinții îl rostesc pentru a-i speria pe copiii neascultători: Khara. Mai jos, în fila albă din carte sunt scrise cu sânge următoarele rânduri:

Secolele vor deveni clipe; cele cinci zeități vor deveni praf; leul își va pierde coama, sirena își va sfâșia coada; libelula își va arde aripile, câinelui i se vor scoate colții și necunoscutul va dispărea; cele două Case se vor contopi; ființele cu chip de felină vor trăda; ființele cu aripi vor fi distruse; dulăii vor ucide și vor dăinui; peștii și melcii vor sta la fund, căci nimeni și nimic nu le mai poate salva.Câinele va ucide fluturele, iar trădătorul va fi o omidă neagră; eu sunt cea care își va pecetlui profeția în aceste mâini; voi schimba viața pentru moarte, voi distruge rodul zeilor pentru liniștea câinilor; îmi voi îndeplini promisiunea dată în Labirintul Stelelor; voi deveni Apă și Pământ și voi ucide Regele! Voi stăpâni această lume prin ochii ei! Voi deveni lumea ce va schimba soarta universului! Îmi sacrific viața pentru acest ultim omagiu adus Lui! Am numit-o în numele lui și am pregătit-o pentru schimbare! Ea e speranța mea, Omida Neagră!

Cartea Luminilor încheie aici această poveste. O poveste stranie, la sfârșitul căreia se întrevede o profeție despre care niciun învățat nu a putut spune nimic. S-a dedus însă că există un loc pe Pământ, un loc crucial unde s-ar ascunde nenorocirea – Labirintul Stelelor, căruia unii îi mai zic și Khara. Unele forme de Viață cred că anume acolo se ascunde așa-zisa Omidă Neagră – o entitate despre care nu se cunoaște nimic, dar care inspiră doar gânduri tulburi.

(c) Imagine – Blood glaze by Ruanjia on DeviantArt.


We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Ascultă

tumblr_n17lszmWju1qhttpto1_500Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…


Poezie despre tine

largeTu ești lumina ce-mi învăluiește întunericul, și nu invers; ai puterea să scapi de umbrele lungi și mâhnite din mine ce încearcă să te tragă la fund; reziști.

Tu ești după-amiaza caldă, cu mult soare ce alungă bruma dimineților reci și ploioase de toamnă ce se ascund în interiorul meu.

Tu ești Micul prinț al meu – și poate că nu știi, dar Micul prinț e cartea mea preferată.

Tu ești biblioteca cea plină de cărți cu foi îngălbenite, într-un colț al căreia există un fotoliu în care aș vrea să mă ghemuiesc pentru totdeauna.

Tu ești cafeaua neagră, tare și amară pe care o sorb în fiecare dimineață direct din ochii tăi.

Tu ești zidul ce mă protejează de mine însumi; când umbrele cresc, crești și tu, ascunzându-mă în brațele tale. Când dispar,

Tu ești zahărul meu pentru cafea; e destul să zâmbești ca să fac diabet. Cel puțin de șapte mii de ori pe zi.

Tu ești căldura ce mă învăluie pentru că tot timpul ai mâinile calde și inima fierbinte.

Tu ești muzica din interiorul meu când gândesc.

Tu ești dragul meu pentru că, mai nou, îmi place să calc cămăși.

Tu ești omul cu răbdare nelimitată, pentru că mă suporți așa, neîndemânatică cum sunt.

Tu ești un pictor desăvârșit, pentru că fiecare zi se transformă într-un peisaj din clipa în care deschid ochii.

Tu ești cerul meu plin de stele, pe care l-aș privi încontinuu, chiar dacă unele nopți sunt reci și stelele se ascund după nori.

Tu ești viteza de 300 km/h, pentru că îmi faci inima să-mi bată ca o nebună.

***

Scumpul meu cu miros de mare, de-ai ști, de-ai ști cât îmi ești de drag!


Cartea I: Unde cântă vântul (X)

Dusted  de Android JonesVII.

-Maestre Caylus, povestiți-ne ceva despre nimfele din Țara Irisului!

-De ce despre nimfe, Gridelin?

– Pentru că sunt niște creaturi despre care am auzit că s-ar zice că nu sunt tocmai bune…

Bătrânul trase un fum, lăsând un nor alb să alunece printre ramurile copacului la poalele căruia stătea.

-Depinde ce înțelegi tu prin bune, micuțule. Totul este relativ… Dar cred că am o poveste pentru tine, Gridelin. Să știi însă că nu este tocmai frumoasă.

Bătrânul a deschis cartea veche, pe care o avea mereu la îndemână. Copilul, curios cum sunt toți copiii, a tras cu ochiul, să vadă ce anume caută maestrul. Printre foile vechi și îngălbenite, maestrul a dibuit o foaie ce părea mai nouă, desprinsă din carte, cu un scris ciudat, dar oarecum diferit de acela din tom. Gridelin și-a zis că e o scrisoare, sau un document mai nou, ceea ce s-a și adeverit, mai târziu. În liniștea nopții, cu țârâitul greierilor, lampa fumegândă în beznă și ochii copilului, privind fix spre maestru, vocea lui Caylus răsuna ca o șoaptă înnăbușită.

”Nu știu de cât timp mă aflu aici; sau mai bine zis, nu știu cât timp mai am. Dar o va plăti, VA PLĂTI!

Stau într-o beznă deplină, fără un pic de viață în vene. Scriu cu ultima sforțare, dar știu că cei ce sunt vinovați vor plăti pentru tot, în special ea.

Timpul meu s-a sfârșit… dar al ei abia începe, începe atât de frumos și promițător! Îmi vine să urlu, dar nu am pic de vlagă în mine; sunt un corp al cărui suflare nu s-a îndreptat încă spre Nor. Dar timpul meu va veni, va veni… și al ei se va termina, pentru totdeauna!”

-Ciudată scrisoare, maestre. Nu am înțeles nimic.

-Ești un copil isteț Gridelin. Dacă nu știi cine este omul ce a scris-o, dar mai ales povestea din spatele ei… atunci totul se rezumă la un petec de hârtie.

Persoana care a scris această scrisoare se presupune a fi o nimfă, una dintre nimfele care au trăit înaintea venirii elfului în pădure. Asta n spune scrisul, dar nu avem de unde ști; poate că în ultimele sale clipe, nimfa a decis să scrie în limba străveche, cunoscută până nu demult doar clanului ei. Nu știe nimeni ce s-a întâmplat, iar această scrisoare rămâne a fi o enigmă.

Ai zis că nimfele nu sunt creaturi bune… și nu te-ai înșelat. Căci în timpul războaielor străvechi a existat o luptă crâncenă între două clanuri de nimfe, iar urmările acestui act nesăbuit a distrus o dinastie întreagă, cât și armonia din Pădurea Nopții; de atunci, pădurea freamătă, spiritele malefice s-au cuibărit în adâncurile ei, iar o rază de lumină pură nu a mai străbătut acest loc de foarte mult timp…

-Nu înțeleg, maestre. Nu am auzit despre un război între nimfe, credeam că sunt creaturi pașnice.

-Sunt, copile, sunt. Dar nu toate, și nu de foarte mult timp. Nu uita că lumina are și o latură întunecată. Să revenim la poveste. Acest document a fost văzut și de nimfele din palatul elfizilor, însă acestea nu au putut dezvălui nimic: istoria de dincolo de Nor nu le este cunoscută, mai ales atunci când aceasta se întâmplă înaintea nașterii lor cu mii și mii de ani. Dar semnătura a fost identificată: numele nimfei ce a scris acest răvaș este Arhemira; în limba străveche a nimfelor, ”arhem” înseamnă ”scut”, ceea ce ne face să credem că Arhemira era o creatoare de scuturi.

-Adică fierar?

-Nu, scuturi energetice, magice, nu se știe sigur, dar acele tipuri de scuturi ce te învăluiesc ca o aură, protejându-te de ceva anume, sau chiar orașe întregi. În timpul unui război, aceste talente erau foarte apreciate.

-Și credeți că era o apărătoare a unui oraș?

-Nu știu ce să cred Gridelin, probabil că era, dar cine știe dacă a unui oraș, sau a unui singur om… sau poate că numele ei nu înseamnă neapărat că poseda această forță; poate era doar o coincidență, o vanitate…

-Deci asta e toată povestea pentru astăzi?

Dar i-a răspuns liniștea, căci bătrânul Caylus era din nou undeva printre stele, fumându-și neîncetat pipa ce părea a fi plină tot timpul. Nerăbdător. Gridelin a luat foaia ciudată din tom, încercând să descopere ceva. În liniștea nopții, s-a auzit un fluierat, însă nu era vântul; copilul și-a ciulit urechile, și un sentiment straniu îl copleși; nu, nu era înspăimântat, deși povestea Arhemirei, toată taina din jurul ei ar fi creat fiori oricui. Se întâmpla ceva.

-Maestre, vântul…

Dar se opri. Maestrul nu era lângă el, iar la poalele copacului nu se vedea niciun semn că ar fi stat cineva aici o clipă în urmă. Gridelin și-a întors capul să se uite în direcția satului, dar uimirea îl copleși: în fața lui nu se vedea peisajul mult cunoscut, cu copaci înalți și verzi și case risipite la marginea Miosului; în fața lui se așternea un câmp gol, ars de foc malefic, plin de trupuri arse și însângerate de nimfe, animale mari, ce semănau a lupi și păreau a fi partenerii unor alte creaturi, cu coarne răsucite, chip de cerbizi, dar oarecum foarte diferite de cele a cerbizilor văzuți de Gridelin. Deși totul părea atât de real, copilul simțea că nu face parte din peisaj; nu visează, dar participă la eveniment, ca în spatele unui perete de sticlă. Aparent, nimeni nu îl lua în seamă, iar lupta între cele două forțe nu se mai termina; nimfele aruncau cu raze albastre de lumină, care păreau a fi gheață, dar totodată și energie; creaturile ce semănau cu cerbizii aruncau cu foc, iar fiarele acestora îi duceau în spate, alergând direct spre nimfe, scuipând foc din gură, ca niște dragoni.

Deodată, imaginea s-a schimbat; era același câmp, dar oarecum o altă porțiune, căci aici vuietul nu era atât de mare, iar salvele de foc și gheață mult mai rare. Gridelin se gândi că trebuie să fie dincolo de linia frontului, câci în jur erau doar nimfe și nimfi, care morți, care răniți, care doar distruși. Se evidenția totuși ceva mai la stânga. Imaginea se mută, iar copilul a văzut câteva nimfe și nimfi, însă discuția cea înflăcărată avea loc între două nimfe.

Păreau a fi de același statut social, căci armura lor era diferită de cea a poporului lor văzut pe câmpul morții. Una dintre ele părea a fi o conducătoare soldaților din linia întâi, căci în mâna dreaptă ținea o sabie mare, încă roșie și caldă, îmbibată cu sânge. Părul îi cădea, scurt și țepos, peste fruntea înaltă, cu riduri de nervozitate. Cealaltă stătea în fața ei, cu părul lung și bucălat căzându-i peste umeri, peste armura răvășită, și în special, peste fața tânără, dar plină de semne ale unei poveri grele.

-Arhemira, nu înțelegi, avem nevoie de scutul tău!

Prima nimfă era furioasă, atmosfera era tensionată.

-Nu, nu aveți… și-a acoperit fața cu palmele, într-o disperare ce i se citea în tremurul vocii.Scutul nu v-ar salva… și nu l-aș folosi peentru a-și salva ție oamenii!

-Arhemira, țipă furioasă cealaltă, fără scutul tău avem șanse slabe de tot, înțelegi?!!!

– Înțeleg foarte bine, dar nu eu am pornit acest război, ci familia ta, și o știi foarte bine… iar eu nu îmi voi folosi scutul pentru jocurile tale, Sphira! Oamenii noștri mor doar pentru că tu ai vrut să îți mărești domeniile!

În aer se opri o tăcere ciudată, și doar focul din depărtare mai anima atmosfera. Sphira nu a spus nimic, dar s-a întors, pe neașteptate, și și-a ridicat sabia: capul unui nimf, îmbrăcat mai modest, dar evident un comandant, se rostogoli cu un șuierat strident prin praful roșietic, stârnind un strigăt de groază ce s-a ridicat, ca un vultur flămând, din pieptul Arhemirei.

-Vezi, nu mai este; nu mai ai pe cine apăra, Arhemira, nu mai ai nicio scuză pentru scutul tău nenorocit; acum salvează-ne pe toți.

Nimfa continua să se uite fix, îngrozită, spre chipul ce i-a fost drag, ce acum o clipă o privea atent, gata să o salveze de Sphira, dacă aceasta ar fi încercat ceva; dar prea târziu.

-Nu… nu, nu, nu, niciun scut, nimic, nemernico, ucigașo!!!

Strigătul disperat, plin de durere și groază al Arhemirei a străbătut aerul îmbibat cu miros de sânge. Sphira nu s-a mișcat, doar buzele ei se transformaseră într-o semilună întoarsă. Zâmbetul triumfător și crud au speriat pe cei ce erau de față, nimfi și nimfe fără nume, a căror corpuri aveau să putrezească mult și bine pe acel pământ al morții.

-Ba da, micuță Arhemira, îmi vei face un scut, cu sau fără voința ta.

P. J. Lynch~Death and the MaidenCu aceste cuvinte, nimfa se teleportă fix în fața Arhemirei, iar aceasta nu a avut timp să își revină; o mână caldă, cu ghearele ascuțite, îi penetra pieptul, ajungând spre inimă, pe care a înșfăcat-o cu putere, rupând fiecare legătură cu corpul Arhemirei. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nimfa nu simți durerea, nu simți când corpul a cedat, căzând în nisipul îmbibat cu sânge; tot ce vedea era cealaltă, triumfătoare, malefică, ținând inima ei, încă vie, în palmă, transformând energia rămasă în scut.

-Mi-ai furat scutul, atât reuși Arhemira să spună. Dar nu a auzit-o nimeni, căci buzele, deja vineții, nu se mai mișcau.

Brusc, totul redeveni la loc. Gridelin se trezi lângă copac, ținând scrisoarea în mână. Era nedumerit, încă afectat de ceea ce văzuse. A fost oare un vis?

-… o vei plăti, tu și urmașii tăi… îi voi nenoroci pe toți, pe toți, până când neamul tău va fi extirpat de pe acest pământ!

Gridelin a început să tremure. Imaginile acelea, două morți violente, peretele de sticlă prin care a văzut trecutul l-au speriat; dar vocea ei, o voce plină de ură, furie și blestem ce îi umplea capul era ultima picătură. A căzut în genunchi, ținând foaia în mână, încercând să deslușească scrisul, sensul, a înnebunit?

-Gridelin, copile, ce ai?

Vocea lui Caylus l-a trezit. Ridicând ochii, copilul întâlni chipul bătrânului, mai blajin ca niciodată. Foaia din mâinile lui a dispărut imediat; deci știa ceva bătrânul, știa. Dar ce știa? Gridelin nu a reușit să descopere, căci întunericul se năpusti din nou deasupra lui, iar el se cufundă în beznă, de data aceasta, fără nicio imagine, fără niciun sunet.

(c) Sursă imagini: 1. Dusted  de Android Jones, 2. Death and the Maiden de P. J. Lynch.
***

Aici se termină prima carte din Culoarea vântului. Continuarea va urma într-un viitor nedefinit. Vă mulțumesc pentru că ați trecut pe aici 🙂


Surâsul zânei de mangan

Detail of the new work by jiuge on DeviantArtȘi pentru că orice poveste începe undeva, la un capăt de lume, povestea noastră va începe într-un castel de pe malul Lacului de Sidef, în care diminețile adună animalele din pădure la un pahar de apă cristalină. În castel locuiește zâna de mangan, a cărei surâs inspiră viață și armonie. Poate veți întreba dacă zâna este frumoasă? Se zvonește că la lumina dimineții apare zveltă, îmbrăcată într-un halat de brocart, cu fața albă, adormită, zâmbind razelor de soare, ce se joacă în părul ei bordeaux, lăsând urme de lumină în ochii rubinii. Dacă zâna ațipește pe verandă în orele calde ale zilei, pielea ei capătă o nuanță de piersică coaptă, rochia vaporoasă, de satin fin, îi îmbrățișează formele voluptoase. În somn, zâna își trece deseori mâna prin părul ondulat, roz-fuchsia, alungând leneșă buburuzele. În orele serii, când zâna își bea paharul de vin pe balcon, petrecând fiecare asfințit după orizont, părul îi devine lin, ca o apă curgătoare, căpătând nuanța de un roz pal. Mâinile ei delicate, de o nuanță albăstruie morbidă se așează obosite pe masa de marmură. Zâna de mangan își schimbă înfățișarea odată cu soarele, dar un singur lucru rămâne neschimbat: surâsul.

Într-o zi, zâna se juca cu soarele. Alergând după o rază, nici nu a observat cum s-a regăsit într-un loc necunoscut, ascuns de lume. Ciudat lucru, copacii începeau să se rărească, iar raza de soare – nicăieri. Din curiozitate, sau din aceeași neatenție (căci am uitat să menționez că zâna noastră e o zână cu capul în nori), frumoasa creatură cu părul bordeaux – era dimineață – și-a îndreptat pașii spre lumina soarelui ce se ascundea, luând-o peste picior. După ceva timp, zâna simți sub picioare nisipul încă rece, dar sclipitor, acoperit cu un văl subțire de rouă. Se minună, căci în castelul ei avea covoare pufoase, din mușchi, iar în pădure – iarbă verde, răcoroasă. Dintr-o dată, în fața ei apăru o creatură necunoscută: era Basil.

Cine e Basil, veți întreba? Aceeași întrebare își făcu loc și în mintea zânei, uitându-se cu interes în ochii mari, cărămizii. Adevărul este că Basil era un cal, dar zâna nu avea de unde să știe. Înalt, cu picioarele subțiri și zvelte, făcute pentru a zbura, Basil își scutura coama deasă, rubinie, de praful adunat din întrecerea cu soarele. Aici observă zâna și se opri: nicăieri nu văzuse o ființă atât de diferită, atât de mică și totodată, încununată cu raze de soare. Aplecându-și capul, Basil o salută, întinzându-i în semn de respect copita argintie. Zâna se gândi puțin, dar acceptă invitația. Se apropie de Basil și-i mângâie coama, la care Basil îi răspunse cu un ”i-ha-ha” sănătos. Zânei de mangan îi plăcu calul; îl îmbrățișă de grumaz și își continuă drumul, gândindu-se la păsările din castel, ce probabil că se întrebau unde a dispărut.

După un timp, Basil necheză: într-un nor de praf, pe drumul de țară se apropia de ei ceva. Vântul se ascunsese printre cei câțiva copaci ce mai erau, adăpostindu-și fiii în lanul de grâu auriu. Norul de praf se apropia din ce în ce mai mult, iar din el se deslușeau câteva figuri. Când s-a apropiat de călătorii noștri, norul a dispărut, lăsând în fața calului și a zânei un struț încoronat cu raze de sidef: era Samira, animalul sacru al acelui ținut. Zâna nu știa de Samira, Samira nu știa de zână, și totuși dintr-o privire și-a dat seama că în fața ei este o ființă aleasă. Mai puțin calul, pe care-l privi cu înfumurare: sângele albastru nu curgea prin venele lui Basil, neținând cont de faptul că nu era un cal tocmai obișnuit.

Deși trufașă, Samira făcu o plecăciune demnă de o regină în adresa zânei, aceasta grăbindu-se să-i răspundă la salut. Basil își scutură coama, aruncând stropi de rouă în jur, făcând-o pe Samira să se dea imediat la o parte: nu-i plăceau indivizii simpli, din popor, precum era calul nostru. Simțindu-se ofensată, Samira își ridică penele cărămizii și cu un aer de domnișoară jignită profund ocoli drumeții noștri, dispărând în aclași nor de praf. În jur se făcu liniște; zâna mângâie calul pe cap și-și continuară drumul.

S-a terminat lanul de grâu, s-a terminat și drumul prăfuit, roua s-a evaporat și pielea zânei de mangan se transformă într-o piersică coaptă: era amiază.Au intrat din nou în pădure, deși nu se vedea nicăieri poteca ce ducea spre Lacul de Sidef; zâna se întristă, deși Basil tot încerca să o înveselească.

În căldura amiezii, zânei i se făcu somn, iar Basil se culcă, oferindu-i cel mai bun divan rubiniu posibil în aceste locuri puțin cunoscute. Zâna nu era mofturoasă: acceptă invitația și se culcă pe iarbă, îmbrățișând grumazul puternic al calului. Trilurile păsărilor încetară: zâna dormea, zâmbind unui vis năstrușnic.

Se lăsa frigul: zâna se trezi, regăsindu-se singură în acel loc necunoscut. Basil lipsea, iar ultimele raze ale soarelui se ascundeau în verdele de smarald al pădurii. Ceva i se ghemui în suflet: era frica, sentiment pănă atunci necunoscut de zână. În jur, liniște, doar părul ei de un roz pal aruncând o umbră de lumină pe iarba rece. În depărtare, se auzi un sunet ciudat, înfiorător: zâna nu știa ce-i un lup, dar sentimentul cuibărit în interiorul ei îi zicea că ar fi timpul să fugă. Ceea ce și făcu, împiedicându-se de mărăcini, crengi uscate. Urletul ba se apropia, ba se îndepărta, iar părul ei roz pal, încâlcit, fâlfâia neajutorat printre copaci.

Aș putea să mai scriu, să zic că zâna de mangan găsi calea spre castel, sau că a reușit să se ascundă de lup, sau că a fost salvată de un prinț fermecător… dar de ce aș minți? Zâna de mangan a trăit cândva, în palatul ei frumos, pe malul Lacului de Sidef, iar într-o dimineață a dispărut. Nu a venit seara, și nici a doua zi, niciodată. Păsările din palat au căutat-o, în zădar: nici urmă de zână în pădure, în ceruri, în lume. Nici vie, nici moartă; nu au găsit nicio bucată din rochia ei, niciun fir de păr, nimic.

Zâna pur și simplu a dispărut, dar lucru ciudat: de la dispariția ei, în fiecare noapte de iarnă, pe zăpada proaspătă de lângă lac se observă urme argintii de copite: printre copaci, unele păsări adormite văd o coamă rubinie, însoțită de câte un nechezat lung. Este Basil, căutând-o pe zână, pe care a părăsit-o în somnul ei, fără ca cineva să înțeleagă de ce. Pe cerul întunecat, apar lumini călătoare, ridicându-se ca o ceață din toată pădurea: cât vezi cu ochiul, numai luminițe rozalii, palide, bordeaux sau fuchsia. Unii oameni spun că aceste luminițe călătoare arată drumul celora ce s-au pierdut, dar sunt foarte șirete: dacă un călător pierdut are inima curată, acestea îi vor arăta calea cea bună, și drumețul va ajunge la capătul pădurii. Pentru cel cu inima neagră, luminițele vor sclipi în zădar, căci vor ghida în acel loc unde pentru ultima oară a fost văzută zâna de mangan. În liniștea nopții, drumețul va auzi urlete de lup.

De ce aș minți că întâmplarea este o poveste? Căci zâna de mangan și astăzi, în nopțile geroase de iarnă, pășește, alături de un cal rubiniu, pe linia orizontului, înconjurată de parfum de vară și de mii de luminițe, bordeaux, fuchsia, rozalii…

Imagine (c) Jiuge, DevianArt

%d bloggers like this: