Tag Archives: carte

Lansare Fiind Imagine. Eseuri din adolescență

Mă simt ciudat să scriu din nou pe acest blog, având în vedere că ne-am luat rămas bun în 2015. Știu că v-am spus că ne vedem pe alte meleaguri, că acum scriu în altă parte… dar a intervenit ceva, un eveniment pe care nu aveam cum să nu-l împărtășesc cititorilor mei, de ieri și de azi.

În 2016 a apărut volumul meu de eseuri cu denumirea blogului. Nu am popularizat acest eveniment pentru că nu am fost mulțumită de rezultat – nu am avut un editor, coperta a fost improvizată (să mă ierte persoana a cărei balerini i-am tăiat din poză), așa că rezultatul nu m-a mulțumit.

Fiind Imagine Coperta

M-am ambiționat și am trimis manuscrisul (deloc perfect) la mai multe edituri (aviz scriitorilor ce au material dar nu știu care este pasul următor). Am trimis la vreo 5-6 dacă îmi amintesc bine și, cum mă așteptam, nu am primit niciun răspuns timp de luni bune. Într-o zi a venit un mail de la editura Datagroup, în care am fost anunțată că manuscriusul meu prezintă un interes și că ei și-ar dori să-l publice. Eram în culmea fericirii (și încă sunt) – mi se publică cartea!

Am lucrat câteva luni la perfecționarea volumului; manuscrisul a trecut prin mai multe corecturi, rearanjări, redenumiri și și-a schimbat și coperta (care, de altfel, îmi place teribil de mult!), astfel încât rezultatul este volumul de față,  Fiind imagine. Eseuri din adolescență, care îmi doresc mult de tot să vă placă!

Fiind Imagine eseuri din adolescenta Elena Druta

Vă pup și pe curând!

Later edit: Cartea mea o puteți procura de aici și de aici.

Save


Hobbitul(1937) de J. R. R. Tolkien

Book Tolkien Hobbit Comic Edition Ballantine 1990Cine nu a auzit de Hobbitul, o ființă asemănătoare omului, prietenoasă, ce-și bea ceaiul la ore fixe, admirând natura prin geamul rotund al căsuței sale drăguțe, săpate într-un deal? Excepție nu face nici hobbitul Bilbo Baggins, care într-o zi se trezește cu un vrăjitor, Gandalf, pe pragul casei sale. Acesta îi face cunoștință cu 13 dwarfi și îi propune să semneze un contract cu aceștia – Baggins urmează să devină ”hoțul” pentru Thorin în călătoria lor pentru recucerirea vechiului oraș de sub Munte.

În lunga sa călătorie, alături de Thorin și ceilalți dwarfi, Fili, Kili, Dwalin, Balin, Oin, Gloin, Ori, Dori, Nori, Bifur, Bofur, Bombur și, ocazional, vrăjitorul Gandalf, Biblo Baggins va trăi aventura vieții sale; se va lupta cu trolii, va face cunoștință cu păianjeni mari și malefici, va cunoaște personalități distincte – pe Beorn omul ce se transformă în urs, Regele Elfilor, omul Bard, Smaug, dragonul, dar și o creatură mică și diabolică ce-i va ”dărui” un obiect foarte interesant…

Nu cred că sunt prea mulți oameni ce nu au văzut filmul; totuși, versiunea cinematografică nu se compară cu cartea. Filmul mi s-a părut cam lălăit, împărțit în 3 părți fără niciun sens ( ei da, cui nu—i plac banii?), comparative cu cartea, care este scrisă într-un stil foarte plăcut – poveste pentru copii, fapt ce nu s-a observat în film, unde totul este prea matur și prea întunecat. În carte, nu ia 3 mii de ani să se întâmple un eveniment sau altul, personajele sunt mult mai bine conturate, Gandalf un personaj mai profund și mai misterios decât acela din film, iar Bilbo mult mai curajos și plăcut.

Când voi avea copii, le voi citi cărțile, pentru că Tolkien are un stil aparte de a povesti, de a introduce cititorul în universul creaturilor sale, iar acțiunea este antrenantă și într-un continuu suspans pentru cititor.


Ielele sau Zânele rele. Studii folclorice de Lazăr Șăineanu

IeleleAm cumpărat cartea la un târg( să fi fost un Librex, prin 2011?) cu scopul de a mă informa cu privire la o carte pe care nu am mai scris-o. Citisem de curând Noapte de Sânziele a lui Mircea Eliade și eram foarte încântată când am citit Ielele pe copertă; a început să mă fascineze folclorul românesc.

Am reușit să citesc cartea lui Șăineanu abia anul acesta. Deși nu este un roman, ci o tonă de explicații cu privire la mai multe subiecte, cu note de subsol kilometrice și fraze scrise în limba greacă, carea de față a fost o lectură relativ ușoară, dar foarte plăcută.

Ielele sau Zânele rele reprezintă titlul unui capitol, sau mai bine zis, a unui întreg studiu. Pe lângă acestea, Lazăr Șăineanu include în lucrarea de față mitul meșterului Manole, căpcăunii, legenda mărțișorului, dar și studii legate de anumite tradiții, sărbători și în general, viața țăranilor români din diferite regiuni ale țării. Fiecare studiu prezintă un incipit – o legendă – de exemplu, cea a meșterului Manole, apariția ei în diferite țări sub anumite forme, dar cu același miez, dar și etimologia anumitor cuvinte sau proveniența anumitor elemente dintr-o legendă. Este impresionantă munca depusă pentru crearea acestei cărți, deoarece autorul este foarte bine informat cu privire la anumite subiecte și detalii ce sunt practic imposibil de descifrat în ziua de azi.

Nu vreau ca această postare să pară a fi o recenzie; este mai mult o părere despre o carte de specialitate, și nu cred că un cititor de romane s-ar aventura să citească un studiu – doar în cazul în care-l interesează subiectele dezbătute. Mie personal mi-a priit lectura, deoarece m-am lămurit cu privință la anumite detalii, am aflat multe lucruri despre așa-zisele Iele, dar și principalele spirite rele ce bântuie folclorul românesc.


Poezie despre tine

largeTu ești lumina ce-mi învăluiește întunericul, și nu invers; ai puterea să scapi de umbrele lungi și mâhnite din mine ce încearcă să te tragă la fund; reziști.

Tu ești după-amiaza caldă, cu mult soare ce alungă bruma dimineților reci și ploioase de toamnă ce se ascund în interiorul meu.

Tu ești Micul prinț al meu – și poate că nu știi, dar Micul prinț e cartea mea preferată.

Tu ești biblioteca cea plină de cărți cu foi îngălbenite, într-un colț al căreia există un fotoliu în care aș vrea să mă ghemuiesc pentru totdeauna.

Tu ești cafeaua neagră, tare și amară pe care o sorb în fiecare dimineață direct din ochii tăi.

Tu ești zidul ce mă protejează de mine însumi; când umbrele cresc, crești și tu, ascunzându-mă în brațele tale. Când dispar,

Tu ești zahărul meu pentru cafea; e destul să zâmbești ca să fac diabet. Cel puțin de șapte mii de ori pe zi.

Tu ești căldura ce mă învăluie pentru că tot timpul ai mâinile calde și inima fierbinte.

Tu ești muzica din interiorul meu când gândesc.

Tu ești dragul meu pentru că, mai nou, îmi place să calc cămăși.

Tu ești omul cu răbdare nelimitată, pentru că mă suporți așa, neîndemânatică cum sunt.

Tu ești un pictor desăvârșit, pentru că fiecare zi se transformă într-un peisaj din clipa în care deschid ochii.

Tu ești cerul meu plin de stele, pe care l-aș privi încontinuu, chiar dacă unele nopți sunt reci și stelele se ascund după nori.

Tu ești viteza de 300 km/h, pentru că îmi faci inima să-mi bată ca o nebună.

***

Scumpul meu cu miros de mare, de-ai ști, de-ai ști cât îmi ești de drag!


The glimpses of the moon(1922) de Edith Wharton

gl moonA-ți alege cărțile ”de citit în viitorul apropiat” poate fi urmat de două lucruri: fie îți place cartea, și te bucuri că ai ales-o, fie realizezi că tot ce ți s-a părut frumos se conține doar în titlu, iar printre rânduri – niște lucruri plictisitoare, cum a fost în cazul acesta. Romanul lui Edith Wharton, în schimb, face parte din ”am făcut o alegere bună!”, deoarece s-a potrivit de minune cu atmosfera și programul încărcat din ultimele săptămâni.

Nu am găsit o traducere în română, iar titlul Luna ne privește, adaptat, ar suna cam sec, dar în același timp se înscrie perfect în primul capitol al cărții, o imagine eminesciană chiar – chipul a doi îndrăgostiți pe un mal de lac, privind luna. Discuția, ce-i drept, nu una foarte romantică – banii fac Pământul să se miște…

Personajele principale sunt Nick și Susy, a căror tinerețe înflorește în anii 1920, pe când într-un alt univers, un alt Nick relatează viața unui prieten foarte drag. Dar să revenim la subiectul romanului lui Wharton – cei doi îndrăgostiți, ambii săraci și fără nicio speranță de a primi moștenire de la vreo rudă, decid să se căsătorească, scopul fiind unul mai puțin romantic – căutarea unei trăsuri pline cu aur. Cum anume? Foarte simplu, deși cam greu de inclus în societatea din ziua de azi. Fiind mereu în cercurile oamenilor bogați, cei doi știu că tinerii însurăței sunt invitați să stea la vila vreunui prieten mai bogat, li se oferă drum liber în saloanele exclusiviste, unde poți întâlni o partidă mai bună. Mânați de acest gând mercantil, cei doi se căsătoresc, iar de aici începe drumul plin de obstacole spre ținta mult dorită.

Romanul lui Edith Wharton(de altfel, laureata premiului Pulitzer în 1920 pentru opera Vârsta inocenței) este despre universul a doi oameni mânați de setea banilor, dar în același timp, despre problema ce apare necontenit într-un cuplu: lipsa de comunicare, de unde rezultă și restul problemelor.

”Luna ne privește” a fost ușor de citit, cu un scris plăcut, focalizând imaginea mai mult pe Susy, pe când Nick apare mai mult ca o entitate din umbra eroinei. Susy este un personaj feminin interesant, suav, dar în același timp indecis, nesigur, gingaș și mercantil, fără însă ca acest defect să îl transforme într-un portret al unei femei neplăcute. Nick, pe de altă parte, apare mai mult conturat din perspectiva altor personaje, deși face parte din acțiune – este mai mult sau mai puțin prezent. Per total, lectura mi-a plăcut datorită stilului interesant, a firului narativ ușor de urmărit, dar și a finalului, oarecum neașteptat.


Jurnalul unui killer sentimental (1998) de Luis Sepúlveda

sepulvedaE un lucru frumos să faci ceea ce-ți place, să poți combina serviciul cu viața din afara acestuia; nu însă și în cazul personajului principal, al cărui cont din bancă are cifre cu zerouri nenumărate, a căror proveniență nu sunt altceva decât viețile altor oameni.

Ce se întâmplă totuși, când un killer, în sângele căruia ar trebui să scrie ”lipsă de sentimente” își îndreaptă atenția spre o femeie, aparent pentru o singură noapte, care la rândul său se transformă în ani? Se întâmplă ca misiunea  să devină încețoșată, iar chipul iubitei începe să plutească în fața ochilor, atunci când atenția ar trebui să fie îndreptată către tâmpla victimei…

Jurnalul unui killer sentimental (apărut la editura Polirom, 2004) este o carte ușoară, nu neapărat plină de subtilități și sensuri ascunse, dar captivantă, datorită aerului de roman polițist. Mi-a plăcut în mod special aerul degajat, dar în același timp firea calculată a personajului principal, care trebuie să ia o decizie ce-i va îndrepta viața într-o anumită direcție. Autorul, unul dintre cei mai renumiți scriitori contemporani din Chille reușește să captiveze cititorul prin cuvinte simple, dar bine aranjate, antrenând omul ce deschide cartea în a pătrunde trup și suflet în lumea ( sau chiar în pielea) killerului sentimental.


Moartea fără sens al lui Holban și fragmentele de vis al lui Novalis

Ca să lămuresc lucrurile, această postare va fi despre două cărți pe care le-am citit cam în aceeași perioadă, una dintre ele fiind o pierdere de timp, iar cealaltă – în timp.

omoartecare.3dO moarte care nu dovedește nimic este un roman, definitoriu, al scriitorului Anton Holban. Apărută pentru prima dată în 1931, cartea de față relatează o poveste de dragoste între Sandu și Irina, studenți într-o perioadă mai romantică. De la bun început, ambele personaje îmi par copii fade ale celor doi din Ultima noapte: un Sandu-Gheorghiu misogin, egoist, obsedat de propria supremație, veșnic gelos, fericit când o vede suferind pe Irina-Ela, femeie mediocră, frumoasă dar ștearsă, slabă, fără o personalitate puternică. Deci da, cam aceeași poveste, aceleași retrăiri ”puternice”, sentimentalism cât încape, și veșnica privire sarcastică adresată femeii.

Nu mi-a plăcut nici cartea, nici ideea. Da, moarte, natura umană, iubirea ce nu este niciodată absolută, bazată pe sacrificiu, nemulțumirea personajului masculin, dezinteresul celui feminin… pe mine totuși nu m-a atins, mi s-a părut cam forțată acțiunea, personajul masculin eroul suprem, iar cel feminin – o umbră. O mare pierdere de timp, care nu a dovedit nimic.

intre_veghe_si_vis_novalisÎntre veghe și vis. Fragmente romantice (1968) este o serie de pasaje, memorii, reflectări ce te fac să te pierzi în timp, să meditezi la viață, ascultând valurile mării pe un șezlong ascuns în umbră. Cel mai mult totuși mi-au plăcut pasajele ce cuprind amintirea dulce, dar dureroasă, a lui Sophie, o ființă ce i-a fost atât de dragă lui Novalis, încât viața lui s-a schimbat radical după dispariția ei; fiecare zi, fiecare carte, fiecare nor pe cer îi striga numele ei. Mi-a plăcut să mă pierd în paginile lui Novalis, să uit de timp, să mai învăț câte ceva nou, să citesc gândurile unui om demult dispărut.

Vă doresc o vacanță cât mai frumoasă, alături de oameni dragi și cărți savuroase, care să nu fie o pierdere de timp, ci în timp!


%d blogeri au apreciat asta: