Tag Archives: iubire

Ascultă

tumblr_n17lszmWju1qhttpto1_500Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…

Reclame

Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

oceanografieSă te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.


Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

Chekhov_1898_by_Osip_Braz– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.


Parfumul(1985) de Patrick Süskind

parfumul_1_fullsizeRomanul începe într-o piață murdară, într-un Paris al mirosurilor vulgare, înăbușitoare și corupte, la taraba unei femei fără niciun strop de instinct matern, căci aceasta își aruncă noul-născut sub maldărul de mațe de pește, continuând să-și curețe marfa în căldura soarelui dogoritor. Spre nenorocul ei(căci tot astfel a scăpat de celelalte progenituri ale sale), micuțul își permite să scoată un sunet ce o va aduce pe nenorocită la spânzurătoare, iar pe bebeluș, după un drum îndelungat din brațele unei doici în grija unui preot, soarta îl va aduce la casa doamnei Gaillard.

Protagonistul, al cărui nume, Grenouille, s-ar traduce ca ”broască”, crește într-un mediu ostil, în care oamenii din jurul său nu îl observă, iar întâlnindu-i chipul, se feresc din calea lui, lăsând un miros puternic de frică. Grenouille îl simte, pentru că mirosul este singurul simț ce-l ghidează în viață: el simte mirosul Parisului murdar, a oamenilor jegoși, a țăranilor plini de sudoare, a florilor de pe câmp, și un miros ce-l fascinează, ducându-l spre zidul unei case în care locuiește tinerețea cu părul roșu…

Parfumul lui Patrick Süskind este o carte ce m-a fascinat de la prima pagină până la ultimul cuvânt; nu am întâlnit în alte cărți o descriere atât de fidelă a mirosului, și cred că nici ecranizarea nu a fost capabilă să aducă cititorul în atmosfera de mirosuri ademenitoare, puternice, neplăcute sau feerice. Citind alte impresii legate de carte, observ o tendință de a-l transforma pe Grenouille într-un ucigaș fără suflet; pe de altă parte, consider că fără a ține cont de drumul său în viață, ”căpușa” Grenouille voia un singur lucru: voia iubire, ceea ce își dorește orice ființă umană.

Mi-a plăcut foarte mult personajul, sumbru, urât fizic, cum era și Quasimodo, dar cu un suflet și mai urât, lucru ce se trage din singurătate, respingerea oamenilor din jur ce nu au loc pentru el în micile lor comunități. Și așa, iubirea și singurătatea sunt capabile să transforme întunericul în lumină, dar și să ardă poduri și să ucidă tot ce mai rămâne frumos într-un om.

Pe cât de minunată a fost lectura, pe atât de misterioasă este soarta autorului: în prezent, Patrick Süskind locuiește undeva retras de pe scena literară, fără a avea vreo tendință de a păși din nou în lumina reflectoarelor, la fel cum era și Grenouille, închistându-se în mica lui lume, în lumea lui de căpușă…


Marina Țvetaeva – Tragedia sufletului de poetă

Marina_Tsvetaeva_1914Sensibilitatea ce marchează opera poetei ruse Marina Țvetaeva (1912-1941) este de necontestat, admirată de numeroși critici, dar și de cititorii fideli.

Născută sub o stea nefastă, Țvetaeva simte toate nedreptățile vieții din timpul războiului, durerea, foamea, situații fără o cale de scăpare. Poeta descoperă scrisul la o vârstă fragedă, primul ei volum de poezie vede lumina zilei în anii ei de tinerețe. Pe parcurs, Țvetaeva va scrie încontinuu, neținând cont de exil, sărăcie, mizerie, moarte. Își va sfârși viața într-un mod tragic, punându-și capăt zilelor la scurt timp după moartea soțului.

Poezia Marinei Țvetaeva este plină de un sentiment profund de ură, de iubire, de revoltă, de vise neîmplinite, de așteptarea unui sfârșit mult așteptat. În fiecare vers se citește o forță puternică, o dorință de a trăi la fel de intensă precum visul la o moarte cât mai rapidă. Deși unele poezii au o notă optimistă, majoritatea sunt scrise într-o revoltă continuă, colorate în nuanțe sumbre, cu un final pesimist.

Sensibilitatea poetei se transpune în fiecare vers, pictând astfel un portret al autoarei; prin opera sa, Țvetaeva se remarcă printr-o sinceritate neprefăcută, dezgolindu-și sufletul în fața cititorului – fapt ce o plasează printre cele mai puternice voci ale vremurilor sale, ca un simbol al umanității călcate în picioare, al zborului frânt – distrus de o viață zbuciumată.


Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Haruki-Murakami-Padurea-Norvegiana[4]Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

1304604633Watanabe si NaokoNu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(IV) – elfizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto1_500În mijlocul Pământului, unde iarba este mai verde decât smaraldul, pădurile mai frumoase și râurile mai cristaline, într-o vale înconjurată de munți, apăruse o zeitate, care zâmbind delicat de sub glugă, a decis să se stabilească aici. Numele zeității era Inung, iar forma pe care a luat-o era de elfid, căci zeitatea crease forma de Viață în momentul în care păși pe locul unde astăzi se află Rionul.

Elfizii sunt un popor delicat, frumos, cu pielea sidefie sau albă, moale și delicată. Au trăsături fine, buze subțiri, rozalii; bărbații sunt potrivit de înalți, deseori cu părul lung, ai cărui culoare poate varia de la blond-deschis la galben-grâu. Femeile, ceva mai scunde decât bărbații, au fețe frumoase, animate, vii; ochii elfizilor, în general, variază de la albastru-închis, verde-pal, roz, mov, portocaliu-pal. Sunt prietenoși, dar totodată rezervați, dacă cineva încearcă să afle mai multe despre viața lor. Le place să călătorească, să cânte, să scrie, picteze, danseze; totul ce ține de arte le este apropiat sufletului. De altfel, cele mai frumoase orașe din Tărâm sunt cele construite de elfizi, căci viziunea lor asupra frumosului este o comoară a acestui popor.

Cel mai frumos loc din Țara Irisului este Rionul, capitala, a cărei ziduri formează o semilună. Palatul din marmură roz, înalt, expresiv, se înalță deasupra tuturor celorlalte clădiri. Aici stă regele, cele cinci nimfe și cei cinci nimfi. În vecinătatea palatului se află casele nobilimii, înconjurând astfel o piață imensă, cu pavaj fin, în mijlocul căreia se află un lac cristalin, cu fântâni arteziene, ponton amenajat cu băncuțe și cupe pline cu apă pentru păsările însetate.

Palatul regelui se află exact pe mijlocul buzei semilunii, înălțându-se deasupra zidului, și el din marmură, dar bleu, ce înconjoară orașul. Sub zid, dacă ieși pe un balcon al palatului, observi un alt lac, mai mare, unde în zilele însorite vin copiii șă se bălăcească și pescarii să prindă pește.

În colțul estic al semilunii se află poarta principală, cioplită din lemn masiv, înfrumusețată de cei mai buni meșteri ai regatului; atunci când e închisă, drumețul poate vedea reprezentată pe ea două figuri, doi elfi, strămoșii elfizilor…”

– Dar maestre, elfizii nu proveneau de la zeul Inung?

– Așteaptă copile, zâmbi grifonidul. Ascultă:

Cele două figuri îl înfățișează pe Inung, în forma lui de Viață, înalt, cu urechi lungi și îndreptate în sus. Zeul are părul lung, probabil foarte deschis la culoare, a cărui breton îi acoperă tâmplele. Privirea blândă a zeului este îndreptată spre cealaltă ființă de lângă el, o nimfă a cărei nume nu este cunoscut. O ține de mână, iar creatura frumoasă, co părul lung și bucălat ce-i cade pe umeri, îl privește puțin stânjenită, dar nespus de mult îndrăgostită. După cum arată, drumețul și-ar zice că e o elfă; dar dacă s-ar apropia de poartă, ar observa că femeia are urechile amplasate lateral, zimțate, mai mult plate decât lungi, un lucru caracteristic doar nimfelor.

Legenda din spatele acestei gravuri este o poveste a cărei început a avut loc odată cu venirea lui Inung în aceste locuri. Zeul a creat Viața, primii elfizi, după chipul său; formele au început să se miște, să crească, să învețe, să se înmulțească, să creeze. Zeul a văzut că a creat o formă foarte frumoasă, inteligentă, cu o dorință imensă de a crea frumos. Dar lui Inung îi lipsea ceva: îi lipsea ocupația, căci nu mai avea ce face aici. Atunci zeul plecă din oraș și începu să colinde locurile din jur. Într-o zi, a ajuns într-o pădure rară, cu copaci tineri, verzi, păsări multe, cu penaj viu și triluri pătrunzătoare. Pădurea era neumblată, iar zeul nu văzuse nicio potecă, niciun drum; l-a creat singur, iar la un moment dat a ajuns la un lac, un lac minunat cu apă cristalină, cu lumini roz deasupra ei, iar în mijlocul lacului se vedea o insuliță mică, pe care stătea o creatură a cărei frumusețe l-a fermecat pe zeul elfizilor.

fading_light_by_sakimichan-d35ab1yEra o nimfă ce cânta la harfă. Avea ochii închiși, părul lung, roz-pal, strâns într-o coadă groasă ce-i ajungea până la glezne, înainte de asta unduindu-se delicat în jurul corpului ei alb, nud. Cântecul nimfei l-a cucerit imediat pe zeu, care a ascultat-o zile în șir. Nimfa observă chipul ce o privea de la distanță, iar cu trecerea timpului, cei doi s-au îndrăgostit unul de celălalt.

Când zeul lor a dispărut, elfizii s-au întristat; considerând că l-au supărat cu ceva, aceștia au început să construiască palatul din marmură roz în cinstea lui Inung, sperând că acesta se va întoarce cândva. Când palatul a fost terminat, a apărut zeul, aducând cu el pe cea mai frumoasă femeie: pe nimfa lui. Elfizii s-au bucurat că zeul a revenit la ei, iar Inung, la rândul său, a fost plăcut surprins de cadoul poporului său; pe cei care au construit palatul i-a făcut nobili, iar pe ceilalți i-a mulțumit.

Regele și regina au avut un fiu, al cărui nume nu se cunoaște, câci murise la câteva ore după ce s-a născut. Îndurerată, nimfa se aruncase de pe balcon, căzând în lacul crustalin. Inung nu a reușit să o readucă la viață, și ucis de durerea pierderii reginei și a copilului, s-a retras în pădurea în care a găsit-o pe regina sa. ”

– Ce poveste tristă…

Grifonidul se prefăcu că nu a auzit această remarcă; trebuia să termine pagina.

”Inung a intrat în pădure, cu gândul să-și petreacă aici restul eternității, dar ajungând spre lacul nimfei lui a rămas uimit: umbra acesteia, la fel de frumoasă ca în ziua în care a găsit-o, cânta la harfă o melodie în cinstea fiului mort. Zărindu-l, umbra îi zâmbi, îl chemă și-l strânse la pieptul său, continuând să cânte o melodie ce fac și frunzele să plângă.

Povestea spune că Inung s-a întors în Rion, aducând cu el cinci copile, cinci nimfe ce aveau chipuri minunate și semănau, oarecum, cu regina lui moartă. Le-a crescut ca pe propriile lui fiice, le-a dăruit tot ce avea mai bun. Cu timpul însă, durerea apăsătoare după moartea reginei și a fiului îl făcea tot mai mohorât, se izolase în camera sa din palat. Nici cele cinci nimfe, femei frumoase deja, nu-l făceau să zâmbească.

Într-o noapte în care stelele au licărit diferit, iar cele două luni s-au ascuns după un cerc mare, roșu, Inung a dispărut pentru totdeauna. Cele cinci nimfe s-au trezit dimineața în lacrimi, căci zeul le-a povestit ceva în vis, le-a zis că pleacă, le-a spus să împărtășească cu elfizii ceea ce le-a relatat.

Nu se știe cât adevăr a fost în cuvintele nimfelor; căci dragostea zeului pentru ele a fost o tristețe pentru elfizi, care în afară de regina lor, nu voiau să audă de nicio nimfă. Cea mai bătrână dintre ele, dacă se poate spune astfel, căci toate erau frumoae și fragede, le-a spus elfizilor că regele lor este acum cu regina; că undeva în munții elfizi, regele și-a găsit un loc veșnic, de unde își va veghea poporul. În acel loc din munți, Inung a creat un Nor, un loc aruncat sus în ceruri unde stă el cu regina sa, înconjurat de păsări magnifice, muzică a harfelor și izolarea mult-dorită, și Hăul, a cărui adâncime nu se știe, căci poalele munților ascund taine groaznice; în Hău doarme fiul lor, primul lor copil, înconjurat de un întuneric plăcut ochilor lui, liniște rece și o rază de lună, în clipa în care cele două luni sunt ascunse după un disc roșu. Un alt lucru a fost adus la cunoștința elfizilor: că noul lor rege va fi un copil găsit pe balconul palatului, în următoarea noapte în care cele două luni se vor ascunde după discul sângeriu. Și așa s-a întâmplat, deși au trecut mulți, mulți ani.

În acea noapte, în palat dormea toată lumea, chiar și nimfele, doborâte de un somn inexplicabil, adânc. Dimineața veni devreme, iar prima nimfă ce se trezi a auzit un plâns puternic, cu sughițuri, ce venea dinspre sala tronului. Plânsul nu o trezi doar pe nimfă, ci și pe celelalte patru, cât și elfizii ce se găseau în palat. Curiozitatea, dar și vechea profeție, i-a dus pe toți spre acel loc de unde se auzea plânsul.

Într-un coșuleț cusut din primele raze ale soarelui plângea un elf alb, ca spuma laptelui, cu părul de un galben-auriu, bucălat. Copilul plângea de zor, iar ochii lui cristalini, de un albastru-pal, o priveau curioși pe una dintre nimfe. Pe fruntea micului rege se observa o semilună argintie, iar împreună cu urechile lungi, ațintite spre cer, acestea erau dovezile că infantul este într-adevăr un cadou al zeului Inung.

Copilul a fost hrănit, îmbăiat, îmbrăcat; cu timpul, acesta crescu, deveni un rege măreț, având drept sfetnici cinci nimfi ce erau de fapt tații celor cinci nimfe; i-a făcut sfetnici drept răsplată nimfelor pentru grija lor. După mulți, mulți ani, regele, deja îmbătrânit, regele și-a chemat poporul și l-a înștiințat despre noaptea cu cele două luni și discul roșu, căci aceasta era aproape; regele le-a spus că el și cele cinci nimfe aveau să dispară, căci asta era dorința lui Inung. Elfizii, nedumeriți, nu au spus nimic. În dimineața următoare însă, aceștia au găsit pe balcon un copil mic, blond, cu ochii albaștri, pe fruntea căruia se vedea semiluna argintie. Era o fetiță, iar aceasta nu plângea, ci zâmbea, căci în jurul ei stăteau cinci nimfe, tinere și frumoase, care se jucau cu regina. Bătrânul elf și cele cinci nimfe cunoscute elfizilor nu mai erau nicăieri.”

– Maestre, regele a murit?

– Nu și da, copile; zeul elfizilor este un zeu foarte vechi, cred că este primul care a găsit acest Tărâm și a decis să creeze Viața. Profeția lui Inung s-a adeverit a fi o profeție ce ținea de cele două luni ce se ascundeau după discul roșu. De fiecare dată când se întâmplă acest lucru, regele curent dispare, totodată cu cele cinci nimfe, iar a doua zi, elfizii găsesc pe balcon un copil al zeului, înconjurat de alte cinci nimfe. Nu știe nimeni de ce Inung a decis să plece și să-și trimită copiii creați în Nor, dar cert este că toți regii, reginele, nimfii și nimfele dispar în acea noapte, ducându-se cel mai probabil în Hău, unde-și dorm somnul de veșnicie.

– De unde știm că ei ”dorm” acolo? A fost cineva în Hău?

– Nu copile, nimeni nu a fost niciodată în Hău. Acesta, cât și Norul, sunt ascunse foarte bine, încât un elfid, sau grifonid, sau ce formă de Viață n-ar fi, nu poate găsi aceste locuri; poate trece prin munți pe acolo, poate călca pe ușa ce duce spre ele, dar nu va observa niciodată. Străvechiul zeu nu vrea să fie deranjat.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat și Fading light de Sakimichan, Deviantart.


%d blogeri au apreciat asta: