Category Archives: Literatură

Hoțul de cărți(2005) de Markus Zusak

IMG_20150317_151424Hoțul de cărți este un titlu ce mi-a devenit cunoscut abia anul trecut, deși prima dată a apărut pe când eram în calsa a 5-a. Am ajuns să văd filmul înainte să citesc cartea, ceea ce în cazul de față a fost un lucru bun. Hoțul de cărți a nimerit pe mâna mea la Librex2015. Am văzut coperta pe care nu sălășuia fantoma lui Liesel și mi-am zis că ar fi bine să citesc și cartea.

Liesel este o copilă ce se întâlnește cu moartea de mai multe ori, iar între cele două începe să se formeze o ciudată relație de prietenie. Prima dată se întâlnesc într-un cimitir înzăpezit, unde zace un trup mic și rece, privind în neant; aici, Moartea va fi primul martor a unui furt. O carte, evident, o amintire și un simbol pentru Liesel, care se îndreaptă spre ușa unei case necunoscute.

Liesel își ia rămas bun de la mama sa, ajungând pe strada Himmel, unde o femeie ce seamănă cu un umeraș o întâmpină cu ochi reci; în casă, copila întâlnește un om înalt și cu ochii argintii și calzi. Hans și Rosa Hubermann sunt noii ei părinți, iar viața ei se va desfășura între pereții acestei mici case, găsită pitită și neajutorată într-o Germanie ce îmbrățișează, cu nesaț, războiul.

Naratorul poveștii este însuși Moartea, iar mie mi-a plăcut foarte mult această abordare. Obsesia Morții pentru culori, cât și atribuirea fiecărui eveniment a câte o culoare ciudată a făcut cartea mai interesantă. Deși există multe lacune, firul narativ în general este cursiv, relativ cronologic. Totuși, este dezamăgitor un anumit salt în viitorul acțiunii pentru cei neinițiați; eu am văzut filmul înainte de a citit cartea, însă m-a mirat faptul că undeva la jumătatea lecturii s-a deschis o fereastră largă spre deznodământ – oarecum făcând neinteresantă lectura în continuare – căci finalul era pus pe o farfurie în fața cititorului chiar în clipa aceea.

În linii mari, mi-a plăcut cartea, în special frânturile din manuscrisele lui Max, a cărui prezență a influențat considerabil sufletul lui Liesel, dar și năzbâtiile lui Rudy, băiatul cu părul de culoarea lămâii, pretendent la primul sărut al hoțului de cărți. Am fost destul de dezamăgită de moartea unui anumit personaj, pentru că-mi plăcea și consider că Moartea a fost nedreaptă – de altfel, asta a afirmat și ea. Liesel, în schimb, mi s-a părut destul de ștearsă, cel puțin Liesel din carte; cea din film părea mai vie, mai îndrăzneață și mai… hoață.

Dacă nu ați citit cartea și nu ați văzut filmul, vă recomand cu drag să faceți una dintre ele. Cartea, deși este destul de groasă, este ușor de citit, datorită limbajului accesibil și al acțiunii cât de cât dinamice. Din punctul meu de vedere, este foarte frumoasă drept o poveste pentru copii, dar în același timp ar capta atenția și a unui adult. Lectură/vizionare plăcută!


Doamna Bovary(1856) de Gustave Flaubert

Doamna-Bovary-poza-t-D-n-4-1717Pe cât de mult mi-a plăcut Educația sentimentală, pe atât de antipatică îmi este cartea de față. Și chiar nu îmi pasă că datorită acestei ”distinse doamne” domnul Flaubert a devenit cunoscut.

Emma Bovary este o femeie tânără și frumoasă, găsită undeva la o fermă săracă de către doctorul de provincie Charles Bovary. Fascinat de Emma, tânără, proaspătă, citind mereu și zâmbind ca un răsărit de soare, doctorul se căsătorește cu ea.

Viața celor doi soți ar fi minunată dacă doamna Bovary nu s-ar trezi că vrea mai mult decât Charles își permite; vrea mobile luxoase, rochii scumpe, prieteni de vază și, de altfel, își dorește o altă viață. În scurt timp, tânăra soțioară realizează că nu-și iubește soțul, că nu-l vrea alături și că e prea puțin distins pentru importanta ei personalitate. De aici și apar acele căutări de nou, de lux și de strălucire, pe care Emma le găsește la Rodolphe Boulanger și la Leon Dupuis.

Știu că opera de față a fost întâmpinată cu dezgust și că a creat un mare scandal în perioada de debut. Mulți oameni o considerau amorală – de altfel, cam așa se prezintă eroina. Adevărul este că eu sunt un cititor din secolul al XXI-lea, și chiar dacă în societatea actuală nimeni nu dă doi bani pe sanctitatea unei relații conjugale, pe mine personajul principal m-a dezgustat profund.

Nu este vorba despre părerea mea privind o relație – tot timpul există excepții, tot timpul există posibilitatea ca un sentiment să se schimbe. Dar Emma Bovary nu este exemplul unei întâmplări – Emma vrea să trăiască pe picior mare; Emma se căsătorește fără să-l iubească pe Charles; Emma este nemulțumită de casa lor; Emma preferă să-l trimită la plimbare pe Charles când ajung la un bal, doar ca să poată dansa cu altcineva; Emma este o ingrată. Da, Emma este o ingrată și nu merită nimic din ceea ce i-a fost oferit. Femeie frumoasă și sensibilă, cică, Emma ignoră faptul că bugetul lui Chales nu-i oferă posibilitatea să se îmbrace ca la Paris; dar ea e mare doamnă, ce mai!

Cred că aș putea să scriu multe rânduri despre cât de mult o urăsc pe Emma Bovary. Pentru frivolitatea ei, cruzimea inimii, înșelăciunea, impresia că este o distinsă doamnă și lipsa de respect față de Charles. Evident, Charles pică de prost, îi iartă totul, îi face toate mofturile și nici nu pune piciorul în prag când doamna își cam ia nasul la purtare. Și apariția amanților, a lui Rodolphe și apoi a lui Leon nu reprezintă decât dorința ei de a scăpa de situația ei – frumoasă dar săracă. A, și evident, dorința de a fi iubită și de a face parte dintr-o lume ce strălucește, dar nu pentru ea.

Finalul mi s-a părut foarte logic, deși aș fi preferat ca Charles să se transforme și să o rezolve el. Emma și-a luat rămas bun de la cititor fără să realizeze că este o persoană oribilă și că nu merita nimic. Iar atitudinea celorlalte personaje față de ea – a amanților, prietenilor, inamicilor – este o atitudine crudă, incorectă, dar reală. De altfel, ”distinsa doamnă” o merita din plin.


Hobbitul(1937) de J. R. R. Tolkien

Book Tolkien Hobbit Comic Edition Ballantine 1990Cine nu a auzit de Hobbitul, o ființă asemănătoare omului, prietenoasă, ce-și bea ceaiul la ore fixe, admirând natura prin geamul rotund al căsuței sale drăguțe, săpate într-un deal? Excepție nu face nici hobbitul Bilbo Baggins, care într-o zi se trezește cu un vrăjitor, Gandalf, pe pragul casei sale. Acesta îi face cunoștință cu 13 dwarfi și îi propune să semneze un contract cu aceștia – Baggins urmează să devină ”hoțul” pentru Thorin în călătoria lor pentru recucerirea vechiului oraș de sub Munte.

În lunga sa călătorie, alături de Thorin și ceilalți dwarfi, Fili, Kili, Dwalin, Balin, Oin, Gloin, Ori, Dori, Nori, Bifur, Bofur, Bombur și, ocazional, vrăjitorul Gandalf, Biblo Baggins va trăi aventura vieții sale; se va lupta cu trolii, va face cunoștință cu păianjeni mari și malefici, va cunoaște personalități distincte – pe Beorn omul ce se transformă în urs, Regele Elfilor, omul Bard, Smaug, dragonul, dar și o creatură mică și diabolică ce-i va ”dărui” un obiect foarte interesant…

Nu cred că sunt prea mulți oameni ce nu au văzut filmul; totuși, versiunea cinematografică nu se compară cu cartea. Filmul mi s-a părut cam lălăit, împărțit în 3 părți fără niciun sens ( ei da, cui nu—i plac banii?), comparative cu cartea, care este scrisă într-un stil foarte plăcut – poveste pentru copii, fapt ce nu s-a observat în film, unde totul este prea matur și prea întunecat. În carte, nu ia 3 mii de ani să se întâmple un eveniment sau altul, personajele sunt mult mai bine conturate, Gandalf un personaj mai profund și mai misterios decât acela din film, iar Bilbo mult mai curajos și plăcut.

Când voi avea copii, le voi citi cărțile, pentru că Tolkien are un stil aparte de a povesti, de a introduce cititorul în universul creaturilor sale, iar acțiunea este antrenantă și într-un continuu suspans pentru cititor.


Zbor deasupra unui cuib de cuci(1962) de Ken Kesey

IMG_20150318_174608Oregon, un spital de boli mintale. Sora șefă Ratched, aparent drăguță și binevoitoare, se adeverește a fi un tiran ce-i umilește pe pacienți prin intermediul terapiilor de grup organizate de ea. Într-o zi, în peisaj apare un nou pacient – Randle Patrick McMurphy, un tip roșcat, zâmbăreț și ciudat, chiar și pentru un spital de boli mintale. Prietenos și pus pe glume, acesta se adeverește a fi un criminal învinuit de viol, având diferite incidente cu poliția, jucător înrăit dar fără nicio urmă de probleme mintale.

Cele două personaje, Sora Ratched și McMurphy sunt observați atât de personal și pacienți, cât și de Șef Bromden, din perspectiva căruia se desfășoară acțiunea. Bromden este un indian înalt, despre care se crede că ar fi surd și mut, iar acesta află multe lucruri necunoscute altor pacienți datorită diagnosticului său. Apariția lui McMurphy devine un eveniment important în spital, deoarece se dezlănțuie un adevărat război între sora Ratched – convinsă că-l poate pune la punct pe noul venit și McMurphy – încredințat că o poate scoate din sărite pe tirana spitalului ș implicit, să-i scoată din influența ei pe pacienți.

Alte personaje ce mai apar în peisaj, prietenii lui McMurphy, sunt Dale Harding, un om educat, Billy Bibbit, un tânăr timid și cu probleme, Charlie Cheswick, Martini, Max Taber. Împreună cu aceștia, McMurphy începe, lent dar sigur, să atace turnul bine fortificat al încrezutei Ratched.

Finalul cărții mi-a plăcut în mod special, deoarece a avut loc o întorsătură de situație la care nu mă așteptam, dar în același timp cred că a fost cel mai potrivit mod de a termina această carte. Pe lângă final, anumite evenimente din viața spitalului și evoluția personajelor, transformarea lor din niște fosile în personalități cu anumite calități, lucru ce se datorează lui McMurphy, a avut un farmec aparte. Și, evident, însuși McMurphy, un personaj optimist, aflat undeva între nebunie și teatru, a făcut această lectură captivantă, servind drept acea rotiță într-un mecanism fără de care toată mașinăria s-ar risipi.

Dacă nu ați citit încă romanul lui Kesey, vă recomand cu multă căldură să-l găsiți și să-l parcurgeți.


Ielele sau Zânele rele. Studii folclorice de Lazăr Șăineanu

IeleleAm cumpărat cartea la un târg( să fi fost un Librex, prin 2011?) cu scopul de a mă informa cu privire la o carte pe care nu am mai scris-o. Citisem de curând Noapte de Sânziele a lui Mircea Eliade și eram foarte încântată când am citit Ielele pe copertă; a început să mă fascineze folclorul românesc.

Am reușit să citesc cartea lui Șăineanu abia anul acesta. Deși nu este un roman, ci o tonă de explicații cu privire la mai multe subiecte, cu note de subsol kilometrice și fraze scrise în limba greacă, carea de față a fost o lectură relativ ușoară, dar foarte plăcută.

Ielele sau Zânele rele reprezintă titlul unui capitol, sau mai bine zis, a unui întreg studiu. Pe lângă acestea, Lazăr Șăineanu include în lucrarea de față mitul meșterului Manole, căpcăunii, legenda mărțișorului, dar și studii legate de anumite tradiții, sărbători și în general, viața țăranilor români din diferite regiuni ale țării. Fiecare studiu prezintă un incipit – o legendă – de exemplu, cea a meșterului Manole, apariția ei în diferite țări sub anumite forme, dar cu același miez, dar și etimologia anumitor cuvinte sau proveniența anumitor elemente dintr-o legendă. Este impresionantă munca depusă pentru crearea acestei cărți, deoarece autorul este foarte bine informat cu privire la anumite subiecte și detalii ce sunt practic imposibil de descifrat în ziua de azi.

Nu vreau ca această postare să pară a fi o recenzie; este mai mult o părere despre o carte de specialitate, și nu cred că un cititor de romane s-ar aventura să citească un studiu – doar în cazul în care-l interesează subiectele dezbătute. Mie personal mi-a priit lectura, deoarece m-am lămurit cu privință la anumite detalii, am aflat multe lucruri despre așa-zisele Iele, dar și principalele spirite rele ce bântuie folclorul românesc.


Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

oceanografieSă te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.


Litera stacojie(1850) de Nathaniel Hawthorne

9780679783381Într-o comunitate de puritani din Boston, Massachusetts al anului 1642 apare litera stacojie – mândră, cu o privire semeață, ochi sclipitori și multă voință înscrisă pe fața împietrită. Aceasta este Hester Prynne, soția unui doctor pierdut pe mare de doi ani, în lipsa căruia femeia naște un copil. Societatea o condamnă, o judecă și o obligă să poarte litera roșie A – de la adulter – pe piept. Stând pe eșafod, ținând- o pe micuța Pearl în brațe, pradă a numeroase priviri prea puțin prietenoase, femeia întrezărește o pereche de ochi ce nu sunt de om ci de demon – ochii bătrânului Roger Chillingworth, de care o leagă o taină întunecată. Pe balcon, conducătorii orașului și reverendul Arthur Dimmesdale o îndeamnă să rostească numele tatălui copilului; dar din buzele femeii zboară un singur cuvânt: ”niciodată”!

Litera stacojie a fost o carte ușor de citit, încărcată cu durere sufletească, dar fără să mă atingă. Ideea e frumoasă, Hester – un simbol al tăcerii și a forței de a trăi mai departe, indiferent de circumstanțe. Pearl, fiica lui Hester, este în schimb un element interesant, deoarece într-un univers al pioșeniei, al fanatismului religios dus până la niște limite stupide, copila pare a fi un suflet liber, născut într-o perioadă mult mai târzie celei în care apare ținându-și mama de mână.

Romanul lui Hawthorne pare a fi destul de popular, și anume titlul m-a îndemnat să deschid cartea. Dar stilul autorului nu m-a captivat; romanul nu este prost scris, dar pe mine pur și simplu nu m-a atins – mai puțin Pearl, care pare a fi un personaj din altă operă, rătăcit în Litera stacojie.


%d blogeri au apreciat asta: