Category Archives: Literatură

Hobbitul(1937) de J. R. R. Tolkien

Book Tolkien Hobbit Comic Edition Ballantine 1990Cine nu a auzit de Hobbitul, o ființă asemănătoare omului, prietenoasă, ce-și bea ceaiul la ore fixe, admirând natura prin geamul rotund al căsuței sale drăguțe, săpate într-un deal? Excepție nu face nici hobbitul Bilbo Baggins, care într-o zi se trezește cu un vrăjitor, Gandalf, pe pragul casei sale. Acesta îi face cunoștință cu 13 dwarfi și îi propune să semneze un contract cu aceștia – Baggins urmează să devină ”hoțul” pentru Thorin în călătoria lor pentru recucerirea vechiului oraș de sub Munte.

În lunga sa călătorie, alături de Thorin și ceilalți dwarfi, Fili, Kili, Dwalin, Balin, Oin, Gloin, Ori, Dori, Nori, Bifur, Bofur, Bombur și, ocazional, vrăjitorul Gandalf, Biblo Baggins va trăi aventura vieții sale; se va lupta cu trolii, va face cunoștință cu păianjeni mari și malefici, va cunoaște personalități distincte – pe Beorn omul ce se transformă în urs, Regele Elfilor, omul Bard, Smaug, dragonul, dar și o creatură mică și diabolică ce-i va ”dărui” un obiect foarte interesant…

Nu cred că sunt prea mulți oameni ce nu au văzut filmul; totuși, versiunea cinematografică nu se compară cu cartea. Filmul mi s-a părut cam lălăit, împărțit în 3 părți fără niciun sens ( ei da, cui nu—i plac banii?), comparative cu cartea, care este scrisă într-un stil foarte plăcut – poveste pentru copii, fapt ce nu s-a observat în film, unde totul este prea matur și prea întunecat. În carte, nu ia 3 mii de ani să se întâmple un eveniment sau altul, personajele sunt mult mai bine conturate, Gandalf un personaj mai profund și mai misterios decât acela din film, iar Bilbo mult mai curajos și plăcut.

Când voi avea copii, le voi citi cărțile, pentru că Tolkien are un stil aparte de a povesti, de a introduce cititorul în universul creaturilor sale, iar acțiunea este antrenantă și într-un continuu suspans pentru cititor.

Anunțuri

Ielele sau Zânele rele. Studii folclorice de Lazăr Șăineanu

IeleleAm cumpărat cartea la un târg( să fi fost un Librex, prin 2011?) cu scopul de a mă informa cu privire la o carte pe care nu am mai scris-o. Citisem de curând Noapte de Sânziele a lui Mircea Eliade și eram foarte încântată când am citit Ielele pe copertă; a început să mă fascineze folclorul românesc.

Am reușit să citesc cartea lui Șăineanu abia anul acesta. Deși nu este un roman, ci o tonă de explicații cu privire la mai multe subiecte, cu note de subsol kilometrice și fraze scrise în limba greacă, carea de față a fost o lectură relativ ușoară, dar foarte plăcută.

Ielele sau Zânele rele reprezintă titlul unui capitol, sau mai bine zis, a unui întreg studiu. Pe lângă acestea, Lazăr Șăineanu include în lucrarea de față mitul meșterului Manole, căpcăunii, legenda mărțișorului, dar și studii legate de anumite tradiții, sărbători și în general, viața țăranilor români din diferite regiuni ale țării. Fiecare studiu prezintă un incipit – o legendă – de exemplu, cea a meșterului Manole, apariția ei în diferite țări sub anumite forme, dar cu același miez, dar și etimologia anumitor cuvinte sau proveniența anumitor elemente dintr-o legendă. Este impresionantă munca depusă pentru crearea acestei cărți, deoarece autorul este foarte bine informat cu privire la anumite subiecte și detalii ce sunt practic imposibil de descifrat în ziua de azi.

Nu vreau ca această postare să pară a fi o recenzie; este mai mult o părere despre o carte de specialitate, și nu cred că un cititor de romane s-ar aventura să citească un studiu – doar în cazul în care-l interesează subiectele dezbătute. Mie personal mi-a priit lectura, deoarece m-am lămurit cu privință la anumite detalii, am aflat multe lucruri despre așa-zisele Iele, dar și principalele spirite rele ce bântuie folclorul românesc.


Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

oceanografieSă te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.


Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

Chekhov_1898_by_Osip_Braz– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.


Bătrânul care citea romane de dragoste(1989) de Luis Sepúlveda

Luis Sepulveda - Batranul Care Citea Romane De DragosteSărbătorile vin, sărbătorile vin, la fel de așteptate precum cărțile delicioase ce îmi nimeresc în mână.

Desigur, m-a atras titlul. Am mai citit o carte scrisă de acest autor, însă stilul și subiectul sunt total din altă dimensiune, iar romanul de față îmi inspiră un fel de Marquez, poate că ceva mai realist.

Bătrânul căruia îi plac romanele de dragoste este un om ce-și petrece serile acasă, citind cu lupa în mână cărți despre iubire – latura ”curată” a acesteia. După o tinerețe demult trecută, o viață în inima triburilor de șuari, bătrânul își alină amurgul vieții citind despre tinerețe, orașe pe care nu și le poate imagina și un cer albastru, nemărginit. Viața pare a fi liniștită, dar totul se schimbă când apare moartea, în chipul unei tigroaice ce amenință satul… sau poate, a unui străin?

Romanul de față tratează o relație deloc obișnuită: bătrânul-tigroaica, ca o imagine a unei lumi ce este distrusă de către omul ”civilizat”, care, de fapt, este mai sălbatic decât șuarul, băștinașul ce trăiește de secole în armonie cu flora și fauna Amazoniei. Autorul prezintă lumea bătrânului ca pe o lume pe cale de dispariție, principalul motiv fiind omul, fără însă a-l condamna, ci hașurând o imagine imparțială, din perspectiva bătrânului căruia îi plăceau romanele de dragoste. Cartea nu este despre o victorie; mai degrabă, despre o înfrângere lentă, inevitabilă…

Am petrecut o seară plăcută în compania acestei cărți; cu imaginile exotice, tipice literaturii sud-americane, un fir narativ interesant și continuu, dar și portretul universului în care trăiește bătrânul m-au făcut să includ acest roman în lista cu preferatele mele. Lectură plăcută!


Parfumul(1985) de Patrick Süskind

parfumul_1_fullsizeRomanul începe într-o piață murdară, într-un Paris al mirosurilor vulgare, înăbușitoare și corupte, la taraba unei femei fără niciun strop de instinct matern, căci aceasta își aruncă noul-născut sub maldărul de mațe de pește, continuând să-și curețe marfa în căldura soarelui dogoritor. Spre nenorocul ei(căci tot astfel a scăpat de celelalte progenituri ale sale), micuțul își permite să scoată un sunet ce o va aduce pe nenorocită la spânzurătoare, iar pe bebeluș, după un drum îndelungat din brațele unei doici în grija unui preot, soarta îl va aduce la casa doamnei Gaillard.

Protagonistul, al cărui nume, Grenouille, s-ar traduce ca ”broască”, crește într-un mediu ostil, în care oamenii din jurul său nu îl observă, iar întâlnindu-i chipul, se feresc din calea lui, lăsând un miros puternic de frică. Grenouille îl simte, pentru că mirosul este singurul simț ce-l ghidează în viață: el simte mirosul Parisului murdar, a oamenilor jegoși, a țăranilor plini de sudoare, a florilor de pe câmp, și un miros ce-l fascinează, ducându-l spre zidul unei case în care locuiește tinerețea cu părul roșu…

Parfumul lui Patrick Süskind este o carte ce m-a fascinat de la prima pagină până la ultimul cuvânt; nu am întâlnit în alte cărți o descriere atât de fidelă a mirosului, și cred că nici ecranizarea nu a fost capabilă să aducă cititorul în atmosfera de mirosuri ademenitoare, puternice, neplăcute sau feerice. Citind alte impresii legate de carte, observ o tendință de a-l transforma pe Grenouille într-un ucigaș fără suflet; pe de altă parte, consider că fără a ține cont de drumul său în viață, ”căpușa” Grenouille voia un singur lucru: voia iubire, ceea ce își dorește orice ființă umană.

Mi-a plăcut foarte mult personajul, sumbru, urât fizic, cum era și Quasimodo, dar cu un suflet și mai urât, lucru ce se trage din singurătate, respingerea oamenilor din jur ce nu au loc pentru el în micile lor comunități. Și așa, iubirea și singurătatea sunt capabile să transforme întunericul în lumină, dar și să ardă poduri și să ucidă tot ce mai rămâne frumos într-un om.

Pe cât de minunată a fost lectura, pe atât de misterioasă este soarta autorului: în prezent, Patrick Süskind locuiește undeva retras de pe scena literară, fără a avea vreo tendință de a păși din nou în lumina reflectoarelor, la fel cum era și Grenouille, închistându-se în mica lui lume, în lumea lui de căpușă…


A romance of two worlds (1886) de Marie Corelli

455601Eroina principală, o tânără fără nume, grav bolnavă, depresivă și cu tendințe suicidale ajunge într-un sanatoriu unde îl întâlnește pe Cellini, un faimos artist italian. Acesta îi propune să îi facă portretul, dar în același timp, îi oferă o licoare ce o transformă, pentru o clipă, cea mai fericită ființă. Dorind mai mult, tânăra este invitată să-l cunoască pe Heliobas, maestrul, alături de care va cunoaște multe lucruri încă ascunse omenirii…

Cartea a început foarte frumos, chiar captivant. Vocea dulce a domniței, oamenii frumoși din jur, umbra de tristețe și de gânduri sumbre, domnul Cellini, a cărui apariție m-a făcut să cred că romanul va fi unul de dragoste; dar nu.

Nu am auzit în viața mea de autoare, iar cartea am luat-o așa, la nimereală. Mare greșeală. Cum spuneam, a început foarte frumos, cu posibilitatea de a dezvolta o poveste frumoasă. Când colo, Heliobas, acest maestru, se adeverește a fi autorul uni teorii, ”Principiul electricității al creștinismului”. Și aici se duce de râpă toată povestea frumoasă.

Înțeleg foarte bine că perioada în care a fost scrisă cartea, a cărei autor este o femeie, este destul de aglomerată de romane, cărți, poezii și alte opera cu tematică religioasă, în special creștină. Și nu văd nimic greșit în asta, dar modul în care religia lui Hristos a fost introdusă în poveste este foarte stupid, forțat chiar. Romanul seamănă cu o poveste de dragoste la început, menită să atragă cititorul, iar de la jumătate se transformă într-o poveste absurdă, în care idea de creștinism este băgată cu forța, ca un misionar ce se duce în Africa să oblige triburile băștinașe să-l îmbrățișeze pe ”adevăratul Dumnezeu”.

Am mai citit cărți unde Dumnezeul creștin joacă un rol important, unde există credință, pietate, dar într-un mod foarte natural,unde personajele nu sunt obligate să fie credincioase, pe când în cartea Mariei Corelli acest aspect are o puternică tendință de a deveni obsesie irațională, iar personajul principal cade într-un extaz inexplicabil, de parcă s-ar droga încontinuu și ar vedea imagini din alte lumi.

Cred că ar fi fost mai frumos dacă povestea ar fi una de dragoste – căci la asta mă duce gândul când citesc titlul. Dar dragostea este de mai multe feluri, în cazul acesta – obsesivă și irațională, chiar absurdă, ”drogată”. Dar până la urmă, fiecare citește ce-i place. Mie însă, ” A romance of two worlds” mi-a creat o imagine nu foarte interesantă a autoarei, iar toată povestea a fost stricată fix când începea să devină interesantă.


%d blogeri au apreciat asta: