Tag Archives: clasica

Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Haruki-Murakami-Padurea-Norvegiana[4]Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

1304604633Watanabe si NaokoNu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).

Reclame

În lumina unui cântec de lebădă

Ce faci vineri seara? E început de weekend, e încă suportabil să te plimbi noaptea prin oraș, nu este perioada tezelor și, teoretic, ar fi o crimă să stai singur acasă. Ceea ce fac eu, de altfel, pentru că în perioada aceasta Iașul se transformă într-un circ, iar bulevardul Ștefan seamănă mai mult cu un balamuc, dar despre asta voi vorbi mai târziu.

Ieri am decis să nu-mi dorm vinerea în cămin și am mers la Filarmonică, pentru că în program era Ceaikovski, un compozitor ce-mi place ceva mai mult decât, să-i zicem, Orff. Am ajuns mai devreme și am avut timp să admir expoziția domnului Cristian Oroșanu, dirijorul din seara aceea. Este o expoziție de fotografie afișată pe holul Filarmonicii, fotografia care mi-a captat atenția fiind intitulată ”Sărutul”. M-a captivat pentru că are niște detalii interesante; în primul rând, în fotografie apar opt meduze, dar apar în formă de cupluri, se atrag una către cealaltă, iar cuplul principal sunt două meduze care se ating cu ”capurile”, formând imaginea unor buze omenești din profil. Mi-a mai plăcut și ”Dans în lumină”, fotografia unor meduze fosforiscente pe fundalul întunericului. Pe lângă acestea, întreaga expoziție a domnului Cristian Oroșanu mi s-a părut fascinantă, conținând elemente din lumea subacvatică, peisaje aeriene și imagini din viața de zi cu zi, pe care uităm să le mai vedem, căci de, suntem oameni ocupați și trăim în era pragmatismului și a automatizării.

Frumosul nu s-a oprit aici; în sală orchestra își aștepta publicul, cântând total dezorganizat, fixându-și atenția asupra instrumentului său, pregătindu-l cu mare grijă pentru momentul de glorie. Tot timpul mi-au plăcut orchestrele; mi-au plăcut oamenii plini de pasiune care-și tratează ”camarazii” în cel mai frumos mod. Consider că muzica este singurul domeniu în care nu poți găsi oameni proști, fără simțul frumosului; când spun muzică, mă refer anume la muzica de cameră, la instrumentele clasice, nu la muzica electronică de pe latop sau la ”muzicienii” care de fapt sunt niște bucăți de carne ambulantă dornică să facă bani, ce nu apreciază arta și sufletul.

Sincer, nu m-aș fi așteptat ca dirijorul să fie atât de tânăr și atât de… pasionat! Și da, pasionat, pentru că pe tot parcursul concertului l-am văzut simțind muzica (cel puțin așa cred eu că a fost), ținând pe acei oameni într-o armonie aproape perfectă, mișcându-se odată cu corzile viorilor. Tot timpul am considerat că oamenii care-și iubesc cu adevărat meseria, neținând cont de veniturile acesteia, sunt într-adevăr minunați; nu am văzut un om care să mi se pară neinteresant în seara de ieri; am văzut multe fețe frumoase, zâmbitoare în pauze, pasionate în timpul muzicii; mi-a plăcut în mod special de o domnișoară îmbrăcată într-o rochie superbă și cu o înfățișare de Albă-ca-Zăpada: păr de culoarea abanosului, o privire gingașă, piele albă și mâni delicate, care mânuiau arcușul unei viori minunate, îmbrățișând această femeie într-o aură de frumusețe perfectă. Mi-a plăcut și o altă doamnă cu vioara, aceasta fiind mai în vârstă, dar la fel de pasionată; cred că am mai văzut-o și în alte concerte. Mă gândeam dacă predă undeva, pentru că în mișcările ei se citea siguranța și pasiunea.

La fel, mi-au captat atenția două femei tinere de la violoncel, una având chipul tinerei gingașe, firave, mereu zâmbitoare și cealaltă fiind ceva mai serioasă, dar încruntându-și fruntea într-un fel foarte frumos în timp ce cânta; ea chiar simțea muzica, iar felul ei de concentrare mă făcea să regret enorm că nu sunt și eu o parte din lumea ei, o parte din muzica de pe scenă.

Prima lucrare a fost uvertura festivă ”Anul 1812”, care mie mi-a plăcut cel mai mult. La un moment dat aveam impresia că toată scena este în flăcări de nebunie, muzica  extrem de rapidă, puternică, fascinantă; fiecare membru al orchestrei devenea un zeu care în orice clipă era gata să-și rupă coarda de la vioară sau arcușul violoncelului; în astfel de momente pielea îmi devenea rece ca gheața și îmi venea să plâng, fără ca să pot explica în cuvinte ce sentimente îmi trezea această muzică.

Au urmat variațiuni pe o temă rococo pentru violoncel și orchestră op.33, invitatul din seara aceea fiind Ștefan Cazacu. Mi s-a părut un tânăr admirabil, deoarece era foarte emoționat iar când cânta pe chipul lui se citea dorința de a face totul bine, de a deveni una cu violoncelul, de a fi pe placul publicului. Nu știu ce impresie a creat celorlalți, dar mie mi-a plăcut foarte mult acest tânăr, cu tot cu emoțiile lui și cu zâmbetul unui om ce-și iubește meseria și muzica pe care o creează cu ajutorul violoncelului.

A urmat o pauză, iar partea a doua a concertului a fost una extrem de tristă, Simfonia nr.6, în si minor, op.74 ”Patetica”, formată din 3 părți. După ce a fost interpretată, am auzit vocea dirijorului. O voce de artist, o voce îndrăgostită de muzică; am aflat că lucrarea este comupsă de fapt din 4 părți, ultima fiind ”cântecul de lebădă” a lui Ceaikovski: acesta a murit în două zile după ce a scris ultima notă…

 Mi-a plăcut foarte mult de domnul Cristian Oroșanu, iar faptul că este un artist nu doar în muzică, ci și în arta fotografiei m-a făcut să-l admir pe acest om îndrăgostit de frumos. Dacă voi mai avea vreodată ocazia să merg la un concert dirijat de dumnealui, cu siguranță voi merge. Felul în care s-a prezentat alături de orchestră mi-a rămas întipărit în memorie. Îmi pare rău că frumosul nu face parte din viața oamenilor de astăzi drept un element de bază; dar eu voi încerca, voi face tot posibilul să devin ca muzica din seara de ieri: frumoasă, adevărată, sensibilă și poate la fel de fermecătoare…


%d blogeri au apreciat asta: