Tag Archives: film

Hobbitul(1937) de J. R. R. Tolkien

Book Tolkien Hobbit Comic Edition Ballantine 1990Cine nu a auzit de Hobbitul, o ființă asemănătoare omului, prietenoasă, ce-și bea ceaiul la ore fixe, admirând natura prin geamul rotund al căsuței sale drăguțe, săpate într-un deal? Excepție nu face nici hobbitul Bilbo Baggins, care într-o zi se trezește cu un vrăjitor, Gandalf, pe pragul casei sale. Acesta îi face cunoștință cu 13 dwarfi și îi propune să semneze un contract cu aceștia – Baggins urmează să devină ”hoțul” pentru Thorin în călătoria lor pentru recucerirea vechiului oraș de sub Munte.

În lunga sa călătorie, alături de Thorin și ceilalți dwarfi, Fili, Kili, Dwalin, Balin, Oin, Gloin, Ori, Dori, Nori, Bifur, Bofur, Bombur și, ocazional, vrăjitorul Gandalf, Biblo Baggins va trăi aventura vieții sale; se va lupta cu trolii, va face cunoștință cu păianjeni mari și malefici, va cunoaște personalități distincte – pe Beorn omul ce se transformă în urs, Regele Elfilor, omul Bard, Smaug, dragonul, dar și o creatură mică și diabolică ce-i va ”dărui” un obiect foarte interesant…

Nu cred că sunt prea mulți oameni ce nu au văzut filmul; totuși, versiunea cinematografică nu se compară cu cartea. Filmul mi s-a părut cam lălăit, împărțit în 3 părți fără niciun sens ( ei da, cui nu—i plac banii?), comparative cu cartea, care este scrisă într-un stil foarte plăcut – poveste pentru copii, fapt ce nu s-a observat în film, unde totul este prea matur și prea întunecat. În carte, nu ia 3 mii de ani să se întâmple un eveniment sau altul, personajele sunt mult mai bine conturate, Gandalf un personaj mai profund și mai misterios decât acela din film, iar Bilbo mult mai curajos și plăcut.

Când voi avea copii, le voi citi cărțile, pentru că Tolkien are un stil aparte de a povesti, de a introduce cititorul în universul creaturilor sale, iar acțiunea este antrenantă și într-un continuu suspans pentru cititor.

Reclame

Olive Kitteridge(2014) – despre cum să nu bocești în fața televizorului

Olive+Kitteridge_midEi bine, seara de Crăciun s-a transformat într-o noapte la cinema, sub o pătură pufoasă și aromă de portocale în casă. Lista lungă de filme de pe HBO mi-a atras atenția, iar avertizarea că Olive Kitteridge este un mini-serial și ține cam vreo 4 ore nu m-a oprit să-l văd cap-coadă într-o singură seară.

Filmul se bazează pe cartea cu același nume, scrisă de Elizabeth Strout. Apărută în 2007 pentru prima dată, Olive Kitteridge cucerește atenția publicului, dar și a criticilor, devenind New York Times bestseller și în același timp, câștigătoarea premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2009.

Nu am avut ocazia să citesc cartea, dar intenționez să o fac în viitorul (cât mai) apropiat, filmul însă a avut o puternică influență asupra mea. În mod normal, când văd cuvântul bestseller pe o carte, în mintea mea apare imediat un fel de repulsie, deoarece acest cuvânt se asociază cu o carte ieftină, foarte ușor de citit, o formă fără fond. Acum nu știu cât de apropiat este serialul de acțiunea din carte, dar dacă acesta a urmărit traseul corect, atunci romanul cu siguranță este unul special.

În lumea lui Elizabeth Strout, Olive Kitteridge(Frances McDormand) este o învățătoare de liceu dintr-un mic oraș de pe coasta americii, Maine, iar toată acțiunea se petrece în jurul acestui personaj, într-un interval de vreo 25 de ani. Olive este căsătorită cu un farmacist, Henry(Richard Jenkins), împreună având un fiu, Cristopher(John Gallagher Jr.), care crescând se transformă într-un om mediocru, marcat foarte mult de educația oferită de părinți, aceștia fiind foarte diferiți unul de celălalt.

Nu aș vrea să mai povestesc, căci această postare s-ar transforma într-un spoiler ( dacă nu are deja o tentativă), dar filmul m-a impresionat foarte mult, făcându-mă să trec prin diferite stări sufletești odată cu desfășurarea acțiunii. Olive mi s-a părut, inițial, o persoană nesuferită, prea dură și prea sarcastică. La sfârșit, m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea, să o văd dintr-o altă perspectivă, deși nu a survenit nicio schimbare în personalitatea ei. Citind niște păreri pe goodreads, am observat că lumea are tendința să considere acest roman drept o melodramă ieftină despre viața prea puțin interesantă a unor oameni dintr-un oraș prea puțin important, ceea ce nu mi s-a părut chiar așa. În serial, cel puțin, este surprinsă latura realistă a oamenilor, atât Olive cât și cei ce o înconjoară sunt oameni adevărați, cu fricile lor, imperfecțiunile și discuțiile nemascate.

Finalul m-a făcut să plâng, deși are o notă optimistă. A fost un film prea trist pentru mine, dar în același timp, foarte apropiat de realitate; consider că autoarea romanului a reușit să transpună realitatea, așa cum este ea, într-o acțiune fără a denatura latura umană a lumii, fără a înfrumuseța cu panseluțe și zorzonele viața, prezentând-o totuși într-o lumină mai puternică, intensificând trăirile personajelor.


Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Haruki-Murakami-Padurea-Norvegiana[4]Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

1304604633Watanabe si NaokoNu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).


Ești perfect!

Ești perfect pentru seara aceasta cu miros de ploaie, cu ochi de apă pe asfalt, cu vânt aproape tomnatic, cu picături nebunatice în palme. Ești perfect pentru umbrela din dulap, ți-ar evidenția expresia blândă pe care o porți când ești alături de mine. Ești perfect pentru umbrela din dulap pentru că nu ai luat-o niciodată, preferând să mergi sub cerul deschis de după nori . Ești perfect pentru că mă strângi în brațe încât îmi vine să țip, dar tu continui să-mi îmbrățișezi ființa și să-mi șoptești  cuvinte pe care le voi ține minte toată viața.

Ești perfect pentru o seară rece de toamnă târzie, așteptându-mă cu o pătură imensă și cu ceai negru cu scorțișoară. Ești perfect pentru că ne putem uita la un film de groază  chicotind și comentând fiecare pas al personajelor; după care să ne contrazicem in ceea ce privește finalul, efectele speciale, machiajul ucigașilor… Ești perfect pentru că pot adormi lângă tine, cuprinsă de somn, lene, fericire, toate acestea acoperite de o pătură și un tine, perfect.

Ești perfect pentru că mă poți face să zâmbesc atunci când sunt supărată pe tine. Mă poți scoate din sărite, mă poți supăra până la  lacrimi, iar după asta să mă faci să râd aproape isteric. Ești perfect pentru că mă săruți pe neașteptate; ești perefect pentru că mă ții de mână când traversăm strada; ești perfect pentru că-mi spui cuvinte frumoase, care sună total diferit când le spui tu; ești perfect pentru că îmi spui „micuțo” și mă tratezi uneori ca pe un copil. Ești enervant când mă judeci sau îmi ții morală pentru faptul că sunt atât de copilăroasă uneori, dar după știi  cum să mă faci să zâmbesc!

Ești perfect când ești îngândurat sau când îmi explici ceva, iar eu deseori nu sunt atentă la ceea ce zici, pentru că este atât de fascinant să te văd vorbind… Îmi place să te aud, să-ți depistez vocea printre alte mii de voci. Îmi place să cred că te pot auzi doar eu, doar eu îți pot recunoaște vocea calmă, leneșă, atât de scumpa urechilor mele.

Ești perfect pentru că mă asculți; pentru că mă superi, pentru că mă îmbrățișezi, pentru că mă înveți, pentru că îmi ești alături, pentru că ești răutăcios și imediat după drăgăstos, pentru că ești tu și ești cel mai neobișnuit dintre toți oamenii pe care i-am întâlnit în calea mea. Ești perfect pentru că îmi ești drag și îmi sunt dragă alături de tine. Ești perfect pentru că te iubesc și cred că acesta este argumentul incontestabil. Ești perfect!

 

 

 


Film

Dacă tot e weekend, pe la mijlocul nopţii m-am trezit că mă plictisesc şi vreau să mă uit la un film. Am un folder destul de voluminos  de filme, dar nu am chef niciodată să mă uit la ceva, însă ieri m-am mai uitat pe imdb şi am dat de The Curious Case of Benjamin Button ,mi s-a părut ceva interesant şi dacă tot îl aveam…

Cele aproape 3 ore după miezul nopţii în faţa leptopului chiar merită! Mi-a plăcut foarte mult filmul, m-a impresionat chiar… nu sunt fană Brad Pitt, îmi plăcea de Benjamin când era mai bătrânel aşa; în schimb Cate Blanchett e atât de frumoasă aici! Totuşi cred că în locul lui Bred s-ar fi potrivit un alt actor, pe lângă Cate e cam gri aşa…

Nu ştiu de ce dar am făcut o comparaţie a filmului cu unul altul, The Time Traveler’s Wife , mi s-a părut cam aceeaşi dramă, deşi ambele filme mi-au plăcut şi facă sincer, cuplul din The Time Travelerţs Wife mi s-a părut mai dramatic cumva… cred că e de vină acelaşi Brad Pitt, care mi se pare un actor cam neserios..cel puţin în acest film, oricum a jucat doar în 1/3 din film.

În fine, e n film foarte frumos, cu Benjamin acesta. Îl recomand cui îi place o dragoste adevărată dar imposibilă.


Vălul pictat – o ecranizare fidelă a nuvelei lui Maugham

Da, viaţa e un fum, dar merită să lupţi cu ea şi să învingi şi mai ales să rămâi în această luptă cu conştiinţa curată.

Marin  Preda, Cel mai iubit dintre pământeni

Deşi nu are nici o legătură cu opera lui Maugham, „fumul ” citat din Cel mai iubit dintre pământeni ar avea rolul unui văl „pictat ” ce înfăşoară toată acţiunea, ducând pe căi necunoscute destinele personajelor nuvelei.

Londra anilor ‘20, în prim plan – înalta societate, dineuri, întâlniri, seri de dans…dans în care fiecare tânără îşi caută un potenţial soţ pentru a face o partidă bună; tineri căutând femeia potrivită pentru întemeierea unor căsnicii reuşite şi mame materialiste, având drept scop  un ginere bogat care să le scape de cheltuielile  fabuloase a junelor fiice.Ca de exemplu mama lui Kitty Garstin, o femeie zgârcită şi materialistă.Dezamăgită de propria viaţă, aceasta este supărată pe fiica ei mai mare, Kitty, care neprivind la frumuseţea şi atractivitatea sa la 25 de ani este încă nemăritată.Totul se schimbă când fermecătoarea femeie întâlneşte un tânăr bacteriologist, Walter Fane,un om  foarte ciudat, timid şi tăcut, care o cere în căsătorie.Simţindu-se în plus în casa ei şi sătulă de gura rea a mamei, Kitty decide să accepte propunerea lui Walter, tinerii soţi urmând să locuiască în Shanghai, unde Walter se ocupă cu studierea bacteriilor.

Deprinsă cu viaţa boemă, lipsită de griji şi într-o societate tipică Londrei secolului XX, lui Kitty îi este foarte dificil să se integreze în colonia din Shanghai, aceasta având alte reguli decât cea occidentală.Însă aici Kitty îl întâlneşte pe bărbatul visurilor ei, Charles Townsend, vice consului Angliei în China.Aceşt doi retrăiesc momente de pasiune carnală şi spirituală profundă, ambii fiind soţii nemulţumiţi de jumătăţile sale.Povestea se încheie când Walter îi depistează, dândui lui Kitty posibilitatea de a alege un divorţ pe bază de adulter sau plecarea împreună cu el în Mei-tan-fu, un sătuc primitiv şi infectat de holeră.Tânăra Kitty încarcă să-şi găsească salvarea sub protecţia lui Charles, care însă este un om fricos şi nu poate face nimic în situaţia creată.Lui Kitty nu-i rămâne nimic de făcut dect să-şi urmeze soţul într-o lungă călătorie.

Mei-tan-fu, 1925, un sat uitat de lume, pierdut în pâmănturile Chinei, năpădit de sărăcie şi holeră.Soţii Fane sunt cazaţi în casa unui colonist englez ce a murit de holeră, iar condiţiile de trai şi oamenii din jur o înspăimântă pe Kitty, aceasta dând pentru prima dată de greutăţile vieţii, petrecându-şi zilele monoton în locuinţa mizeră, păzită de un soldat chinez şi lipsită de atenţia soţului, care nu tinde să comunice cu ea şi este permanent cofundat în studierea bolii.

Viaţa în sălbăticie, naţionaliştii chinezi,mănăstirea de maici, forţa oamenilor pentru a lupta cu holera, încercările lui Walter de a salva satul de boală reprezintă doar cortina, în prim plan conturându-se relaţia de maturiyare  şi evoluţia lui Kitty, aceasta  înţelegânând adevăratele valori doar atunci când este prea târziu…

Opera a avut 3 ecranizări, cea mai recentă fiind regizată de John Curran, apărută în 2006, ca actori principali fiind  Edward Norton (Walter) şi Naomi Watts (Kitty).Filmările au avut loc preponderant în China,în localitatea Huang Yao, ceea ce a mirat autorităţile chinezeşti, acestea neaşteptându-se la alegerea “unui loc atât de uitat de lume”.

Stilul de a filma, actorii în sine, expresiile sincere şi naturale a lor m-au captivat, în special felul în care joacă actorii principali, aceştia demonstrând profesionalism şi dedicaţie totală.Coloana sonoră a fost una deosebită, în special melodia de la sfârşit, A la Claire Fontaine, care a prins momentul dat şi l-a subliniat atât de bine încât sunt sigură că ar sentimentaliza pe mulţi.Opera în sine este o morală, “ preţuieşte ceea ce ai”, ceea ce nu împiedică filmul să o descopere pas cu pas şi să-i arate consecinţele.Romantismul este uşor, natural, fără exces de zahăr şi fraze necioplite, având rolul de a accentua calităţile şi umanitatea personajelor.Acţiunea nu se întinde la nesfârşit, îşi are cursul său şi nu deviază, încheindu-se într-o notă dramatică, având un final deschis.

Recomand acest film tuturor celor care sunt pasionaţi de opera lui Maugham, dragostea naturală, fără kietsche-uri şi  umanitatea pe care ne-o dezvăluie fiecare pas al personajelor în lupta cu boala blestemată…


%d blogeri au apreciat asta: