Tag Archives: vânt

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Ascultă

tumblr_n17lszmWju1qhttpto1_500Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (I) – Meduzinii

tumblr_mp01t7mmh71qhttpto2_500Caylus, un grifonid aflat în amurgul zilelor sale, își îndreptă ochelarii pe nas, ridică tomul vechi pe genunchi și începu să-l răsfoiască. În tăcerea nopții calde, cu un cer senin, pictat neglijent cu stele, micii grifonizi și elfizi, de vârste diferite, dar neastâmpărați și curioși în egală măsură, se uitau cu toții la maestru, așteptând ca acesta să înceapă lectura înainte de culcare, devenită o tradiție. Tomul ce-l ținea pe genunchi avea copertele roase, stacojii cândva, iar foile nenumărate ce formau volumul greoi erau îngălbenite, o parte arse de fum, altele roase de șoareci, dar cele mai multe îmbibate cu praf. Nimeni, în afara marelui maestru, nu cunoștea limba în care era scrisă cartea; câțiva copii mai neastâmpărați au deschis tomul în clipele de neatenție a grifonidului, căci acesta ținea la carte mai mult ca la orice, dar nici elfizii, nici grifonizii nu au reușit să descifreze măcar un cuvânt.

Bătrânul, cu pielea de culoarea piersicii prăfuite, de atâția ani, griji de conducător de sat și de câteva războaie majore, se opri exact la începutul tomului, lucru ce stârni o larmă în cercul de copii; niciodată, niciodată povestea de seară nu a început de la primele file. Odată ce liniștea pogorî peste grupul de copii, Caylus, cu vocea răgușită, dar fermă, se adresă perechilor de ochi ce-l priveau atent:

 – Astăzi vă voi citi despre cele cinci zeități ale celor cinci popoare; cred că timpul e tocmai potrivit. Voi începe cu începutul.

Maestrul se gândi câteva clipe, uitându-se în gol, apoi își aținti privirea spre pagină, găsi rândul potrivit și începu să citească:

” În cele cinci cloțuri ale lumii vântul zbiară de la începutul vieții; s-au scurs anii, veacurile, Pământul și-a schimbat forma, culoarea, respirația. Au apărut primele frunze, primele animale, primele creaturi capabile să comunice între ele, primele așezări. Nimeni nu știe când s-a întâmplat, dar cu mult înaintea vieții, pe Pământ, în cele cinci colțuri, sălășuia un zeu, fiecare culegând stropii de vânt, de ploaie, de lumină, construind viața, fără însă a-și vizita vecinul, fără a interacționa cu el, fără a încerca să stabilească vreo legătură. Fiecare zeu își dorea liniște, singurătate, viață; dar în curând, multe aveau să se schimbe.

tumblr_mo2u0t7hkG1qhttpto4_500Diphda, a cărei viață provenea din apă, stăpânea pământurile reci, întunecoase, pe care umbrele își construiseră case; se spune că de pe pământurile acestei zeități provin umbrele întunecate, dar lipsite de energie malefică. Diphda era pe jumătate meduză, pe jumătate ființă hominidă. Avea pielea albastră, ochii verzi, iar părul ei, lung și alunecos, semăna a un mănunchi de alge. De la brâu în jos, Diphda nu avea picioare, ci o ”fustă” de un roz-transparent, de care se desprindeau numeroase ”piciorușe”, folosite la mers. De aceea, Diphda rareori ieșea din apele tulburi ce-i împânzeau pământul; deși era o zeitate căreia îi plăcea apa, Diphda crease Viața pe Pământ, pe acele fâșii mlăștinoase printre apele tulburi ale regatului său. Viața zeiței au fost niște creaturi înalte, tăcute, dar asemănătoare ei. Și-a numit poporul meduzini, ai căror piele albastră, ochi verzi și capacitate de a respira sub apă reprezentau moștenirea ei. Diphda își iubea poporul, dar nu interacționa prea des cu el. Lăsând creaturile cu două picioare pe sol, zeitatea se adâncea sub apă, acolo unde nu putea fi deranjată. Pe lângă caracteristicile sale fizice, Diphda le dărui necesitatea de a acumula informații, astfel încât meduzinii se axau pe a construi școli, pe a educa poporul, iar bibliotecile și arhivele acestui oraș al mlaștinilor erau imense, pline de înțelepciune”.

Maestrul se opri și se uită, îngândurat, spre cer. O stea tocmai trecuse prin atmosferă, arzând cu foc roșu, lăsând o dâră de fum în urma sa. Un copil îl întrebă:

– Ce s-a întâmplat cu Diphda și cu poporul ei? Nu am văzut niciodată un meduzin…

Caylus îl privi pe copil, apoi pe vecinul său.

