Ielele sau Zânele rele. Studii folclorice de Lazăr Șăineanu

Am cumpărat cartea la un târg( să fi fost un Librex, prin 2011?) cu scopul de a mă informa cu privire la o carte pe care nu am mai scris-o. Citisem de curând Noapte de Sânziele a lui Mircea Eliade și eram foarte încântată când am citit Ielele pe copertă; a început să mă fascineze folclorul românesc.

Am reușit să citesc cartea lui Șăineanu abia anul acesta. Deși nu este un roman, ci o tonă de explicații cu privire la mai multe subiecte, cu note de subsol kilometrice și fraze scrise în limba greacă, carea de față a fost o lectură relativ ușoară, dar foarte plăcută.

Ielele sau Zânele rele reprezintă titlul unui capitol, sau mai bine zis, a unui întreg studiu. Pe lângă acestea, Lazăr Șăineanu include în lucrarea de față mitul meșterului Manole, căpcăunii, legenda mărțișorului, dar și studii legate de anumite tradiții, sărbători și în general, viața țăranilor români din diferite regiuni ale țării. Fiecare studiu prezintă un incipit – o legendă – de exemplu, cea a meșterului Manole, apariția ei în diferite țări sub anumite forme, dar cu același miez, dar și etimologia anumitor cuvinte sau proveniența anumitor elemente dintr-o legendă. Este impresionantă munca depusă pentru crearea acestei cărți, deoarece autorul este foarte bine informat cu privire la anumite subiecte și detalii ce sunt practic imposibil de descifrat în ziua de azi.

Nu vreau ca această postare să pară a fi o recenzie; este mai mult o părere despre o carte de specialitate, și nu cred că un cititor de romane s-ar aventura să citească un studiu – doar în cazul în care-l interesează subiectele dezbătute. Mie personal mi-a priit lectura, deoarece m-am lămurit cu privință la anumite detalii, am aflat multe lucruri despre așa-zisele Iele, dar și principalele spirite rele ce bântuie folclorul românesc.

Ascultă

Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…

Dragă nimeni!

Nu ți-am mai scris de atâta timp! E primăvară acolo, în sufletul tău? Întreb, pentru că astăzi am văzut cum nucul din geamul meu își destăinuie, încetul cu încetul, secretul mugurilor imenși, de un verde crud ce abia ieri se arătau, timizi, de sub scoarța crengilor. Ciudat lucru; în două orașe diferite, în două case diferite, din două geamuri diferite mă privește același nuc tânăr, imitând parcă vârsta mea.

Dragă nimeni, poate te întrebi de ce nu ți-am scris te atâta timp… nici eu nu știu. Poate m-am maturizat și am decis să nu mai împărtășesc gândurile mele unui om pe care nu-l cunosc încă. Deși, adevărul e că am fost orbită de fericiri efemere; mi-am pierdut timpul căutând pietre nestemate în asfaltul prăfuit din oraș. Știu că acum, cel mai probabil, ai zâmbit citindu-mi cuvintele triviale. Dar ți-am dus lipsa. Mi-a fost dor de tine, de tine și de chipul cald pe care îl intuiesc undeva de după ceața ce-mi oprește calea. Aș vrea să te cunosc într-o zi. Cred că ți-aș simți chipul dintr-o privire, dintr-o răsuflare. Poți râde de mine, de vârsta la care încă mai cred în miracole, dar țin morțiș că într-o zi ne vom întâlni, neapărat!

Aș vrea să fie o zi pe care să nu o aștept. O zi care să vină așa, de capul ei, o zi care să nu presupună nimic special și totuși să ne reunească undeva într-un parc, sau pe stradă, oriunde, doar să-ți văd chipul și să înțeleg, dintr-o privire, că tu ești. Mă întreb dacă ești tânăr, înalt și taciturn; sau poate că ești o doamnă ce strânge buchete de admirații din jurul ei? Poate că ești încă un copil zburdalnic cu zulufii de aur…

Scuză-mi gândurile năvalnice, s-ar putea să fiu prea puțin coerentă. Dar nu mă pot abține: mi-ai lipsit atât de mult încât tind să cred că este doar vina mea, că te-am neglijat, că ți-am rănit sentimentele. În ultima perioadă simt că mă schimb radical, dar sunt confuză și poate îngrijorată: nu știu ce fel de persoană devin. Multe lucruri ce mai ieri însemnau ceva pentru mine se transformă în trecut, părăsind gândurile mele și viața mea. Îmi rămâne un gol imens după, dar încerc să-l umplu cu alte lucruri, alte gânduri, alte amintiri. Încerc să ies din cotidian acceptând diferite provocări minore, dar care înseamnă ceva pentru o ființă lașă ca mine. Încerc să observ lucrurile simple și frumoase din jurul meu, lucruri pe care le-am ignorat din prostie. Astăzi am ieșit în parc cu Amaterasu, o femeie superbă ce m-a ajutat să trec de un prag ivit ceva timp în urmă.  Ieri, de exemplu, m-am grăbit să admir apusul și să inspir aerul de primăvară târzie. Mâine aș vrea să fac un prieten foarte drag să zâmbească…

Dragă nimeni, cred că vorbesc prea mult. Mi-am amintit de niște melodii pe care le ascultam acum cinci-șase ani și mi s-a făcut dor să le ascult. Știi, fiecare vers era atât de nostalgic și totuși atât de nou! Ca o carte ce ți-a plăcut și pe care o recitești după câțiva ani; îți place, dar pare a fi total diferită…

Zi-mi, e primăvară la voi? La noi soarele se rostogolește, vesel, în fiecare zi pe patul albastru, proaspăt. Verdele începe să coloreze copacii, dar mie tot îmi lipsește ceva: îmi lipsește zăpada din petale de cais. Abia aștept să îi simt răsuflarea în aer, să-i găsesc fulgii în părul meu. Cred că nu ți-am zis, cred că nici nu știi: chipul meu s-a transformat în ceva ce nu pot accepta încă. În suflet însă tot adolescentă rămân, dar fizic… fizic am îmbătrânit. Am impresia că arăt altfel, că nu sunt eu, dar… poate e mai bine așa? Cine știe.

Dagă nimeni, aici aș vrea să-mi închei scrisoarea. Frica mea cea mare este să nu te deziluzionezi în mine, căci scriu lucruri lipsite de interes și foarte triviale. Dar cred că mi-ai ierta acest moft, moftul de a-ți împărtăși tot ce mă macină. Mă face să mă simt mai bine, în plus, te ajută să mă cunoști așa cum sunt pe interior, căci fără a-mi cunoaște chipul, tot ce-ți rămâne este să mă cunoști ca personalitate.

Îți doresc o seară plăcută și o imagine frumoasă despre lumea din jur. Până data viitoare, sper că ești fericit și zâmbești acum. Dragă nimeni, de-ai ști cât de mult vreau să te văd…

Despre impactul literaturii asupra cititorului

Când mă gândesc la literatură, primul lucru ce-mi vine în minte este biblioteca tatălui meu, un perete întreg ticsit cu volume de cărți mirosind a cerneală. Îmi plăcea să-mi petrec serile în bibliotecă, să citesc până târziu vreun roman istoric sau de dragoste și să adorm visând doar personaje din filele vechi.

Astăzi biblioteca mă privește bănuitor. Nu am mai trecut demult pe acolo. Ultima dată am fost iarna aceasta ca să constat că prietenii mei de hârtie s-au detașat demult de mine. Nu mă mai recunosc; frunzăresc în neștire vreun volum și înțeleg că nu mai simt nimic, că nu mai vede în acea ”mine” de azi pe ”eu” de acum patru ani. Și e trist, pentru că nu înțeleg când am reușit să devin o străină.

Astfel, literatura poate însemna mult pentru anumiți oameni. Dacă cineva privește o carte cu dispreț sau răceală, altcineva o va ridica, o va frunzări, o va mirosi, îi va lipi paginile lipsă, o va îmbrăca într-o copertă nouă. De altfel, cărțile sunt ca oamenii: reci, plictisite, crude, mușcând din pielea fină a degetelor. Pot fi calde, mirosind a parfum de praf din secolul al XIX-lea, amintirile bunicii și cerneală veche imprimată atent pe filele îngălbenite de timp. Pot fi imaculate, cu puține cuvinte și fără sens. Pot fi jucăușe, cu multe desene și cuvinte colorate. Pot fi melancolice, păstrând între file amintiri despre toamnă și pot fi proaspete ca vântul din mai. Cărțile sunt ca oamenii – emană aceleași sentimente, înțeleg lucruri diferite și rănesc fără să le pese de durerea altuia.

Și totuși, îmi plac. Chiar dacă le ignor de ceva timp. Chiar dacă trec prin librării doar să le frunzăresc și le las tot acolo, pe raft, ca pe niște orfane ce au sperat la regăsirea unei familii iubitoare. Chiar dacă le conturez cuvintele de pe pagini cu pix roșu. Chiar dacă uit să le șterg de praf. Chiar dacă refuz, uneori, să le deschid sau să le mut într-un loc mai puțin aglomerat de cești de ceai, formule de calcul trigonometric și muzică depresivă. Chiar dacă le ignor atât de des, îmi sunt necesare ca aerul: pentru că ele mă cunosc. Mă ajută să uit de multe lucruri și mă acoperă cu un val de povești imaginare, personajele cărora sunt atât de umane și de ireale în același timp. Datorită filelor pline de cuvinte uit de propria realitate, de soarele care nu mă mai încălzește, de zâmbetul care nu mai emană iubire, de ochii care mă evită.

Deci care este impactul literaturii asupra omului? Asta rămâne la discreția fiecăruia. Pentru mine, în fond, literatura este un prieten. Cum zicea cineva, un prieten rece, dar sigur.

Ştii

Ştii, am o nouă pasiune: ceaiul de hibiscus. Îmi aminteşte de copilărie şi de apartamentul meu mic şi drăguţ din parcul ăla vechi şi mereu aglomerat. Atunci eram o copilă şi nu ştiam de tine…

Nu ştiu ce să scriu. Atunci când eram singură, puteam delira despre iubire în zeci de pagini, inventând-o în toate împrejurările posibile. E adevărat că atunci când nu iubeşti poţi scrie  mult şi bine. Dar totul se schimbă atunci când nimereşti singură în plasa aceasta…

Aş vrea să-ţi spun multe, dar cuvintele pur şi simplu se opresc undeva în inimă. Mi-ai zis că sufletul şi inima nu există, că tot ce simţim simţim cu creierul. Sunt de acord cu tine, dar totuşi îmi place să cred că am un suflet. Sunt mai aeriană decât tine, mai visătoare, mai naivă, mai… femeie. Ne certăm destul de des pentru că sunt impulsivă şi nu gândesc înaine să zic ceva. Tu eşti cel care tace şi prin tăcerea ta îmi dai de înţeles că greşesc. Dar, asta mă face mai puternică, mai înţelegătoare. Pe tine te face mentorul meu, omul la care am visat. Eşti exact aşa cum îmi doream: nu eşti un prinţ, nu eşti blond, nu ai ochi albaştri; nu ai o mulţime de prieteni falşi şi nu eşti egoist; eşti inteligent, şi asta e calitatea care m-a vrăjit. Eşti înţelegător, în felul tău; ironic, răutăcios uneori, dar îţi pot ierta toate acestea, deoarece eşti un om interesant şi carismatic. Cred că sunt o  norocoasă că m-ai ales pe mine!

Mâine e Valentine, dar asta nu are nicio relevanţă. Să ştii că nu este singura zi în an în care te iubesc. Nu-ţi voi face nicio declaraţie siropoasă, îmi displac – sunt false, precum felicitările în formă de inimioară. Îţi voi spune totul ţie, ca să-mi auzi vocea şi să ţi-o întipăreşti în minte. Privirea mea, fiinţa mea şi îmbrăţişarea mea îţi vor spune totul. Iar dacă nu vei înţelege sau nu vei crede, nu e nimic. Voi găsi alte, n moduri să-ţi demonstrez că te iubesc în fiecare zi.

                                                                        Vrei să bem un ceai împreună?