Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.

Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(V) – cerbizii

În cealaltă seară, copiii nu mai păreau atât de încântați să audă poveștile maestrului. Caylus, simțind că în această seară micii ascultători nu vor mai fi foarte atenți, a decis să nu mai aducă tomul vechi, ci să le povestească despre ultima formă de Viață. Văzând că bătrânul nu mai iese din casă cu cartea sub braț, micii elfizi și grifonizi au început să șușotească. Un gest al grifonidului făcu liniște deplină în seara caldă, împresărată de trilurile necontenite ale greierilor.

– Am decis să vă povestesc astăzi despre cerbizi, formele create de Velnias. Velnias este un zeu despre care nu se știe aproape nimic; a venit din străfundurile pământului, galopând ca un cerb. Și-a creat forma de Viață la vest de Țara Irisului, unde primii cerbizi au pășit pe pământ moale, cu văi verzi, păduri frumoase, pline de copaci mândri, străvechi. Deși nu se știe cum arăta zeul, sau ce puteri avea, sau unde este astăzi, denumirea țării lor, a cerbizilor, a fost dată de el: de la capătul vestic și sudic al Țării Irisului se întinde Regatul Măștii.

Cerbizii sunt scunzi, au pielea pământie, cu nuanțe de gri. Majoritatea cerbizilor au părul negru, gri închis, nuanțe închise de verde și albastru, pe care-l poartă deseori foarte scurt. Culoarea ochilor este, în general, neagră, dar se întâlnesc și cerbizi, mai ales bărbați, cu ochii căprui. Un cerbid, copii, poate fi diferențiat de o altă formă de Viață, în afară de caracteristicele enumerate, prin faptul că bărbații au coarne mici, de ciută, pe când femeile posedă o coadă lungă, de coiot.

– Maestre, dar ce legătură au coada de coiot, coarnele de cerb și Velnias?

– Îți înțeleg nedumerirea, fiule; dar cum spuneam, Velnias este un zeu despre care nu se știe aproape nimic, iar motivul de ce poporul lui are aceste diferențe aparent fără sens îmi este necunoscut.

Deși povestea era aproape pe sfârșite, un elfid, mai mare, părea totuși îngândurat. Velnias, cerbizii, Țara Măștii… ceva nu a fost spus.

– Maestre, ați spus că cerbizii sunt un popor ce stăpânește pământuri bogate, frumoase, cu păduri străvechi. Dar cu toții știm că Regatul Măștii este un tărâm pustiu, năpădit de molime, sărăcie și mizerie…

Zâmbetul dispăru de pe buzele grifonidului. Gânduri negre, amintiri sumbre se adunau în mintea lui. Seara frumoasă, ce a început cu o poveste nevinovată, urma să se transforme într-o discuție prea puțin plăcută.

– Lenai!

O voce familiară, puțin pițigăiată, răsună în văzduh. Elfidul cu pricina, al cărui nume era Lenai, se strâmbă; l-a găsit. De partea cealaltă a micii adunări, la câțiva pași de casa maestrului, stătea o grifonidă pe chipul căreia se citea un început de furie. Avea ochii de un verde-închis strălucitor, de la lumina din casa lui Caylus, sau poate că de la focul ce fierbea în ea.

– Aici erai, copil neastâmpărat! Știam eu că vei fugi!

– Ce s-a întâmplat, Ossa? Vocea bătrânului se auzi răgușit pe fundalul lemnului ce trosnea în focul din mijlocul adunării.

– Maestre, Lenai este pedepsit, și totuși nu m-a ascultat, a venit aici!

Grifonidul începu să râdă, cu poftă, puțin fals chiar, bucurându-se că Ossa a apărut de nicăieri, ajutându-l să scape de situația neplăcută în care se afla acum câteva clipe. Puțin câte puțin, și ceilalți copii s-au destins, și molipsindu-se de la bătrân, au început să râdă și ei, căci Ossa era un personaj important în micul lor așezământ.

Tânăra avea în jur de 17 ani, era scundă de statură, cu părul roși, lung până la umeri, foarte rebel, căci îi stătea în toate părțile. Avea pielea de culoarea piersicii tinere, fragede, la fel cum era ea. Ossa nu era o tânără de o frumusețe izbitoare, dar în trăsăturile ei puțin copilărești, pe alocuri prea dure totuși, era o fărâmă de drăgălășenie. Poate că ar fi fost chiar foarte atrăgătoare, dacă nu ar fi avut două semne, ca două zgârieturi, sub ambii ochi, părul vâlvoi și o umbră de rebeliune pe chip. Ce era diferit la Ossa de celelalte grifonide era prezența ambelor caracteristici distincte: pe cap i se vedeau o pereche de urechi mari, de felină, roșii, o nuanță apropiată culorii părului. De sub pantalonii scurți, gri, i se ivea o coadă lungă, de aceeași culoare cu urechile. Pe mâna stângă, în dosul palmei, Ossa avea un semn de naștere foarte ciudat, semănând cu o propoziție scrisă într-o limbă necunoscută. Deranjată de acest lucru în copilărie, grifonida purta mereu mănuși.

Când toată lumea s-a dus la culcare, tânăra intră în casa lui Caylus, unde împreună cu bătrânul și-au turnat câte o ceașcă de ceai fierbinte, așa cum îi plăcea căpeteniei.

– Ai avut o zi dificilă, copila mea?

– Nu, sorbi ea îngândurată. A fost o zi obișnuită, cu antrenamentul de dimineață, școala, antrenamentul de seară… a da, m-am plimbat și cu Ghayran până aproape de Pădure.

Caylus se încruntă; Pădurea nu mai era ceea ce a fost pe vremuri.

– Ossa, ascultă, nu este locul potrivit să…

– Da da da, am auzit, am înțeles, și toate alea. Dar nu am intrat în Pădure, am ajuns până la ea, ce-i mare lucru… doar știi că într-o zi va trebui să plec de aici.

Cerul strălucea mai intens ca de obicei. Una dintre luni se ascunse după nori, pe când cealaltă fura toată lumina soarelui aflat în partea cealaltă a bolții, transformând grădina grifonidului într-o simfonie de culori. Cei doi își sorbeau ceaiul în tăcere.

Sursă imagini: 1. (c) The Courtauld Gallery: Rubens – Landscape by moonlight; 2. tumblr, autor neidentificat.

Ceai negru și pisici portocalii sub streșini

Am început să iubesc ceaiul negru, fără zahăr. Puțină miere, și ea amară. O combinație ce-mi displăcea foarte mult în trecut… dar astăzi are un alt gust, un gust efemer, presărat cu amintiri prea puțin plăcute. Totuși, muzica din fundal e ca mierea, mierea pentru suflet.

Astăzi am văzut un motan portocaliu la geamul meu. Când l-am întrebat ce face, a început să miaune, de parcă mă chema cu el, să vin să mă plimb pe streașina șubredă și uscată de vânt. Nu m-am putut abține, i-am deschis o cutie pe care scria ”pește” și i-am oferit cina pe pervazul geamului, lângă mine. Mai întâi era timid, mă privea doar cu ochii lui imenși, sinceri. Apoi a prins curaj și s-a apropiat, privindu-mă în continuare. I-am aruncat un peștișor și l-a înghițit pe loc. S-a apropiat de mine, fără nicio jenă, și a început să înfulece conținutul cutiei. După ceva timp, s-a lins pe bot și fluturând cu fundul lui portocaliu, imens, și-a văzut de treabă pe acoperișul celălalt, dăruindu-mi o ultimă privire.

Noaptea e calmă, mirosind a flori de cireș; e plină curtea de petale albe. Am luat două flori și le-am ascuns printre filele unui jurnal roșu. Luna este imensă și-și privește chipul în geamurile caselor. Pe cer niciun nor, numai un mănunchi de stele aproape invizibile din cauza luminii. Ce-aș vrea să fiu la țară acum, să pot vedea clar aceste mici fărâme de fluturi!

Ceaiul s-a răcit, amărăciunea din el a devenit mai intensă. Dar îmi place. Îmi place gustul puțin dulce ce rămâne în gură după ce-mi termin porția. E ca în viață; unele lucruri rănesc, dar totodată lasă o urmă ușor dulceagă, ca mai apoi să se șteargă din minte și din suflet, lăsând o dâră melancolică de ceai negru cu miere…

Ştii

Ştii, am o nouă pasiune: ceaiul de hibiscus. Îmi aminteşte de copilărie şi de apartamentul meu mic şi drăguţ din parcul ăla vechi şi mereu aglomerat. Atunci eram o copilă şi nu ştiam de tine…

Nu ştiu ce să scriu. Atunci când eram singură, puteam delira despre iubire în zeci de pagini, inventând-o în toate împrejurările posibile. E adevărat că atunci când nu iubeşti poţi scrie  mult şi bine. Dar totul se schimbă atunci când nimereşti singură în plasa aceasta…

Aş vrea să-ţi spun multe, dar cuvintele pur şi simplu se opresc undeva în inimă. Mi-ai zis că sufletul şi inima nu există, că tot ce simţim simţim cu creierul. Sunt de acord cu tine, dar totuşi îmi place să cred că am un suflet. Sunt mai aeriană decât tine, mai visătoare, mai naivă, mai… femeie. Ne certăm destul de des pentru că sunt impulsivă şi nu gândesc înaine să zic ceva. Tu eşti cel care tace şi prin tăcerea ta îmi dai de înţeles că greşesc. Dar, asta mă face mai puternică, mai înţelegătoare. Pe tine te face mentorul meu, omul la care am visat. Eşti exact aşa cum îmi doream: nu eşti un prinţ, nu eşti blond, nu ai ochi albaştri; nu ai o mulţime de prieteni falşi şi nu eşti egoist; eşti inteligent, şi asta e calitatea care m-a vrăjit. Eşti înţelegător, în felul tău; ironic, răutăcios uneori, dar îţi pot ierta toate acestea, deoarece eşti un om interesant şi carismatic. Cred că sunt o  norocoasă că m-ai ales pe mine!

Mâine e Valentine, dar asta nu are nicio relevanţă. Să ştii că nu este singura zi în an în care te iubesc. Nu-ţi voi face nicio declaraţie siropoasă, îmi displac – sunt false, precum felicitările în formă de inimioară. Îţi voi spune totul ţie, ca să-mi auzi vocea şi să ţi-o întipăreşti în minte. Privirea mea, fiinţa mea şi îmbrăţişarea mea îţi vor spune totul. Iar dacă nu vei înţelege sau nu vei crede, nu e nimic. Voi găsi alte, n moduri să-ţi demonstrez că te iubesc în fiecare zi.

                                                                        Vrei să bem un ceai împreună?