Tag Archives: tinerete

Fiind Imagine – un nou început

Bună-bună tuturor.

Nu am mai trecut demult pe aici; de fapt, trec zilnic, dar ceva mă împiedică să mai scriu. Ceva neînțeles pentru mine, deoarece Fiind Imagine este un blog pe care-l dețin din 2009, are o valoare sentimentală imensă, și totuși, aparține – deja – trecutului. De ce?

Fiind Imagine a luat naștere când am intrat în clasa a 9-a. Eram boboacă într-un liceu imens, plin de uniforme albastre și algoritmi pe care nu-i suportam. Și totuși, liceul în sine a fost o experiență frumoasă prin prisma oamenilor și a revistei școlare.

Oamenii pe care i-am întâlnit au fost diferiți: am avut colegi care mi-au fost dragi și colegi insuportabili. Am avut profesori cărora le păsa de ce crede un elev și cad(av)re didactice care erau interesate să își facă norma și să plece, iar în perioada tezelor să ne pice – pentru că așa s-au aranjat stelele sau pentru că nu am făcut proiecte facultativ-obligatorii.

Mi-au rămas în amintiri câțiva profesori pe care-i respect. Unul dintre ei mi-a fost diriginte și privind în trecut realizez cât de mult am nedreptățit această persoană; și mi-e rușine, pentru că nu așa ar trebui să gândească un om matur. Un alt cadru didactic m-a îndemnat, indirect, să îmi aleg facultatea – în perioada în care nu știam ce vreau să fac. A mai fost un cadru didactic, care mai mult mi-a fost ghid în adolescență în afara pereților liceului; această persoană minunată m-a încurajat atunci când mi-am zis că scrisul nu este domeniul meu și că imaginația mea este săracă. Și totuși, persoana respectivă a văzut mai bine decât mine că undeva acolo, ascuns după numeroși pereți, stă potențialul. Probabil că sunt o dezamăgire acum, că nu l-am lăsat afară… dar va veni și acea zi.

Dar să revin la Fiind Imagine. Articolele de aici mi-au definit adolescența; clipele în care eram fericită sau nu prea, momentele pline de frustrări, răbufniri de furie, chiar un jurnal, unul scris de dragul de a nu exploda în cuvinte care  nu au niciun sens; Fiind Imagine a fost spațiul în care puteam să mă exprim coerent, unde puteam să-mi corectez greșelile sau să îmi retrag cuvintele.

Am ajuns la facultate. În anul I, când totul era nou pentru mine, mi-am continuat jurnalul virtual, dar ceva… ceva nu mai era ca înainte. Cuvintele unei studente nu mai rezonau cu jurnalul virtual al unei adoloescente. Am trecut într-o altă etapă, filele de jurnal s-au rărit, am pierdut șirul cuvintelor pe care voiam să le spun, s-a pierdut furia și frustrarea – elemente care-mi alimentau paginile.

Ar fi greșit să afirm că nu mai am frustrări, că nu am zile în care sunt furioasă, că nu am un amalgam de cuvinte pe care aș vrea să i le zic cuiva… dar a apărut ceva nou în mine, ceva ce nu mai vrea să înșire pe hârtie absolut nimic. Cuvintele s-au pierdut undeva printre termenii de specialitate, timpul pentru a gândi propozițiile născute din frustrări s-a evaporat în nesfârșitele lucrări și teste parțiale, iar furia… furia s-a topit demult în brațele unui om care mi-a zis ”dă-le-ncolo de…”.

De fapt, Fiind Imagine a fost un loc virtual al unui om singur și trist. Mai bine zis, al unei adolescente nesigure și indecise, care nu știa încotro se îndreaptă și de ce. Acum însă, adolescenta s-a maturizat, a realizat ce-și dorește în viață, a început să-și construiască drumul spre ținta pe care și-a prăpus-o. Adolescenta nu mai există, iar dorința de a scrie din imposibilitatea de a împărtăși gândurile cuiva a dispărut și ea, odată cu o persoană cu miros de mare care o face pe deținătoarea Fiind Imagine fericită.

La final, vreau să vă spun că nu voi mai scrie aici; cel puțin, așa cred pe moment. Blogul respectiv este un loc drag mie, spre care mă voi întoarce când voi deveni melancolică, dar nu știu dacă voi mai scrie ceva, cândva.

O nouă pagină se deschide în fața mea, o pagină pe care vreau să o aglomerez cu gânduri pozitive și planuri realiste – mi-am făcut un alt blog, unde mă puteți găsi. Nu promit că voi scrie prea des.

Dacă vă fascinează un beauty blog, am eu unul – vă invit să-l citiți și de ce nu, să discutăm despre. A, și pentru cei care dau BAC-ul anul acesta sau la anul, găsiți un bloguleț dedicat strict subiectului II la Română – eseul argumentativ.

Acestea fiind spuse, eu, deținătoarea blogului Fiind Imagine, vă doresc numai bine și vă aștept în vizită, aici sau pe alte meleaguri virtuale.

Să aveți un an care vă aduce numai lucruri frumoase!


The glimpses of the moon(1922) de Edith Wharton

gl moonA-ți alege cărțile ”de citit în viitorul apropiat” poate fi urmat de două lucruri: fie îți place cartea, și te bucuri că ai ales-o, fie realizezi că tot ce ți s-a părut frumos se conține doar în titlu, iar printre rânduri – niște lucruri plictisitoare, cum a fost în cazul acesta. Romanul lui Edith Wharton, în schimb, face parte din ”am făcut o alegere bună!”, deoarece s-a potrivit de minune cu atmosfera și programul încărcat din ultimele săptămâni.

Nu am găsit o traducere în română, iar titlul Luna ne privește, adaptat, ar suna cam sec, dar în același timp se înscrie perfect în primul capitol al cărții, o imagine eminesciană chiar – chipul a doi îndrăgostiți pe un mal de lac, privind luna. Discuția, ce-i drept, nu una foarte romantică – banii fac Pământul să se miște…

Personajele principale sunt Nick și Susy, a căror tinerețe înflorește în anii 1920, pe când într-un alt univers, un alt Nick relatează viața unui prieten foarte drag. Dar să revenim la subiectul romanului lui Wharton – cei doi îndrăgostiți, ambii săraci și fără nicio speranță de a primi moștenire de la vreo rudă, decid să se căsătorească, scopul fiind unul mai puțin romantic – căutarea unei trăsuri pline cu aur. Cum anume? Foarte simplu, deși cam greu de inclus în societatea din ziua de azi. Fiind mereu în cercurile oamenilor bogați, cei doi știu că tinerii însurăței sunt invitați să stea la vila vreunui prieten mai bogat, li se oferă drum liber în saloanele exclusiviste, unde poți întâlni o partidă mai bună. Mânați de acest gând mercantil, cei doi se căsătoresc, iar de aici începe drumul plin de obstacole spre ținta mult dorită.

Romanul lui Edith Wharton(de altfel, laureata premiului Pulitzer în 1920 pentru opera Vârsta inocenței) este despre universul a doi oameni mânați de setea banilor, dar în același timp, despre problema ce apare necontenit într-un cuplu: lipsa de comunicare, de unde rezultă și restul problemelor.

”Luna ne privește” a fost ușor de citit, cu un scris plăcut, focalizând imaginea mai mult pe Susy, pe când Nick apare mai mult ca o entitate din umbra eroinei. Susy este un personaj feminin interesant, suav, dar în același timp indecis, nesigur, gingaș și mercantil, fără însă ca acest defect să îl transforme într-un portret al unei femei neplăcute. Nick, pe de altă parte, apare mai mult conturat din perspectiva altor personaje, deși face parte din acțiune – este mai mult sau mai puțin prezent. Per total, lectura mi-a plăcut datorită stilului interesant, a firului narativ ușor de urmărit, dar și a finalului, oarecum neașteptat.


Parfumul(1985) de Patrick Süskind

parfumul_1_fullsizeRomanul începe într-o piață murdară, într-un Paris al mirosurilor vulgare, înăbușitoare și corupte, la taraba unei femei fără niciun strop de instinct matern, căci aceasta își aruncă noul-născut sub maldărul de mațe de pește, continuând să-și curețe marfa în căldura soarelui dogoritor. Spre nenorocul ei(căci tot astfel a scăpat de celelalte progenituri ale sale), micuțul își permite să scoată un sunet ce o va aduce pe nenorocită la spânzurătoare, iar pe bebeluș, după un drum îndelungat din brațele unei doici în grija unui preot, soarta îl va aduce la casa doamnei Gaillard.

Protagonistul, al cărui nume, Grenouille, s-ar traduce ca ”broască”, crește într-un mediu ostil, în care oamenii din jurul său nu îl observă, iar întâlnindu-i chipul, se feresc din calea lui, lăsând un miros puternic de frică. Grenouille îl simte, pentru că mirosul este singurul simț ce-l ghidează în viață: el simte mirosul Parisului murdar, a oamenilor jegoși, a țăranilor plini de sudoare, a florilor de pe câmp, și un miros ce-l fascinează, ducându-l spre zidul unei case în care locuiește tinerețea cu părul roșu…

Parfumul lui Patrick Süskind este o carte ce m-a fascinat de la prima pagină până la ultimul cuvânt; nu am întâlnit în alte cărți o descriere atât de fidelă a mirosului, și cred că nici ecranizarea nu a fost capabilă să aducă cititorul în atmosfera de mirosuri ademenitoare, puternice, neplăcute sau feerice. Citind alte impresii legate de carte, observ o tendință de a-l transforma pe Grenouille într-un ucigaș fără suflet; pe de altă parte, consider că fără a ține cont de drumul său în viață, ”căpușa” Grenouille voia un singur lucru: voia iubire, ceea ce își dorește orice ființă umană.

Mi-a plăcut foarte mult personajul, sumbru, urât fizic, cum era și Quasimodo, dar cu un suflet și mai urât, lucru ce se trage din singurătate, respingerea oamenilor din jur ce nu au loc pentru el în micile lor comunități. Și așa, iubirea și singurătatea sunt capabile să transforme întunericul în lumină, dar și să ardă poduri și să ucidă tot ce mai rămâne frumos într-un om.

Pe cât de minunată a fost lectura, pe atât de misterioasă este soarta autorului: în prezent, Patrick Süskind locuiește undeva retras de pe scena literară, fără a avea vreo tendință de a păși din nou în lumina reflectoarelor, la fel cum era și Grenouille, închistându-se în mica lui lume, în lumea lui de căpușă…


Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Haruki-Murakami-Padurea-Norvegiana[4]Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

1304604633Watanabe si NaokoNu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).


Fură-mi un ultim gând

69538_459761947399250_1745097368_nPrimăvară. Briză caldă, amăgitoare, mângâie neglijent tot ce prinde în calea sa: un fir de iarbă, un stâlp de iluminare, o șuviță din părul tău. Cât timp a trecut de atunci? De cât timp, primăvara nu mai este o taină ce o împărțim doar noi doi?

Merg pe bulevardul ce parcă se trezește dintr-un somn greu. Văd o mulțime de zâmbete în jur… poate pentru că sunt studenți, tineri, prea puțin îndrăgostiți? Ce pot ști ei despre un amurg al sentimentelor, fierbinți cândva, vii, adevărate?

Un tramvai se opri în stație. Întotdeauna sunetul strident al semaforului m-a făcut să tresar din visarea de pe bulevard. Când pășesc pe asfaltul gri, moale, mă simt dusă în lumea mea ca o barcă micuță, alungată spre largul mării de valul plin de sare.

Urc alene, privind cu nesaț umbrele colorate ce se mișcă, grăbite. Universitatea, într-adevăr, e o clădire frumoasă. Păcat că tinerii din ziua de azi nu o văd. Nu duc dorul scârțâitului geamurilor vechi, de lemn; ignoră tăcerea propriilor pași în sălile imense, reci; și totuși, în această mare, se pierd pe ei, între ei. Și doar o rază, o umbră mai puțin fadă ar fi salvarea fiecăruia. Pentru mine, umbra a fost luminoasă, cu nume frumos, dar a dispărut în umbra vremii.

Cobor abproape alergând, căci întârzii. Observ stolul de ciori de lângă universitate. Parcă nu s-a schimbat nimic, parcă sunt aceleași ciori ce mi-au bântuit studenția. Loviturile de aripi nenumărate împânzesc văzduhul cu un sunet melancolic, ce-mi aduce aminte de un nume greu de uitat. Parcă a fost doar ieri, și totuși, s-a sfârșit.

Am trecut de stația de tramvai, ascultând mașinile ce claxonau la semafor. Eram absorbit de amintirile ce m-au năpădit ăntr-o clipă. Parcă sunt atât de frumoase, și, totdată, atât de grele pentru un singur om… Deodată, o amintirie, cea mai vie, îmi apare în fața ochilor. Uimită, se oprește.

Îmi continui drumul, parcă mai puțin grăbită. Ciorile și-au așezat trupurile greoaie pe crengi, judecând parcă oamenii ce se mișcă jos, pe pământ. Îmi ridic ochii și văd un chip demult uitat, reînviat într-o clipă. Se oprește la câțiva pași de mine.

-Alecu…

-Cassandra…

Și liniște. Au dispărut ciorile, briza de vânt, universitatea, studenții. Tot ce mai mișcă în această clipă din afara timpului sunt două perechi de ochi ce se sor reciproc, ca într-o ultimă luptă pentru viață. Apoi, realitatea lovește din plin, trezindu-i la viață. Totul e trecut, nu se poate nimic repara.

Și totuși, e un trecut pe care l-am trăit cu nesaț!

Și totuși, e un trecut ce se poate împărți numai la doi, între noi.

Restul, e pură ficțiune.

Primăvară. Briză caldă, amăgitoare, mângâie neglijent tot ce prinde în calea sa: un fir de iarbă, un stâlp de iluminare, un ultim gând furat…

Inspirat de


Dragă mamă…

424450_179168988867184_1439560235_nMai sunt două zile până la venirea unei noi ierni în viața ta. Două zile ce pentru tine înseamnă timp scurs; pentru mine, nimic. Un nimic imens, pentru că timpul nu are nicio putere asupra lanțurilor ușoare ce ne leagă.

Am găsit într-o zi o poză veche, în care erai de vârsta mea, poate mai mică. Cu părul bălai, bucălat și lung, lăsat pe spate, ai fost surprinsă într-o clipă de un aparat vechi, a cărui obiectiv până acum stă undeva prin casa bunicii. În poză zâmbeai ca o primăvară, deși în jur era totul alb. Am crezut că fotografia a fost făcută de ziua ta, până când nu am observat un buchețel în mâinile tale.

Am șterpelit fotografia. Ai căutat-o de mai multe ori, dar nu ți-am spus nicio clipă că o aveam ascunsă în jurnal. Buchețelul de flori mă punea pe gânduri. I-am arătat poza bunicii, și mi-a zis că a fost făcută într-o primăvară ciudată, în care a nins foarte târziu, acoperind florile cu zăpadă. Atunci tu ai mers să culegi câteva flori, ca să le pui în filele unei cărți, ca să le găsești  peste ani și ani… și erau toporași.

Astăzi, de fiecare dată când zâmbești, o văd pe fata din poză ce ține un buchețel mic, de toporași. Probabil că fata din poză nu s-a mai maturizat în timp: iarna, un mov viu colorează ferestrele, iar printre perdeluțele albe pătrunde o aromă vie, ce parfumează camera mea: sunt violete, pe care le crești cu atâta drag. De aceea, de ziua ta, în plină iarnă, casa noastră miroase a violete, lăsând frigul și tristețea afară.

Am găsit un parfum ce miroase ca tine. Într-o sticluță fină, de un mov pal, romantic, am găsit un strop din atmosfera de acasă, caldă și plină de zâmbetul tău. Parfumul April violets de la Yardley înfățișează chipul tău, un singur strop conturându-ți linia feței, părul blond, ochii albaștri, zâmbetul cald. Miroase ca tine, a prospețime, iubire și o nuanță amăruie de melancolie. O singură picătură pe încheietura mânii te-ar transforma într-o regină pentru cei din jur, căci pentru mine, ești cea mai frumoasă.

april-violets-parfum

Dragă mamă, îmi plac perdeluțele albe ce ascund violetele de pe geam. Îmi place zâmbetul tău. Îmi place cum emani lumină și un ușor parfum de violete…


Despre bătrânețe

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


%d bloggers like this: