Hello from the outside

Frunze împrăștiate pe un asfalt ud și uitat de pașii indiferenți ai oamenilor care odată cu ploaia se transformă în amintiri. Tu, fetiță abia ieșită din adolescență, ce cauți aici?

Ce cauți într-o toamnă prea târzie pentru tine, alături de umbrele de care-ți este frică și astăzi, când demult nu mai ai 15 ani? Ce ai pierdut în ploaia care lovește umbrele și alungă trecătorii?

Te-aș întreba lucruri mici și mărunte, importante și mai puțin, dar observ privirea ta. Privirea unei adolescente care nu știe câte ploi vor mai trece până va afla de ce mă vede pe mine, o imagine din viitor, care o privește la fel de mirată. Sau poate că mai puțin… deoarece… ce?

Nici eu nu știu. Fată dragă din trecut, de ce ai apărut azi, într-o lumină udă, în calea unui om ce se îndreaptă spre maturitate? Ce vrei să îmi spui? Ce crezi că știi tu ce nu-mi este cunoscut? Crezi că mă poți învăța ceva, că am omis ceva și tu ai venit să recuperezi acel lucru? De ce taci, umbră tomnatică?

Gândurile s-au împrăștiat odată cu norii. Răsăritul pare a fi promițător: roz, cu nourași pufoși plutind pe un cer de noiembrie. Noiembrie… mi-am amintit; este luna ta. Luna în care-ți place să stai în ploaie, singură, izolată de lume, fără a observa chipurile care te privesc – unele îngrijorate, altele mai puțin. Dar acum știu; îți place să stai sub umbrela ploii și să observi cum frunzele dispar în văzduh iar vocile lumii se prăbușesc în tăcerea din tine. Ești la vârsta când cuvintele cântăresc cât un univers și totodată se împrăștie ca firele de praf. Ești la vârsta când ai vrea să știi ce e bine și ce nu e, dar în același timp refuzi să descoperi, pentru că ți-e frică de consecințele propriei conștiințe. Și da, te privesc și nu pot să ascund un zâmbet la colțul gurii; ești mică și naivă, dar cu o privire fulgerătoare. Nu îmi spui nimic, dar eu știu că îți vei imagina cuvintele mai târziu și mă vei pune la punct în gând. Draga mea fetiță de 15 ani, ce frumoasă, ce enigmatică ești, și cât de limpede este chipul tău în ploile lui noiembrie… și cât de memorabilă este expresia din ochii tăi – ură amestecată cu o multitudine de cuvinte nerostite.

Dar ce să-ți fac, ființă pierdută în ploaie? Ce să-ți fac, dacă tot ce gândești ascunzi sub perdeaua ploii de noiembrie și doar mă privești ca un judecător?

Legenda celor o mie de sori

Cântul ierbii – legende – volumul I: Povestea celor o mie de sori

În cartea Luminilor, undeva printre nenumăratele pagini albe, se află o pagină galbenă. Nimeni nu știe de ce este diferită de restul cărții; nu pare a fi adăugată pe parcurs. De altfel, pagina pare a fi chiar prima pagină a cărții. Totuși, pagina galbenă nu deschide cititorului nicio poartă – este complet goală. S-ar crede că a fost lăsată acolo ca un punct de reper, ca un sfârșit de capitol… dar povestea de pe pagina anterioară, una albă, se întrerupe, iar continuarea de pe pagina albă, cea care urmează după pagina galbenă, este o continuare ambiguă, unde se observă firul întrerupt. Cumva, cuvintele au trecut peste foaia galbenă, fără a lăsa o urmă, și și-au continuat povestea mai departe, fără a se sinchisi de faptul că au rămas pierdute pe veci ochiului uman.

Dar să vă spun eu despre ce este povestea. Cum toată lumea știe, cartea Luminilor ascunde povești întunecate. Nu neapărat cu final în care sunt devorate formele de Viață, nu astfel de povești… ceea ce găsește cititorul în cartea Luminilor ascunde umbre reci și crude în orice întâmplare, umbrele călăuzind spre trecut, spre istoria unei familii sau a unui oraș. Nimeni, nimeni nu și-ar dori să afle toate misterele ascunse în spatele foilor albe; foia galbenă, în schimb, ascunde o taină de care le este frică și bătrânilor…

Legenda celor o mie de sori este povestea care se întrerupe pe pagina galbenă. Se povestește despre o familie care-și sorbea energia de la Soare. Noaptea toată lumea intra în casă, fiecare membru își înconjura patul cu lumină și adormea, ca dimineața să întâmpine soarele cu zâmbetul pe buze și cu mintea limpezită.

Cartea nu pomenește aproape nimic despre familie, decât faptul că aceștia erau elfizi de viță nobilă, că se închinau soarelui și că erau cei mai respectați și învățați din ținut. Se menționează că tatăl era cel care servea Soarele – căci lui i-a vorbit pentru prima dată. Ce i-a spus, nu se știe, însă după această întâlnire, în familie venise prosperitatea.

Familia avea cinci membri – tatăl, mama și copiii lor – trei fete gemene. Fata cea mare era frumoasă, zglobie și deseori o puteai vedea jucându-se cu animalele pădurii pe malul apei. Fata cea mică era un bebeluș zâmbăreț, cu părul de aur, ca și surorile ei. Fata cea mijlocie însă era o fire tăcută, cu ochi albaștri ca cerul senin, dar reci și înfricoșători: mintea ei ascundea ceva de care trebuia să-ți fie frică.

Familia înflorea. Soarele răsplătea vița de nobili cu mese îmbelșugate, avere adunată de prin cele mai neașteptate surse și relații cu lumea de vază din ținut. Elfizii aveau tot ce își doreau – Soarele era darnic și puțin îndrăgostit de fata cea mare. Elfida, proaspăt ieșită din adolescență, era încântată de acest fapt – îl privea toată ziua și-i spunea cuvinte frumoase.

De aici, în cartea Luminilor apare pagina galbenă, care ascunde continuarea poveștii. Pe pagina următoare însă, încep să se contureze cuvinte neclare. Este scris ceva despre o femeie cu ochii negri ca smoala și cu părul întunecat ca noaptea; că această femeie va aduce teroare, va dezbina familii, va distruge orașe… și că numele ei este învăluit în întuneric, un nume pe care părinții îl rostesc pentru a-i speria pe copiii neascultători: Khara. Mai jos, în fila albă din carte sunt scrise cu sânge următoarele rânduri:

Secolele vor deveni clipe; cele cinci zeități vor deveni praf; leul își va pierde coama, sirena își va sfâșia coada; libelula își va arde aripile, câinelui i se vor scoate colții și necunoscutul va dispărea; cele două Case se vor contopi; ființele cu chip de felină vor trăda; ființele cu aripi vor fi distruse; dulăii vor ucide și vor dăinui; peștii și melcii vor sta la fund, căci nimeni și nimic nu le mai poate salva.Câinele va ucide fluturele, iar trădătorul va fi o omidă neagră; eu sunt cea care își va pecetlui profeția în aceste mâini; voi schimba viața pentru moarte, voi distruge rodul zeilor pentru liniștea câinilor; îmi voi îndeplini promisiunea dată în Labirintul Stelelor; voi deveni Apă și Pământ și voi ucide Regele! Voi stăpâni această lume prin ochii ei! Voi deveni lumea ce va schimba soarta universului! Îmi sacrific viața pentru acest ultim omagiu adus Lui! Am numit-o în numele lui și am pregătit-o pentru schimbare! Ea e speranța mea, Omida Neagră!

Cartea Luminilor încheie aici această poveste. O poveste stranie, la sfârșitul căreia se întrevede o profeție despre care niciun învățat nu a putut spune nimic. S-a dedus însă că există un loc pe Pământ, un loc crucial unde s-ar ascunde nenorocirea – Labirintul Stelelor, căruia unii îi mai zic și Khara. Unele forme de Viață cred că anume acolo se ascunde așa-zisa Omidă Neagră – o entitate despre care nu se cunoaște nimic, dar care inspiră doar gânduri tulburi.

(c) Imagine – Blood glaze by Ruanjia on DeviantArt.

Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.

Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

Nu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).

O toamnă splendidă în imagini

Această prezentare necesită JavaScript.