Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

Să te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.

Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.

Marina Țvetaeva – Tragedia sufletului de poetă

Sensibilitatea ce marchează opera poetei ruse Marina Țvetaeva (1912-1941) este de necontestat, admirată de numeroși critici, dar și de cititorii fideli.

Născută sub o stea nefastă, Țvetaeva simte toate nedreptățile vieții din timpul războiului, durerea, foamea, situații fără o cale de scăpare. Poeta descoperă scrisul la o vârstă fragedă, primul ei volum de poezie vede lumina zilei în anii ei de tinerețe. Pe parcurs, Țvetaeva va scrie încontinuu, neținând cont de exil, sărăcie, mizerie, moarte. Își va sfârși viața într-un mod tragic, punându-și capăt zilelor la scurt timp după moartea soțului.

Poezia Marinei Țvetaeva este plină de un sentiment profund de ură, de iubire, de revoltă, de vise neîmplinite, de așteptarea unui sfârșit mult așteptat. În fiecare vers se citește o forță puternică, o dorință de a trăi la fel de intensă precum visul la o moarte cât mai rapidă. Deși unele poezii au o notă optimistă, majoritatea sunt scrise într-o revoltă continuă, colorate în nuanțe sumbre, cu un final pesimist.

Sensibilitatea poetei se transpune în fiecare vers, pictând astfel un portret al autoarei; prin opera sa, Țvetaeva se remarcă printr-o sinceritate neprefăcută, dezgolindu-și sufletul în fața cititorului – fapt ce o plasează printre cele mai puternice voci ale vremurilor sale, ca un simbol al umanității călcate în picioare, al zborului frânt – distrus de o viață zbuciumată.

Alb – Sekhmet: Femeia cu mâinile frumoase

În ziua unui soare alb Sekhmet s-a regăsit într-un oraș alb cu oameni gri. Cerul o privea cu niște ochi albaștri șterși, nedefiniți. Soarele se ascundea după un perete de nori de lapte. Strada era luminată de un fir de rază de soare ce a fugit de după nori. Se auzeau tocuri de pantofi scumpi lovind pavajul bulevardului, mașini claxonând și oameni certându-se, vorbind, iubind și cutreierând centrul în căutarea păsărilor măiestre.

Sekhmet și-a privit chipul într-o vitrină din stânga. O priveau o pereche de ochi căprui, ascunși după rama argintie a unor ochelari modești. Părul îi era prins într-o clamă la spate și avea o culoare de soare, de parcă prinsese orice rază ce a poposit vreodată pe el. Vântul sufla ușor, atingându-i abia-abia părul și poalele rochiei azurii. Pe piept se odihneau o pereche de mâini minunate, de un alb de marmură. Sekhmet avea niște mâini desprinse din sculptura lui Michelangelo, Pieta. Expresia feței însă nu era similară femeii ce-și privește fiul cu dragoste și resemnare. Chipul lui Sekhmet nu trăda duioșie sau drăgălășenie. Deși frumoasă și atrăgătoare, Sekhmet era o femeie puternică și detașată de tristețile lumii. Și totuși, astăzi i se întâmplase ceva: a simțit nevoia să se regăsească în cub.

Cubul lui Sekhmet era din sticlă. De obicei, îl găsea în acest oraș plin de oameni gri. Cubul stătea în mijlocul bulevardului, cu pereți imenși, de sticlă și cu nisip fin în loc de dale. Prin cub treceau toți oamenii din jur, dar ei nu vedeau sticla, nu simțeau nisipul moale și rece de sub picioare. Sekhmet era singura care putea intra în el, nu doar trece prin cub.

Regăsindu-se aici, femeia venea în mijloc și se oprea. Cubul devenea de două ori mai mic iar prin pereții lui se vedeau oamenii continuându-și drumul, fără să ia în seamă femeia ce stătea acolo, nemișcată. Sekhmet însă privea lumea de afară. Prin pereții cubului se vedea torentul de suflete ce se apropiau din ce în ce mai mult de moarte și totuși păreau neafectate de acest lucru. În cubul lui Sekhmet însă timpul avea cursul lui: nu se mișca. În această încăpere de sticlă nu pătrundea niciun sunet, niciun miros, nicio boare de vânt. Semăna mai mult cu un cinematograf rece, pustiu, în care era un singur spectator ce privea viața de pe monitorul mat.

La un moment însă, Sekhmet s-a trezit din contemplarea ce putea dura o eternitate. S-a așezat în genunchi și a început să caute ceva în nisip. Era înfuriată; căuta ceva anume și dădea peste lădițe îngropate de secole acolo, saci cu etichete, sticle negre. Într-un sfârșit, a dat de o casetă de o culoare nedefinită, între verde închis și indigo.  Lemnul părea poaspăt, caseta – nouă. Se pare că cineva o supărase rău pe Harită. În casetă găsise o scrisoare ruptă în mii de bucăți; cerneala roșie era întipărită pe hârtie ca o pată de sânge. Mirosul din casetă a trezit dezgustul femeii: mirosea a ipocrizie. Ființa a cărei urme erau în acea scrisoare se numea Moira și însăși numele ei trezea tot disprețul în ochii lui Sekhmet.

Din mâna femeii sărise, furios și nerăbdător, un bulgăre de foc, mâncând cu nesaț hârtia. Cuvintele sângeroase ardeau încet, agățându-se cu o ultimă sforțare de hârtia impregnată cu mirosul Moirei. În scrut timp, Caseta de o culoare nedefinită se umpluse cu cenușă de culoarea sângelui închegat. Privirea lui Sekhmet nu mai părea atât de înfricoșătoare. Pentru astăzi, furia ei a fost consumată…

Dar astăzi este o altă zi; Sekhmet nu uită și nu iartă. Mâine, va veni din nou să se izoleze în cub, să privească viața ce fuge pe bulevardul pavat. Tot mâine va dezgropa caseta, va arde cenușa și o va transforma în fire de nisip; după, va topi firele de nisip și le va închide în casetă. Și se va liniști.  Și tot așa, zi de zi, Sekhmet va distruge în mii de moduri conținutul casetei. Harita  își trăiește viața înfruntând greutățile cu capul ridicat, ucigând orice frustrare în cubul ei de sticlă. Sekhmet nu iartă; Sekhmet are foarte multe casete…

• Sekhmet – „cea puternică”, reprezentând  zeița luptătoare a Egiptului de Sus.

Străină

I-am zis cuvinte rele, dulci,
În nopţi sinistre, albe, lungi,
I-am înecat singurătatea
Înşiruind-o-n nedreptate
I-am spart paloarea feţei-n stânci…

I-am otrăvit şi viaţa, totul,
Să pot sfârşi odată votul
În urna urii cea cu zmei
Unde distrug amurii mei
Amorezaţi, nătângi, cu lotul.

Nu l-am iubit, l-am adorat, nebună,
Scăldată-n ură şi minciună
Inima n-a rezistat!
…A omorât barbar iubiri
Născute-n inimi pure, strune…

Şi azi încep măcelul iar…
Nu am un suflet de cleştar,
Nu voi fi firavă şi fină,
Voi fi o scorpie străină
Şi muritorule, stupid,
Vei arde-n singura cetate
moartă…
Calm, perfid…