Tag Archives: suferinţă

Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

Chekhov_1898_by_Osip_Braz– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.


Despre invidie

Lady of N by Jon Foster Invidia, din punctul meu de vedere, este frustrarea ce survine după conștientizarea succesului altcuiva în domeniul care reprezintă o formă a propriei vieți. Astfel, invidia este opusă admirației: prima distruge, cealaltă motivează.

În primul rând, sentimentul etichetat drept invidie este unul extrem de deranjant: pe lângă faptul că deranjează oamenii din jur, acesta își deranjează în primul rând stăpânul. Efectele nu sunt neapărat vizibile, poate doar o față mereu indignată sau revolta împotriva unui om în particular. Totuși, efectul interior este mult mai devastator: gânduri ațintite asupra succesului altcuiva, ura împotriva acestui om, lipsa de motivație pentru a face ceva folositor și ignorarea totală a celorlalte calități ale persoanei.

În al doilea rând, invidia tinde să distrugă cele mai frumoase prietenii și în același timp duce la pierderea viziunii clare asupra lumii. Astfel, un om invidios nu va avea forța necesară să treacă peste; va fi mușcat de invidie de fiecare dată când va auzi de obiectul urii sale. Nu va mai munci ca mai înainte. Activitățile lui vor fi replanificate din vina frustrărilor și a incapacității de a trece peste. Un om invidios și slab nu va reuși să-și focalizeze atenția asupra lucrurilor cu adevărat importante.

Astfel, invidia devine una dintre problemele majore ale societății: pe de o parte, distruge relațiile interumane. Pe de altă parte, aceasta este capabilă să schimbe anumite persoane într-o direcție nu chiar bună, ducând la pierderea integrității acestora, debusolându-i.


Muzică

Pluteşti în sunetul străzii asurzind picăturile de ploaie ce joacă nebune pe umbrelă. Ignori vântul ce încearcă să –ţi arunce apă în faţă şi să-ţi smulgă umbrela din mâni… în urechi îţi sună Hinder şi tu îţi reaminteşti de situaţia în care ai preferat să fugi fără să explici nimic decât să răneşti o fiinţă care nu ţi-a făcut nimic rău şi totuşi te-a speriat cu sentimentele sale.

Preferi să fugi, să te ascunzi? Eşti jalnică…

Ai coborât bulevardul şi ai ajuns pe aleea Lăpuşneanu, locul care îţi umple plămânii cu arome de cafea, scorţişoară şi cărţi vechi. Şi poate cu un strop de praf, dar astăzi simţi ploaia cu buzele reci şi livide. De fapt derulezi o imagine fixă al băncilor aranjate, ude şi singuratice, şi parcă vezi oameni în jur, dar nimni nu ia un loc, nimeni nu are timp, toţi se grăbesc undeva… cui îi pasă?

Muzica din urechi începe să se audă în surdină iar tu îţi asculţi propriile gânduri.Vrei să le înăbuşi, dar totodată  eşti destul de mazochistă ca să auzi toate reproşurile sufletului tău pentru răul pe care l-ai oferit în loc de iubire. Şi nici muzica, nici ploaia şi nici lumina din jur nu te mai ajută. Şi mai vrei fericire?…

Cred că nu vei fi iertată niciodată…


Mirajuri de gri

Îmi amintesc  de  o fâşie vagă din viaţa mea. Care a însemnat ceva mai mult pentru mine şi ceva mult mai puţin pentru lume. Un mic univers pe care l-am creat, pe care tot eu l-am distrus.

Doare foarte mult atunci când dintr-o dată, dintr-o singură imagine reînvie o amintire dureroasă. Una extrem de dureroasă, care s-a uitat parcă, care nu mai afecta viaţa de zi cu zi, şi la un moment pac! Şi s-a rupt sigiliul…şi parcă totul e la fel, şi totuşi imaginile revin şi distrug zidul proaspăt renovat al încrederii şi siguranţei tale. Zidul pe care l-ai construit cu frânturi din suflet, piatră lângă piatră, nuanţe de gri pronunţat de zilele ploioase din sufletul tău; efecte de gri strecurate în lacrimile tale neplânse; griul din eternul Regret sau Empty care îţi tot ţipă în urechi ca un blestem…regreţi?  Şi ce dacă!  Amintirile rămân, nu contează că urăşti ziua când v-aţi intersectat.

…Şi te doare o rană spălăcită şi prost bandajată, o rană care se deschide în fiecare zi. Devii tot mai tristă şi abătută, chiar dacă încerci să maschezi totul cu eternul zâmbet fals, mască învechită pe care nu mai ştii să o porţi cum trebuie. De când nu te-ai văzut zâmbind sincer! Şi ce auzi? Un râs forţat sau un rânjet în semn de „sunt bine”, O pălăvrăgeală fără sens şi pierderea timpului într-un spaţiu virtual, chiar crezi că astfel vei scăpa de realitate? Crezi că dacă încerci să te ridici nu-ţi va reuşi? Sau preferi să te menţii pe poziţia de „sunt bine”, să râzi fals şi să debitezi tot ce-ţi vine prin cap, să continui să trăieşti în aceeaşi monotonie sufletească şi să  să îţi reciteşti amintirile?

Deschide ochii, sprijinându-te de pământ cu palma, ridică-te încet, dar sigur, desfă-ţi frumuseţea în vânt, mergi cu capul ridicat, cu ochii limpezi şi cu sufletul ascuns adânc, fără a permite cuiva să-l invadeze. Nu mai zâmbi fals, arată că de fapt te doare şi fii onestă. Fii aşa cum eşti, nu aşa cum vor alţii să te vadă.

Sau îţi este frică să nu mai ai nuanţe de gri?…


Pustietate

Ţi-ai simţit vreodată sufletul gol, pustiu şi străin în corpul tău? Ai simţit vreodată că nu te mai bucură nimic, că nu mai aştepţi nimic de la viaţă, că… pur şi simplu ai îmbătrânit?

E ciudat, poate, ca un adolescent să se simtă aşa. Însă starea persistă de ceva timp, şi nu e deloc binevenită. Sentimentul singurătăţii în lume, a ordinalităţii din jur duce la o distrugere interioară a sufletului. O durere oarbă şi fără leac.

…Şi totul în jur parcă e un  gri intens retuşat, nicio sclipire de o altă culoare, o  mulţime omogenă şi  plictisitoare de entităţi care se mişcă leneş în amalgamul străzii. Acelaşi perete ros de vremuri, acelaşi sacou căzut de pe scaun şi aceiaşi algoritmi şi logaritmi plictisitori. Acelaşi geam imens din care se vede o lume minusculă a unui roi de liceeni. Acelaşi parchet prăfuit şi ritmic cu un „scrârţ” la fiecare pas. Aceleaşi tramvaie pe stradă, aceleaşi sunete care irită. Acelaşi parc plin de elevi ce vin să chiulească de la oră.  Aceeaşi linişte îmbietoare pe aleele din spate, ascunse printre copaci la fel de plictisiţi şi melancolici. Acelaşi imagini, zi de zi…

Acelaşi sentiment de neputinţă, de non-sens în existenţa de zi cu zi în această societate, acelaşi „Sleepless ‘96” în urechi, aceleaşi gene ce se deschid cu greu, de parcă ar fi de plumb. Aceeaşi rutină dureroasă şi plictiseală acută, totul presărat cu un strat gros de pustietate. Aceeaşi dorinţă de evadare din starea aceasta, aceeaşi  încercare de a descoperi ceva nou în ceva deja cunoscut. Aceeaşi încercare de a redescoperi toate interesele uitate şi crearea unor noi hobby-uri. Aceeaşi încercare de a visa cu ochii deschişi, soldată cu un eşec de data aceasta. Din nou, plumb pe gene…

Aceeaşi ultimă zi de februarie, uşor ninsă şi uşor topită, învăluită în ger şi vânt aproape primăvăratic. Ultimă zi de visare încontinuu, caldă la lumina sărbătorilor şi rece în serile singuratice, camere de cămin şi  izolare învăluită într-o uşoară nuanţă de regret. O ultimă răsuflare a mirosului de brad din amintirile cele mai frumoase şi a uniformei albastre, atât de diferite pentru zăpadă…

Un ultim elogiu iernii, o întâmpinare mai puţin optimistă primăverii. O speranţă că primăvara aceasta va aduce ceva mai bun decât iluziile şi dezamăgirile din ultimul timp… poate un mărţişor, un fir alb împletit cu unul roşu, o puritate învăluită într-un sentiment…