Tag Archives: Ruanjia

Legenda celor o mie de sori

Cântul ierbii – legende – volumul I: Povestea celor o mie de sori

În cartea Luminilor, undeva printre nenumăratele pagini albe, se află o pagină galbenă. Nimeni nu știe de ce este diferită de restul cărții; nu pare a fi adăugată pe parcurs. De altfel, pagina pare a fi chiar prima pagină a cărții. Totuși, pagina galbenă nu deschide cititorului nicio poartă – este complet goală. S-ar crede că a fost lăsată acolo ca un punct de reper, ca un sfârșit de capitol… dar povestea de pe pagina anterioară, una albă, se întrerupe, iar continuarea de pe pagina albă, cea care urmează după pagina galbenă, este o continuare ambiguă, unde se observă firul întrerupt. Cumva, cuvintele au trecut peste foaia galbenă, fără a lăsa o urmă, și și-au continuat povestea mai departe, fără a se sinchisi de faptul că au rămas pierdute pe veci ochiului uman.

Dar să vă spun eu despre ce este povestea. Cum toată lumea știe, cartea Luminilor ascunde povești întunecate. Nu neapărat cu final în care sunt devorate formele de Viață, nu astfel de povești… ceea ce găsește cititorul în cartea Luminilor ascunde umbre reci și crude în orice întâmplare, umbrele călăuzind spre trecut, spre istoria unei familii sau a unui oraș. Nimeni, nimeni nu și-ar dori să afle toate misterele ascunse în spatele foilor albe; foia galbenă, în schimb, ascunde o taină de care le este frică și bătrânilor…

Legenda celor o mie de sori este povestea care se întrerupe pe pagina galbenă. Se povestește despre o familie care-și sorbea energia de la Soare. Noaptea toată lumea intra în casă, fiecare membru își înconjura patul cu lumină și adormea, ca dimineața să întâmpine soarele cu zâmbetul pe buze și cu mintea limpezită.

Cartea nu pomenește aproape nimic despre familie, decât faptul că aceștia erau elfizi de viță nobilă, că se închinau soarelui și că erau cei mai respectați și învățați din ținut. Se menționează că tatăl era cel care servea Soarele – căci lui i-a vorbit pentru prima dată. Ce i-a spus, nu se știe, însă după această întâlnire, în familie venise prosperitatea.

Familia avea cinci membri – tatăl, mama și copiii lor – trei fete gemene. Fata cea mare era frumoasă, zglobie și deseori o puteai vedea jucându-se cu animalele pădurii pe malul apei. Fata cea mică era un bebeluș zâmbăreț, cu părul de aur, ca și surorile ei. Fata cea mijlocie însă era o fire tăcută, cu ochi albaștri ca cerul senin, dar reci și înfricoșători: mintea ei ascundea ceva de care trebuia să-ți fie frică.

Familia înflorea. Soarele răsplătea vița de nobili cu mese îmbelșugate, avere adunată de prin cele mai neașteptate surse și relații cu lumea de vază din ținut. Elfizii aveau tot ce își doreau – Soarele era darnic și puțin îndrăgostit de fata cea mare. Elfida, proaspăt ieșită din adolescență, era încântată de acest fapt – îl privea toată ziua și-i spunea cuvinte frumoase.

blood glaze_by_ruanjia-d6j787l

De aici, în cartea Luminilor apare pagina galbenă, care ascunde continuarea poveștii. Pe pagina următoare însă, încep să se contureze cuvinte neclare. Este scris ceva despre o femeie cu ochii negri ca smoala și cu părul întunecat ca noaptea; că această femeie va aduce teroare, va dezbina familii, va distruge orașe… și că numele ei este învăluit în întuneric, un nume pe care părinții îl rostesc pentru a-i speria pe copiii neascultători: Khara. Mai jos, în fila albă din carte sunt scrise cu sânge următoarele rânduri:

Secolele vor deveni clipe; cele cinci zeități vor deveni praf; leul își va pierde coama, sirena își va sfâșia coada; libelula își va arde aripile, câinelui i se vor scoate colții și necunoscutul va dispărea; cele două Case se vor contopi; ființele cu chip de felină vor trăda; ființele cu aripi vor fi distruse; dulăii vor ucide și vor dăinui; peștii și melcii vor sta la fund, căci nimeni și nimic nu le mai poate salva.Câinele va ucide fluturele, iar trădătorul va fi o omidă neagră; eu sunt cea care își va pecetlui profeția în aceste mâini; voi schimba viața pentru moarte, voi distruge rodul zeilor pentru liniștea câinilor; îmi voi îndeplini promisiunea dată în Labirintul Stelelor; voi deveni Apă și Pământ și voi ucide Regele! Voi stăpâni această lume prin ochii ei! Voi deveni lumea ce va schimba soarta universului! Îmi sacrific viața pentru acest ultim omagiu adus Lui! Am numit-o în numele lui și am pregătit-o pentru schimbare! Ea e speranța mea, Omida Neagră!

Cartea Luminilor încheie aici această poveste. O poveste stranie, la sfârșitul căreia se întrevede o profeție despre care niciun învățat nu a putut spune nimic. S-a dedus însă că există un loc pe Pământ, un loc crucial unde s-ar ascunde nenorocirea – Labirintul Stelelor, căruia unii îi mai zic și Khara. Unele forme de Viață cred că anume acolo se ascunde așa-zisa Omidă Neagră – o entitate despre care nu se cunoaște nimic, dar care inspiră doar gânduri tulburi.

(c) Imagine – Blood glaze by Ruanjia on DeviantArt.


Cartea I: Unde cântă vântul (IX)

aurora___lotc_by_damascus5-d5uwutaVI.

Alastair, după vechiul său obicei, se așeză la birou și a început să răsfoiască niște dosare în timp ce își sorbea cafeaua. O parte din biblioteca mare, ce ocupa tot peretele din spatele biroului a început să se miște, încet, dând la iveală ușa secretă pe care a intrat o nimfă. Era palidă la față, iar ochii ei nevăzători, cu pleoapele sidefii mereu lăsate în jos, rămâneau nemișcați de la începutul timpului. Nimfa nu era foarte înaltă, cu forme delicate, dar oarecum ascuțite. Urechile subțiri, dantelate, erau înrămate în șuvițe de păr roz, scurt până la umeri, voluminos, cu o tentă de lila. În mâini, nimfa ținea un pergament ce mirosea a fier.

– Maiestate, astăzi dimineața am primit un colet.

Vocea ei calmă și blândă tremura. Se simțea o tensiune în biroul regelui. Pajul, care a intrat pe ușa cealaltă ca să aducă micul dejun, a rămas perplex când a văzut nimfa în birou; căci biblioteca, și ușa din urma sa, era un spațiu misterios pentru majoritatea locuitorilor din palat. Totuși, nu a spus nimic, ci a pus tava argintie pe birou și a rămas în fața regelui.

– Yvars, cheamă un locotenent din garda mea personală.

– Da Maiestate, și închinându-se, pajul a dispărut după ușa pe care a intrat.

Elful a desfăcut pergamentul și a început să-l citească atent, încruntându-se. S-ar putea să o fi găsit, se gândi; dar cine știe cât de exacte sunt informațiile… O respirație ușoară îi aminti că nimfa se afla încă în cameră.

– E singura informație?

_haze__black_flame_caller_knight_by_ruanjia-d6j76p1– Da Alteță, cea oficială; din sursele neoficiale se zvonește că ea nu se deplasează singură, că are un un gardian, sau în orice caz, o persoană în care are încredere.

– Altceva?

– Ar mai fi ceva… un spion a afirmat că gardianul i-a spus să se îndrepte spre cetatea Zefir; dar drumul ales…

Regele tresări; o urmă de neliniște îi umbri chipul.

– Grădina?

Nimfa a confirmat cu o ușoară închinare a capului. Elful a mai vrut să spună ceva, dar în acest timp s-a auzit un ciocănit în ușă.

– Intră.

Ușa s-a deschis, iar în spatele ei a apărut un elfid îmbrăcat în uniforma gărzilor regelui.

– Distandi, poți să ne părăsești; dacă mai ai vreo informație, te rog să nu eziți să mă deranjezi.

Nimfa nu a răspuns nimic, dar s-a retras, cu o ușoară plecăciune, pe ușa pe care tocmai a intrat elfidul.

Alastair l-a privit puțin absent; totuși, i-a atras atenția faptul că elfidul nu părea a fi obișnuit.Înalt, cu un corp bine făcut, specific soldaților săi, acesta avea părul lung, strâns în coadă, cu câteva șuvițe ce-i cădeau pe lângă urechi; ochii potriviți, puțin oblici, limpezi. Era o singură curiozitate: Atât ochii, cât și părul erau de culoarea abanosului, ceea ce este neobișnuit pentru această rasă. Regele parcă uită de de a chemat un militar:

– Prezintă-te.

Elfidul s-a așezat într-un genunchi.

– Davir, locotenent în armata domniei voastre.

– Cine sunt părinții tăi?

-Nu știu, Alteță. Sunt din Mios.

– Orfan deci… se pare că enigma culorii va rămâne o taină… câți soldați sunt liberi în momentul acesta?

– Cel puțin 20.

– Astăzi vei pleca în misiune.

(c) Sursă imagini: 1. Aurora lotc de Damascus pe Deviantart și 2. Haze black flame caller knight de Ruanjia pe Deviantart.


%d bloggers like this: