Ascultă

Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…

Omul de pe lună

Vântul sufla cu putere, plimbându-se printre ruinele unui oraș ce cândva a fost leagănul a mii de oameni. Astăzi însă, umbrele mari și sumbre ale clădirilor, dar mai ales al marelui palat, se conturau pe cer ca pe o pânză albastră, cu mii de puncte sclipitoare. Nu se vedea lumină nicăieri, și totuși ceva o făcea să creadă că acest loc nu este tocmai părăsit; multe povești despre nopțile reci în sânul ruinelor menționează o lumină palidă, slabă, dar persistentă.

Tânăra privea orizontul întunecat. Nu simțea frigul, foamea, rafalele de vânt ce-i aruncau frunze uscate în părul bogat, negru, a cărui culoare se confunda cu cea a pământului, făcând-o să pară un tot întreg cu solul moale, mirosind a viermi. Aștepta.

Vântul a mai urlat puțin, după care își găsi un culcuș undeva într-o casă din orașul părăsit. Totul în jur a devenit tăcut, ca un mormânt în care morții demult s-au prefăcut în viermi. Dar ea aștepta, aștepta ceva special, ceva ce va face acea noapte diferită de nopțile întunecate din țara ei, nopțile care, pe nesimțite, au devenit și zile.

A început să se lumineze. Era luna, frumoasa lună, a cărei chip oamenii din țara ei nu l-au mai văzut de ani buni; cei bătrâni au murit, visând la ea, alții s-au născut și nici nu i-au cunoscut chipul. Dar cei mai mulți tânjeau după imaginea ei, blândețea și lumina roșiatică, ce cobora ca un văl asupra orașului viu, care acum era doar o schiță pe fundalul pământului.

Se auzi un șuierat lung, de parcă cineva uitase un fluier undeva printre stânci, undeva unde vântul se joacă necontenit; dar acesta dormea, iar șuieratul… făptura își ridică capul de pe genunchi și privi luna, care o privi la rândul său. Dar… era ceva în chipul ei, ceva atât de uman și atât de apropiat ființa ce stătea pe pământ. Brusc, lumina lunii deveni puternică, orbind-o. Iar după ce a deschis ochii, a întunericul îi înconjura ființa, luna dispăruse, iar noapte deveni mai întunecată și mai eternă ca niciodată. Ceva era diferit; alături de ea, simți prezența unui alt om.

-Să nu îți fie frică.

-Nu îmi este.

-E bine. Să nu îți fie frică, nu vreau să te rănesc.

-Tu? Să mă rănești? Nu cred că ai avea cum.

-Ai dreptate, tânără luptătoare.

-Cine ești?

-Eu? Eu sunt omul de pe lună.

-Ești unul dintre zeii străvechi?

-Numele meu nu l-ai auzit niciodată.

-Deci nu ești de aici… de ce ai coborât?

-Pentru că poporul tău este interesant. Mai ales acum, în clipele întunecate ale regatului.

-De unde știi? Poporul meu nu a văzut luna de foarte mult timp…

-Ce naivă ești, tânără Semira! Crezi că ești singura care se transformă în umbră ca să scape din împărăția de jos, și să vină să admire lumina casei mele?

-Îmi cunoști numele?

-Sunt un zeu, un zeu pe care îl admiri deseori, fără să știi; voiam să aflu numele tău.

-De ce?

-Pentru că în ochii tăi se citește cea mai dureroasă disperare; rar întâlnești ochi atât de expresivi.

Pentru o clipă, se așternuse o liniște caldă, ca o briză, peste cele două umbre în noapte. Semira simți cum o lacrimă, de foarte mult timp ținută captivă în adâncul sufletului ei sparse cupola în care era încarcerată, croindu-și drumul pe obrazul fin, rece al fetei. Umbra omului de pe lună – căci în întuneric, trăsăturile sale erau de nedestins – luă fața Semirei în palme, privind-o foarte atent.

Ai mâinile calde; mă așteptam… căci luna…

-Credeai că sunt rece? Umbra a îmbrățișat-o, iar ea nu a mai simțit frigul, doar lacrima ce i s-a oprit pe obraz și mâinile lui mângâindu-i părul și spatele, ușor, ca o adiere de vânt. Nu am cum să fiu rece, Semira; reci sunt doar oamenii tăi, căci inimi mai înghețate nu am întâlnit. Dar nu plânge, copila mea.

Semira îl privi în ochi, dar văzu doar două umbre mai întunecate decât noaptea; știa că o privea fix, continuând să o îmbrățișeze.

-Vreau să plec.

-Timpul tău aici nu s-a terminat încă ; ai de făcut atâtea lucruri… și abia atunci vei putea pleca. Pământul nu te poate lăsa să pleci. Durerea este și ea trecătoare, copilă. Dar privește-mă, privește-mă ca înainte pe furiș, în nopțile reci, când își vine să plângi. Căci voi fi mereu aici, aproape, lângă tine. Umbra o îmbrățișă mai strâns, iar într-o clipă dispăru, lăsând o șoaptă în urechea stângă. Te-am așteptat de când lumea ta abia a început să apară; te voi aștepta în continuare, căci nu vei fi singură, niciodată, niciodată…

În liniștea nopții, trezită ca dintr-un somn, tânăra privi cerul. Nimic. Luna se ascunse după cupola palatului, vântul a început să sufle din nou cu putere, făcând frunzele uscate să galopeze printre ruinele orașului. În jur, nicio lumină, nicio suflare vie; doar întuneric și sentimentul că o pereche d buze calde i-au atins fruntea.

Zâmbi.

Sursă imagine: tumblr, autor neidentificat.

Scrisoare către Gabriel Garcia Marquez

Te-am iubit. În felul meu, ți-am descoperit sufletul, puțin câte puțin, printre rândurile pline de vise și personaje mitice, rupte parcă din realitatea noastră. Nu te-am cunoscut niciodată, nu știu cum îți suna vocea, nici câte cute îți apăreau pe frunte când zâmbeai… dar m-ai cucerit nu printr-o singură carte, misterul a început în rândurile îndepărtate, ascunse printre literele tinere sau bătrâne. În fiecare pagină găseam ceva noi, indeit, o trăsătură ce poate să aparțină numai ție.

Iar azi am aflat că nu mai ești și totuși, îmi este greu să cred asta. Pentru că tu ești ceva atemporal, pe care nici moartea, nici viața nu-l pot atinge. Tu ești o entitate ce nu aparține acestei lumi, iar să vorbesc, sau chiar să accept faptul că ai murit, îmi este cu neputință. Pentru că ești omniprezent, în toate acele file îngălbenite, aranjate între coperți colorate, de pe raftul meu din bibliotecă.

Îți mulțumesc că mi-ai ghidat adolescența într-o lume fantastică atunci când totul în jurul meu se năruia; că mi-ai arătat sufletul omului în cele mai vii culori; că mi-ai demonstrat că iubirea este un sentiment care poate fi trăit în mii de feluri, că dragostea este fără prejudecăți, că frumosul poate fi găsit în cel mai oribil urât; îți mulțumesc că datorită cărților tale am început să văd lumea altfel, să-i descopăr micile imperfecțiuni în cele mai perfecte forme. Îți mulțumesc că mi-ai oferit posibilitatea să citesc niște cărți superbe, care mi-au schimbat modul în care privesc viața.

Ironic, acum citesc ”A trăi pentru a-ți povesti viața”…

This could be the end…

Ironic, nu? Totul a început cu o melodie, pe care ai continuat-o cu ”or maybe a new begining”. Și a durat, a durat până la sfârșit. Cam tot atâta timp cât durează înflorirea cireșilor.

M-am plimbat prin oraș, însoțită de o ploaie indecisă, cu un cer luminos, și totuși stropi mari, deși și reci căzând de undeva ca din altă lume. Abia astăzi am observat câți pomi sunt în jur. În orașul meu natal nu mai sunt, căci oamenii au uitat ce înseamnă florile de cireș în aprilie… dar aici, în orice colț mai ascuns al orașului, câte un pom îți înalță, măreț, brațele pline de aromă și amintiri. Și picături imense de ploaie. Și miroase a primăvară și iubire. Și poate un pic de melancolie…

Totul a durat cât o înflorire, și a plecat, lăsând o urmă de tristețe. Tristețe și amintiri din epoca în care florile abia începeau să se desfacă, timide. Dar înflorirea lor e trecătoare, efemeră parcă, se întâmplă într-o clipă și în următoarea, vezi copacul plin de file de smarald, fără urmă de alb, roz, sidefiu… înțelegi, nu? A fost frumos, dar efemer… iar astăzi, astăzi o ușoară melancolie. Ploaia va spăla asfaltul ud și va întâmpina cu brațele deschise smaraldul.

Zâmbești?

Iubește fiecare clipă petrecută cu tine

Pentru că tu, și doar tu poți aprecia adevărata valoare a tăcerii care se instaurează în interiorul tău.

Mi-a fost frică. Mi-a fost frică atunci când din lumea mea interioară a dispărut o entitate. Când se întâmpla ceva și era singura căreia puteam să-i împărtășesc acea impresie – atunci îmi dădeam seama că nu mai este; și gândul meu rămânea suspendat în aer. Dar pe parcurs, m-am obișnuit cu faptul că entitatea a dispărut pentru totdeauna. Nu subit, nu dureros, nu nimic: a fost o decizie corectă. Chiar dacă uneori îi simt lipsa, înțeleg că așa e mai bine pentru mine. Da, pentru mine. Pentru că a existat prea mult ”noi”, care a însemnat de fapt ”eu” și cam atât.

Mi-a fost frică atunci când am pierdut acea entitate pe care o credeam că e ultimul puzzle ce completează tabloul fericirii mele. M-am înșelat, m-am înșelat prea mult timp; am trăit într-o iluzie pe care consideram că o pot transforma în adevăr atâta timp cât muncesc din greu; dar entitatea din lumea mea era străină de gândurile mele, străină de aspirațiile mele, străină de suflet, chip, gând, de tot. Iar eu nu am observat decât târziu de tot, când mi-am exprimat temerea și am primit un răspuns afirmativ. Și atunci s-a rupt firul…

De fapt, nu s-a rupt nimic. Mă trezesc în fiecare dimineață cu gânduri noi, frumoase. Sunt înconjurată de oameni dragi, care mă fac să râd. Citesc cărți savuroase, pe care entitatea nu ar fi în stare să le înțeleagă – ce existență absurdă! Iar golul din interiorul meu… e doar un gol inventat, pentru dramă. Știu prea bine că interiorul meu nu poate fi gol; în cutia toracică se află inima,plămânii, diafragmul; în abdomen, aparatul digestiv, reproducător, excretor. Am învâțat toate astea pe piese, piese scoase de la formol, mirosind oribil și având culori prea puțin naturale; le-am văzut topografiate pe corpul unui animal, unde nu exista loc pentru ”gol”. Corpul uman – și animal – e construit inteligent, nimic în plus, nimic în minus. Așa că nu are cum să existe un gol în interiorul  meu.

Iar când am realizat asta, parcă totul a devenit mai clar. Fără dramă, fără resentimente, fără remușcări, entitatea a dispărut din capul meu. Sunt gânduri pe care nu le pot împărtăși altor oameni; sunt impresii pe care nu le-aș putea exprima în cuvinte, sau idei pe care nu le pot spune oricui, datorită statutului de ”tabu” ale acestora; dar nu-i nimic, căci cum spunea Camus, ”Un om este și mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decât prin cele pe care le spune”.

Gândurile mele se acumulează undeva, în mintea mea, la fel ca și tăcerile, strigătele, zâmbetele, emoțiile în general; pentru că știu că voi întâlni, într-o zi, un om ( nu o entitate!) care mă va asculta cu plăcere, care îmi va împărtăși pasiunile sau cel puțin le va înțelege și încuraja.

Adevărul este că niciodată nu poți fi ”gol” : ai pasiuni, ai prieteni, ai lumea frumoasă ce te înconjoară. Și liniștea din interiorul tău… învață să o îndrăgești, să-i vezi culorile, să-i percepi chipul, să vezi cât de mult îți seamănă. Și atunci când o vei îndrăgi, ea îți va dărui cele mai frumoase clipe de pace sufletească.