– Ai avea o șansă foarte mică să-i vezi, căci meduzinii erau un popor timid. Deși le plăcea învățătura, rareori părăseau țara lor, tărâmul întunecat, plin de ape tulburi și soluri umede. Dar astăzi, și nici acum o sută, o mie de ani nu ai avea șansa să întâlnești un meduzin; existența lor este atestată doar de cărți, groase ca aceasta – și mângâie cu grijă coperta tomului. Poporul Diphdei a pierit cu mult timp în urmă, fiind nimicit de războiul cu serenizii. În urma lor, a rămas un imens cimitir, iar bibliotecile și arhivele, aceste altare ale înțelepciunii, fură prădate și nimicite de poporul asupritor; intrarea spre regatul rece și tăcut ale copiilor Diphdei este demult pierdută; sau poate doar ascunsă de serenizi.

– Și Diphda?

– Nicăieri nu scrie de ce zeița nu și-a apărat poporul; sau poate că a încercat, dar zeul serenizilor a fost mai puternic. Nu vom afla niciodată.

Urmă o pauză de tăcere, timp în care grifonidul își aprinse o țigară. Copiii începură să vorbească între ei. Țigara se termină, iar maestrul își reluă povestea.

Sursă imagini: tumblr, autori neidentificați.

Adaugă titlu aici

IMG_20140501_193737Și în sfârșit, liniște. O liniște adâncă, ca o briză de mare ce a rămas undeva acolo, într-o vacanță ce a durat cât o viață. Și parcă mai aud, undeva pe fundal, strigătul asurzitor al pescărușilor.

Când te aștepți cel mai puțin, în viață apare un eveniment sau ceva ce te schimbă radical pentru cteva zile, poate săptămâni, sau poate, pentru toată viața. Ceva ce vine de nicăieri, se îndreaptă tot spre nicăieri, și totuși lasă o dâră de melancolie în sufltul tău; de fiecare dată când vei reveni, vei vedea acel cer înstelat, valurile reci lovind nisipul de mai, încă nepregătit pentru sezon.

Liniștea de astăzi nu seamănă deloc cu una de înaintea furtunii, nu, deloc; e o liniște plină de un dor timpuriu după un timp ce nu va mai fi recuperat niciodată; chiar dacă voi mai merge acolo, cu aceiași oameni, cu aceleași 10 ore obositoare pe tren, cu același entuziasm… totul va fi altfel, și marea, și nisipul, și pescărușii, și oamenii.

 Ce tristă e amintirea unei fericiri întâmplate ca un miracol!


Chipul Morții

_The_Evil___by_sakimichanAm căutat lumini nespus de frivole, plimbându-mi chipul prin lumea ce se destrăma în jurul meu. Să fie oare sfârșitul?

De ce Moartea este privită ca un dușman?

Într-o lume în care specia dominantă este omul, moartea se regăsește drept personificarea unei frici nejustificate în fața necunoscutului. Într-o lume în care omul este acea verigă ce încercă să uzurpe puterea  vieții, Moartea prinde conturul unei ființe, a unei zeități chiar, menite să fure și să distrugă visele omenirii. Să fie totul într-atât de sumbru?

E normal să ne fie frică de moarte. Un animal se teme și el de moarte – dar asta nu-i spune sentimentul, ci instinctul. Noi, animale care ne considerăm raționale – deși deseori nu ne comportăm ca atare, tindem să fim obsedați de frica morții. Cineva își împăienjenește privirea cu ideea existenței unei alte ”vieți” după moarte, poate reîncarnarea, sau poate nemurirea sufletului. Altcineva acceptă ideea că după moarte, corpul, cu tot cu ”suflet” nu dispare complet, ci se contopește cu mediul, devenind una cu natura, sau cel puțin, îngrășăminte pentru plantele din apropiere.

De-a lungul timpului, Moartea a fost cel mai aprig dușman al omului. Totuși, ce se înțelege prin dușman? O ființă supranaturală, îmbrăcată în negru, ce vine cu o coasă imensă și fură ultima suflare? Sau o bătrână oarbă, ce din greșeală, sau dintr-o dorință perfidă, taie firul de ață ce nu se mai piaptănă ușor? Uneori, este reprezentată ca o tânără frumoasă, cu chip sclipitor, venită să acompanieze sufletul spre un alt tărâm, necunoscut de muritorii de rând?

Oricare ar fi imaginea acestei ”ființe”, deseori se omite faptul că Moartea este o parte vitală din circuitul Vieții – sunt ca doi iubiți, ale căror trăsături atât de diferite creează armonia. Chiar dacă este reprezentată în culori sumbre, nu trebuie să uităm că negrul devine strălucitor în lumina soarelui, iar tăișul coasei oglindește  verdele copacilor din jur, roșul macilor, albastrul cerului, totul într-o fâșie subțire de metal; în coada coasei apar cărăbuși ce-și făuresc o casă în lemnul uscat, iar în șuieratul metalului în vânt se aude și un râs de copil.

Moartea nu este rea, căci răul este relativ. În schimb, pe cât de crudă poate fi, pe atât de blândă și atentă este cu cei ce o întâlnesc ca pe un prieten vechi. Ar trebui să învățăm să o privim în ochi, să nu o judecăm ca fiind dreaptă sau nedreaptă, să îi acceptăm existența și să-i zâmbim atunci când n vom înfățișa în fața ei: cerul imens, codrul verde și liniștea dintr-un lan de flori de câmp sunt fărâme din existența unor oameni ce cândva, într-un timp uitat, au văzut chipul negru și radiant al Morții…


Și era frig.

Can’t Let Go by David C. SchultzPereții de un alb imaculat țipau la el, dar nu-i auzea. Chip îmbătrânit, nu mai știa câte ierni a stat aici; poate, dintotdeauna, toată  viața a fost o iarnă albă, rece, crudă. Numele lui nu era Karl, dar zăpada îl îmbrățișa ca o cobră. Cu gluga lăsată peste fruntea brăzdată, se uita la hârtia mototolită din mânile zbârcite. Pletele negre îi cădeau peste ochi, deranjându-l: nu putea citi adresa de pe scrisoare.

Era o scrisoare galbenă, mototolită, cu literele mâncate de vânt, șterse de frig, uitate de lacrimi. Câte ierni în urmă i-a scris?

Pereții albi îl deranjau, îi furau aerul. Era într-o închisoare, una aprigă, fără ieșire, chiar dacă în jur se revărsa o mare albă, moartă, și totodată, plină de furie. Și pereții albi, un palat din alb ce-l înnebunea. Și ea avea părul alb…

Îi ținea minte chipul, dar mai mult părea a fi o iluzie decât impresia unei ființe vii. Cu părul alb, bucălat, din care parcă se desprindea toată zăpada din jur. Ochi tulburi, plumburii, cu sclipiri otrăvitoare. L-a blestemat, l-a blestemat să-i simtă gustul de zahăr al buzelor ei roșii, singura pată de culoare în acea iarnă cumplită!

Scrisoarea a rămas pe vecie întipărită în aerul acelui castel alb, numele destinatarului s-a șters. L-a știut vreodată?

Dar era prea târziu.

Și era frig.


Roșu, galben, portocaliu…

Laura Makabresku - FoxDin pământuri, o creatură fantastică își ridica ființa. Într-o dimineață rece, înmiresmată de ceața de pe lac, Creatura a deschis ochii mari, roșii ca fructele de măceș, acoperite de pleoape albe, din care genele cărămizii aruncau o umbră de melancoliei pe chipul ei. Nasul mic și ușor turtit a prins o culoare rozalie de la frig. Făptura își mușca buzele, însângerate de atâta frig și durere. O vulpe îi veni în întâmpinare, făcându-i-se milă de făptura gingașă și totodată, parcă ruptă dintr-o altă lume, vrăjmașă acesteia. Creatura o privi cu o tristețe nemăsurată; vulpea se apropie și cu botul ascuțit i-a dat la o parte o buclă ruginie de pe frunte; părul ei părea o cascadă dezordonată de fire de apă, curgând năvalnic peste frunte, obraji, umeri. Așa au stat o vreme, în tăcere.

Spre seară, sorele păli, plecând grăbit spre alte orizonturi. Vulpea presimți o noapte rece; așa și urma să fie. Pe lângă asta, ciorile negre, aducătoare de moarte, se împăienjeneau prin crengile gri ale copacilor din jur, devenind astfel gardieni înfricoșători. Creatura nu înțelegea nimic: pentru ea, mirosul pământului ud, în care a luat naștere, nu a învățat-o nimic despre cealaltă margine al acestuia, acoperită acum de frunze, iarbă și râme adormite. Vulpea, în schimb, căuta un adăpost pentru Creatură; frigul urma să muște cu poftă din tot sângele cald ce-i se va nimeri în cale.

Întunericul învălui lumea. Se vedeau doar stelele, corpuri pierdute în spațiu, de o culoare galbenă, morbidă, iar jos, somnul vulpii și a Creaturii era vegheat de lumânările pământului, mii de perechi de ochi galbeni și voci răgușite. Creatura se ghemui de frig. Vântul se înteți, aruncând în buclele ruginii frunze roșii, galbene, portocalii, moarte. Înspăimântată, Creatura îmbrățișă singura ființă ce era alături în prima ei zi de viață, vulpea. Așa au stat un timp, tremurând odată cu crengile uscate ale copacilor, vântul rece, aerul…

A doua zi, în pădure era o liniște morbidă. Ciorile au amuțit parcă, iar vântul s-a ascuns undeva, căci nu se simțea niciun tremur în aer. Vulpea se trezi: lângă ea, întinsă pe pământul umed, zăcea o Toamnă răvășită.


%d blogeri au apreciat asta: