Tag Archives: sentiment

Ascultă

tumblr_n17lszmWju1qhttpto1_500Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…

Reclame

Omul de pe lună

487073_497202673633413_1356618875_nVântul sufla cu putere, plimbându-se printre ruinele unui oraș ce cândva a fost leagănul a mii de oameni. Astăzi însă, umbrele mari și sumbre ale clădirilor, dar mai ales al marelui palat, se conturau pe cer ca pe o pânză albastră, cu mii de puncte sclipitoare. Nu se vedea lumină nicăieri, și totuși ceva o făcea să creadă că acest loc nu este tocmai părăsit; multe povești despre nopțile reci în sânul ruinelor menționează o lumină palidă, slabă, dar persistentă.

Tânăra privea orizontul întunecat. Nu simțea frigul, foamea, rafalele de vânt ce-i aruncau frunze uscate în părul bogat, negru, a cărui culoare se confunda cu cea a pământului, făcând-o să pară un tot întreg cu solul moale, mirosind a viermi. Aștepta.

Vântul a mai urlat puțin, după care își găsi un culcuș undeva într-o casă din orașul părăsit. Totul în jur a devenit tăcut, ca un mormânt în care morții demult s-au prefăcut în viermi. Dar ea aștepta, aștepta ceva special, ceva ce va face acea noapte diferită de nopțile întunecate din țara ei, nopțile care, pe nesimțite, au devenit și zile.

A început să se lumineze. Era luna, frumoasa lună, a cărei chip oamenii din țara ei nu l-au mai văzut de ani buni; cei bătrâni au murit, visând la ea, alții s-au născut și nici nu i-au cunoscut chipul. Dar cei mai mulți tânjeau după imaginea ei, blândețea și lumina roșiatică, ce cobora ca un văl asupra orașului viu, care acum era doar o schiță pe fundalul pământului.

Se auzi un șuierat lung, de parcă cineva uitase un fluier undeva printre stânci, undeva unde vântul se joacă necontenit; dar acesta dormea, iar șuieratul… făptura își ridică capul de pe genunchi și privi luna, care o privi la rândul său. Dar… era ceva în chipul ei, ceva atât de uman și atât de apropiat ființa ce stătea pe pământ. Brusc, lumina lunii deveni puternică, orbind-o. Iar după ce a deschis ochii, a întunericul îi înconjura ființa, luna dispăruse, iar noapte deveni mai întunecată și mai eternă ca niciodată. Ceva era diferit; alături de ea, simți prezența unui alt om.

-Să nu îți fie frică.

-Nu îmi este.

-E bine. Să nu îți fie frică, nu vreau să te rănesc.

-Tu? Să mă rănești? Nu cred că ai avea cum.

-Ai dreptate, tânără luptătoare.

-Cine ești?

-Eu? Eu sunt omul de pe lună.

-Ești unul dintre zeii străvechi?

-Numele meu nu l-ai auzit niciodată.

-Deci nu ești de aici… de ce ai coborât?

-Pentru că poporul tău este interesant. Mai ales acum, în clipele întunecate ale regatului.

-De unde știi? Poporul meu nu a văzut luna de foarte mult timp…

-Ce naivă ești, tânără Semira! Crezi că ești singura care se transformă în umbră ca să scape din împărăția de jos, și să vină să admire lumina casei mele?

-Îmi cunoști numele?

-Sunt un zeu, un zeu pe care îl admiri deseori, fără să știi; voiam să aflu numele tău.

-De ce?

-Pentru că în ochii tăi se citește cea mai dureroasă disperare; rar întâlnești ochi atât de expresivi.

Pentru o clipă, se așternuse o liniște caldă, ca o briză, peste cele două umbre în noapte. Semira simți cum o lacrimă, de foarte mult timp ținută captivă în adâncul sufletului ei sparse cupola în care era încarcerată, croindu-și drumul pe obrazul fin, rece al fetei. Umbra omului de pe lună – căci în întuneric, trăsăturile sale erau de nedestins – luă fața Semirei în palme, privind-o foarte atent.

Ai mâinile calde; mă așteptam… căci luna…

-Credeai că sunt rece? Umbra a îmbrățișat-o, iar ea nu a mai simțit frigul, doar lacrima ce i s-a oprit pe obraz și mâinile lui mângâindu-i părul și spatele, ușor, ca o adiere de vânt. Nu am cum să fiu rece, Semira; reci sunt doar oamenii tăi, căci inimi mai înghețate nu am întâlnit. Dar nu plânge, copila mea.

Semira îl privi în ochi, dar văzu doar două umbre mai întunecate decât noaptea; știa că o privea fix, continuând să o îmbrățișeze.

-Vreau să plec.

-Timpul tău aici nu s-a terminat încă ; ai de făcut atâtea lucruri… și abia atunci vei putea pleca. Pământul nu te poate lăsa să pleci. Durerea este și ea trecătoare, copilă. Dar privește-mă, privește-mă ca înainte pe furiș, în nopțile reci, când își vine să plângi. Căci voi fi mereu aici, aproape, lângă tine. Umbra o îmbrățișă mai strâns, iar într-o clipă dispăru, lăsând o șoaptă în urechea stângă. Te-am așteptat de când lumea ta abia a început să apară; te voi aștepta în continuare, căci nu vei fi singură, niciodată, niciodată…

În liniștea nopții, trezită ca dintr-un somn, tânăra privi cerul. Nimic. Luna se ascunse după cupola palatului, vântul a început să sufle din nou cu putere, făcând frunzele uscate să galopeze printre ruinele orașului. În jur, nicio lumină, nicio suflare vie; doar întuneric și sentimentul că o pereche d buze calde i-au atins fruntea.

Zâmbi.

Sursă imagine: tumblr, autor neidentificat.


Scrisoare către Gabriel Garcia Marquez

gabriel-garcia-marquez-02Te-am iubit. În felul meu, ți-am descoperit sufletul, puțin câte puțin, printre rândurile pline de vise și personaje mitice, rupte parcă din realitatea noastră. Nu te-am cunoscut niciodată, nu știu cum îți suna vocea, nici câte cute îți apăreau pe frunte când zâmbeai… dar m-ai cucerit nu printr-o singură carte, misterul a început în rândurile îndepărtate, ascunse printre literele tinere sau bătrâne. În fiecare pagină găseam ceva noi, indeit, o trăsătură ce poate să aparțină numai ție.

Iar azi am aflat că nu mai ești și totuși, îmi este greu să cred asta. Pentru că tu ești ceva atemporal, pe care nici moartea, nici viața nu-l pot atinge. Tu ești o entitate ce nu aparține acestei lumi, iar să vorbesc, sau chiar să accept faptul că ai murit, îmi este cu neputință. Pentru că ești omniprezent, în toate acele file îngălbenite, aranjate între coperți colorate, de pe raftul meu din bibliotecă.

Îți mulțumesc că mi-ai ghidat adolescența într-o lume fantastică atunci când totul în jurul meu se năruia; că mi-ai arătat sufletul omului în cele mai vii culori; că mi-ai demonstrat că iubirea este un sentiment care poate fi trăit în mii de feluri, că dragostea este fără prejudecăți, că frumosul poate fi găsit în cel mai oribil urât; îți mulțumesc că datorită cărților tale am început să văd lumea altfel, să-i descopăr micile imperfecțiuni în cele mai perfecte forme. Îți mulțumesc că mi-ai oferit posibilitatea să citesc niște cărți superbe, care mi-au schimbat modul în care privesc viața.

Ironic, acum citesc ”A trăi pentru a-ți povesti viața”…


This could be the end…

24. I love this town, even if itțs blooming and raining at the same time...Ironic, nu? Totul a început cu o melodie, pe care ai continuat-o cu ”or maybe a new begining”. Și a durat, a durat până la sfârșit. Cam tot atâta timp cât durează înflorirea cireșilor.

M-am plimbat prin oraș, însoțită de o ploaie indecisă, cu un cer luminos, și totuși stropi mari, deși și reci căzând de undeva ca din altă lume. Abia astăzi am observat câți pomi sunt în jur. În orașul meu natal nu mai sunt, căci oamenii au uitat ce înseamnă florile de cireș în aprilie… dar aici, în orice colț mai ascuns al orașului, câte un pom îți înalță, măreț, brațele pline de aromă și amintiri. Și picături imense de ploaie. Și miroase a primăvară și iubire. Și poate un pic de melancolie…

Totul a durat cât o înflorire, și a plecat, lăsând o urmă de tristețe. Tristețe și amintiri din epoca în care florile abia începeau să se desfacă, timide. Dar înflorirea lor e trecătoare, efemeră parcă, se întâmplă într-o clipă și în următoarea, vezi copacul plin de file de smarald, fără urmă de alb, roz, sidefiu… înțelegi, nu? A fost frumos, dar efemer… iar astăzi, astăzi o ușoară melancolie. Ploaia va spăla asfaltul ud și va întâmpina cu brațele deschise smaraldul.

Zâmbești?


Iubește fiecare clipă petrecută cu tine

Victor NizovtsevPentru că tu, și doar tu poți aprecia adevărata valoare a tăcerii care se instaurează în interiorul tău.

Mi-a fost frică. Mi-a fost frică atunci când din lumea mea interioară a dispărut o entitate. Când se întâmpla ceva și era singura căreia puteam să-i împărtășesc acea impresie – atunci îmi dădeam seama că nu mai este; și gândul meu rămânea suspendat în aer. Dar pe parcurs, m-am obișnuit cu faptul că entitatea a dispărut pentru totdeauna. Nu subit, nu dureros, nu nimic: a fost o decizie corectă. Chiar dacă uneori îi simt lipsa, înțeleg că așa e mai bine pentru mine. Da, pentru mine. Pentru că a existat prea mult ”noi”, care a însemnat de fapt ”eu” și cam atât.

Mi-a fost frică atunci când am pierdut acea entitate pe care o credeam că e ultimul puzzle ce completează tabloul fericirii mele. M-am înșelat, m-am înșelat prea mult timp; am trăit într-o iluzie pe care consideram că o pot transforma în adevăr atâta timp cât muncesc din greu; dar entitatea din lumea mea era străină de gândurile mele, străină de aspirațiile mele, străină de suflet, chip, gând, de tot. Iar eu nu am observat decât târziu de tot, când mi-am exprimat temerea și am primit un răspuns afirmativ. Și atunci s-a rupt firul…

De fapt, nu s-a rupt nimic. Mă trezesc în fiecare dimineață cu gânduri noi, frumoase. Sunt înconjurată de oameni dragi, care mă fac să râd. Citesc cărți savuroase, pe care entitatea nu ar fi în stare să le înțeleagă – ce existență absurdă! Iar golul din interiorul meu… e doar un gol inventat, pentru dramă. Știu prea bine că interiorul meu nu poate fi gol; în cutia toracică se află inima,plămânii, diafragmul; în abdomen, aparatul digestiv, reproducător, excretor. Am învâțat toate astea pe piese, piese scoase de la formol, mirosind oribil și având culori prea puțin naturale; le-am văzut topografiate pe corpul unui animal, unde nu exista loc pentru ”gol”. Corpul uman – și animal – e construit inteligent, nimic în plus, nimic în minus. Așa că nu are cum să existe un gol în interiorul  meu.

Iar când am realizat asta, parcă totul a devenit mai clar. Fără dramă, fără resentimente, fără remușcări, entitatea a dispărut din capul meu. Sunt gânduri pe care nu le pot împărtăși altor oameni; sunt impresii pe care nu le-aș putea exprima în cuvinte, sau idei pe care nu le pot spune oricui, datorită statutului de ”tabu” ale acestora; dar nu-i nimic, căci cum spunea Camus, ”Un om este și mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decât prin cele pe care le spune”.

Gândurile mele se acumulează undeva, în mintea mea, la fel ca și tăcerile, strigătele, zâmbetele, emoțiile în general; pentru că știu că voi întâlni, într-o zi, un om ( nu o entitate!) care mă va asculta cu plăcere, care îmi va împărtăși pasiunile sau cel puțin le va înțelege și încuraja.

Adevărul este că niciodată nu poți fi ”gol” : ai pasiuni, ai prieteni, ai lumea frumoasă ce te înconjoară. Și liniștea din interiorul tău… învață să o îndrăgești, să-i vezi culorile, să-i percepi chipul, să vezi cât de mult îți seamănă. Și atunci când o vei îndrăgi, ea îți va dărui cele mai frumoase clipe de pace sufletească.


Fiară fără suflet

66412_515889095098104_1330486453_nAh, cât de mult aș vrea să-ți sfâșii fața! Să-ți rup cu unghia carnea, centimetru cu centimetru, ascultând țipetele de agonie. Ce n-aș da ca să-ți văd disperarea întipărită pe față; toată tristețea și durerea de care e capabil corpul tău, ba chiar mai mult, mai mult de atât. Vreau să-ți vărs pe chip o cantitate  imensă de disperare, pe care să nu o poți suporta, care să ți se infiltreze prin piele, să-ți paraziteze sângele, să fie pompată, încontinuu, prin toată ființa ta, și să nu fii în stare să schimbi ceva; să nu poți scăpa de durerea provocată.

Aș vrea să-ți rup ființa în mii de bucăți, să le arunc cât mai departe una de alta, ca să nu poți suferi ca un tot întreg, ci ca mii de elemente din unul singur, și în disperarea ta, să realizezi că nimeni și nimic nu te poate ajuta, nu te poate elibera de povara propriei tale infirmități.

Aș vrea să te fac să suferi înzecit pentru toate cuvintele aruncate cu neglijență, pentru fiecare gest ca o lovitură de cuțit, pentru fiecare privire înfumurată și egoistă aruncată lumii ce te privește tăcută. Mi-aș dori să îți sfâșii carnea astfel, încât sângele să aibă timp să picure, câte o picătură, una singură, încontinuu, până la sfârșitul timpului. Fiecare picătură să spele fiecare frustrare, fiecare gând rău, fiecare durere, fiecare noapte nedormită, fiecare sentiment ce distruge barierele, sărind în exterior, cu un șuvoi ce distruge tot ce e mai frumos în mine. Dar pe tine, pe tine să te doară înzecit, să vrei să țipi, dar să nu poți; pentru că în primul rând, ți-aș sfâșia corzile vocale, ca singura alinare rămasă, țipătul eliberator, să-ți fie refuzată, imposibilă.

Inspirație și încă ceva:


Cafea cu aromă de cireș/ Cum să uiți de ochii lui

1237918_606579226087324_633335727_nDocumentul cu denumirea ”Proiect nefinisat” datează din 7 februarie 2013 în folderul cu ciorne. Nu mai știu care este povestea din spatele acestui text, și revizuindu-l, am ajuns la concluzia că nu vreau să-l termin. De aceea, voi posta fragmentul original, iar continuarea – continuarea poate fi pictată de imaginație. În caz contrar, spoiler alert – toate personajele vor muri într-un viitor mai mult sau mai puțin apropriat.

***

Numele meu este Eliad. În țara în care locuiesc acum toată lumea îmi zice Eliot. E bun și așa. Diminețile înnourate mă fac depresiv. Culoarea cenușie ce se strecoară prin fereastră în biblioteca mea mă deprimă; îmi vine să aprind aerul ca să am mai multă lumină. Dar griul trist continuă să-mi invadeze intimitatea camerei și mă trântește în pat, cu țigările fumegând în scrumieră, una după alta. Au trecut mulți ani și totuși nu pot uita parfumul ademenitor din primăvara anului X.  Îmi este dor de un soare viu ca atunci…

Camera spitalului mirosea a crini. Deși era trecut demult de mai, în aer pluteau petale roz, albe, vișinii… asistenta s-a apropiat de geam și a dat draperia la o parte; prin fereastra deschisă câteva petale au nimerit pe pervaz. Asistenta a ieșit din cameră, lăsând pacienta singură, înconjurată de mirosul de crini.

Demult stătea în acestă încăpere; să fi avut vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani când a nimerit aici. Acum are aproape treizeci. Stă în pat, rezemată de pernă, cu mânile așezate în poală și cu privirea ațintită spre oraș. Are mâinile foarte delicate, cu degete lungi, de pianistă. Pielea albă, prea palidă pentru culorile verii și parcă prea luminoasă pentru această cameră de spital. Are părul lung, lăsat pe spate,de un castaniu cu nuanță de roșu de cireș. Două șuvițe în față îi accentuează pielea ca de perlă și ochii mari, de un albastru extrem de deshis; Ochii îi privesc fix în lumina de afară. Se deschide ușa și în salon apar doi bărbați și o femeie, ținând în mâni un buchet de lalele mov. Pacienta își întoarce capul, dar privirea îi rămâne mereu ațintită într-un punct fix…

tumblr_mnw2wzkTRm1qb1j2fo1_500

Cuplul care a intrat sunt Francesca și Paul. Căsătoriți de ceva vreme, în urma a câțiva ani de întâlniri prin holurile liceului, parcuri și teatre, Francesca a decis să plece în străinătate, să facă biologie. Paul, un tânar mai mare cu câțiva ani decât soția sa, a urmat facultatea de filozofie și preda la universitate.

Celălalt bărbat sunt eu. Am treizeci și doi de ani. Sunt proaspăt venit din Anglia, unde am o firmă. Am terminat universitatea aici, facultatea de bioingenerie și am putut pleca în străinătate. Astăzi, dețin acțiunile unei firme din Scoția și am un laborator propriu în Londra. Paul îmi este prieten vechi; aflând că iau o pauză și vin în țară pentru câțiva ani, mi-a cerut să ne întâlnim numaidecât. Am aflat ceva ce m-a tulburat…

 Femeia din pat mă fixa cu ochii ei imposibil de albaștri. Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu mă vede. M-ar fi recunoscut imediat; ce-i drept, am cam slăbit de atunci și nu-mi mai port părul ca acum cinci ani. A trecut atâta timp! Și totuși, tace. Doar se uită în gol și are o privire atât de calmă, atât de diferită de privirea ei de atunci, atât de… moartă!

Și-a oprit privirea în gol. Francesca s-a apropiat de vaza cu crini, a scos florile și s-a apropiat de chiuvetă ca să schimbe apa. Femeia de pe pat s-a încruntat.

-Mai este cineva cu voi, nu-i așa? Am auzit parcă mai mulți oameni intrând…

Paul și Francesca s-au privit cu subînțeles. Eu îi priveam la fel de nedumerit. Într-un sfârșit, Francesca a umplut vaza cu apă și a pus lalelele în ea. Crinii erau aruncați neglijent în chiuvetă.

-Este un domn cu noi, dragă, a zis Paul cu un aer încurcat, uitându-se când la mine, când la gresia de pe jos. Este un prieten pe care l-am întâlnit recent; m-am gândit că ai vrea să-l cunoști.

Și-a întors privirea moartă în direcția mea, pentru că am făcut un pas în față și m-a auzit. Am stat într-o liniște adâncă timp de câteva secunde. Femeia cu ochii de un albastru imposibil m-a întrebat cu o voce dulce, dar obosită:

-Eu sunt S, încântată. Mi s-a părut că a zâmbit, un zâmbet amar și abia observabil care a durat o clipă.

-Eli… Eliot, domnișoară; plăcerea este de partea mea.

A zâmbit. De data aceasta, a durat ceva mai mult și parcă nu mai exprima amărăciune, ci amuzament.

-Eliot? Domnule, aveți un nume neobișnuit. Și frumos, de altfel. Și a tăcut, cufundându-se parcă într-o lume a ei.

Francesca a început să decojească o portocală, Paul a întrebat-o ceva pe S, iar eu stăteam acolo, într-o parte, martor la o scenă desprinsă ca dintr-o poză veche. Mi-a inspirat familia reunită, mama decojind o portocală, tatăl ținându-și fiica tandru de mână. S nu părea deloc bătrână. Deși avea aproape treizeci, încă păstra chipul unei adolescente târzii. Pielea albă, mată, umerii ascuțiți, mici, și părul lung, sănătos, inspirau o jună dintr-o pictură medievală. Și totuși, văzând acest tablou de familie, nimeni nu și-ar fi dat seama că Paul ține de mâină nu o fiică, ci o soră.

Stăteam stânjenit ceva mai departe decât ei. O priveam pe femeia din pat fără jenă; nu mă putea vedea, de acea o scrutam cu privirea, îi măsuram fiecare centimetru din piele, fiecare buclă ce-i cădea ușor pe spate, fiecare șuviță ce se culca pe brațele ei. Era nemărginit de frumoasă, mai frumoasă chiar ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată.

Cu o seară înainte, am ieșit cu Paul la o cafea. Plimbarea pe străzile orașului mi-au trezit o acută nostalgie: nu am mai fost aici de atâția ani și totuși țin minte parcul, bulevardul, mirosul de covrigi de pe lângă simigerie, porumbeii de lângă mall, făntâna arteziană din piață. Orașul pare la fel, și totodată e mult mai trist, mai cenușiu. Aleile din cartierul x, cândva pline cu măceș sălbatic, înflorind primăverile, transformând bulevardul într-un tunel al îndrăgostiților, astăzi nu mai este. În schimb, au apărut bănci, alei asfaltate și flori sezoniere pe margină. Și totuși, aleea de măcieș îmi va lipsi; acolo am văzut-o pentru prima dată.

Stăteam pe o terasă drăguță, mesele erau toate ocupate de diferite categorii de oameni – era o seară frumoasă, cu miros de primăvară. La masa de lângă stătea un cuplu, ceva mai încolo un grup gălăgios de liceeni și mai rezervat, în colț, o bătrânică și prietena sa. În aer, se simțea  parfumul domnișoarei de alături, țigările mele și cafeaua lui Paul. Am vorbit puțin despre afaceri, despre campinatul național de tenis, despre ce spectacole se vor da la filarmonică. Paul a devenit dintr-o dată serios.

-Știi, am primit un post în Berlin. La o universitate faină. Pot pleca împreună cu familia, am obținut un contract de câțiva ani cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu mai pot să stau în țara asta – Francesca vrea un viitor frumos pentru fiică-mea, și eu la fel. În plus, avem mai multe oportunități acolo…

-Înțeleg… Dar asta înseamnă că am putea să ne vedem mai des. Desigur, în câțiva ani, când revin și eu la afacerile mele. Am obosit. Munca nu mă mai bucură, am lăsat tot dracului și am venit aici. Adică, i-am lăsat lui Thomas. Am nevoie de ceva timp, liniște și atmosferă ”de acasă”.

Paul m-a ascultat cu luare aminte, uitându-se cum se stinge țigara în scrumieră. Ambii voiam să ajungem la un subiect ce ne frământa. Pe mine, ca pe acel tânăr de acum câțiva ani buni, student sărac și cu idei materialiste; pe el, profesor începător la facultate. Voiam să vorbim despre ea. Am deschis primul subiectul.

– Zi-mi, ce mai face… ea?

Cu o ușoară tresărire, Paul și-a plecat ochii în ceașca cu cafea încă fierbinte.

-Nu știi? E…spitalizată. De patru ani deja…

A venit rândul meu să treasar. Nu știam nimic, nu am mai aflat nimic despre ea în acești ani cât am fost plecat. Mă așteptam să aud ceva similar cu ”e bine, căsătorită, fericită, cu copii”. Cel puțin, asta-și dorea când eram împreună. Ghicindu-mi gândurile, Paul a continuat:

-Cu câteva zile după plecarea ta a nimerit într-un accident. Nu a suferit, aparent, dar a început să-și piardă treptat vederea; s-a lovit cu capul de parbriz când a intrat nenorocitul ăla în ea cu mașina. Într-o jumătate de an după incident a orbit complet. Medicii au zis că a suferit o traumă nu știu de care, că singura problemă e doar pierderea vederii. Auzi la ei, singura problemă! Paul părea înfuriat. Își strângea, involuntar, pumnul și cu cealaltă mâna amesteca de zor zahărul ce demult s-a topit în cafeaua deja rece. Pierderea vederii a fost un șoc pentru ea. A încercat să se sinucidă. De două ori. Medicii au zis că e într-o depresie prefundă. De altfel, pierderea văzului la douăzeci și cinci de ani e o traumă; asta fără să includ ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte de accident…

Paul continua să-și amestece cafeaua. Mă simțeam penibil. Parcă tot trecutul meu s-a întors împotriva mea cu acest verdict: e vina mea! Și totuși, Paul mi-a ghicit și de data asta gândurile:

tumblr_md4y4nJmaw1rrpf77o1_500-Nu te învinui, El. Nu e vina ta… e dobitocul ăla cu mașina lui, ****-măsii! A tăcut puțin, revenindu-și. Știi, pe lângă pierderea vederii, ea nu te mai ține minte. Medicii au zis că e în urma stresului – a uitat ceva ce o deranja. Un fel de reacție a creierului ei –  Francesca zice că te-a uitat ca să nu mai sufere.

-M-a uitat? La asta nu mă așteptam. Erau câteva cuțite înfipte-n mine după ce am aflat că a fost accidentată; acum mi se înfingeau încă zece în pieptul coșului; m-a uitat așa, din durere?

Paul s-a oprit din amestecat cafeaua și s-a uitat la mine.

-Știi, nu te-a uitat complet; ține minte evenimentele, faptele, cuvintele; dar nu ține minte fața și numele. I-a zis Francescăi de câteva ori că îi pare rău de faptul că nu ține minte chipul; mai ales că nu ar fi în stare să-l recunoască vreodată… Dar te urăște, de asta să fii sigur.