Tag Archives: furie

Hello from the outside

IMG_20150522_122535Frunze împrăștiate pe un asfalt ud și uitat de pașii indiferenți ai oamenilor care odată cu ploaia se transformă în amintiri. Tu, fetiță abia ieșită din adolescență, ce cauți aici?

Ce cauți într-o toamnă prea târzie pentru tine, alături de umbrele de care-ți este frică și astăzi, când demult nu mai ai 15 ani? Ce ai pierdut în ploaia care lovește umbrele și alungă trecătorii?

Te-aș întreba lucruri mici și mărunte, importante și mai puțin, dar observ privirea ta. Privirea unei adolescente care nu știe câte ploi vor mai trece până va afla de ce mă vede pe mine, o imagine din viitor, care o privește la fel de mirată. Sau poate că mai puțin… deoarece… ce?

Nici eu nu știu. Fată dragă din trecut, de ce ai apărut azi, într-o lumină udă, în calea unui om ce se îndreaptă spre maturitate? Ce vrei să îmi spui? Ce crezi că știi tu ce nu-mi este cunoscut? Crezi că mă poți învăța ceva, că am omis ceva și tu ai venit să recuperezi acel lucru? De ce taci, umbră tomnatică?

Gândurile s-au împrăștiat odată cu norii. Răsăritul pare a fi promițător: roz, cu nourași pufoși plutind pe un cer de noiembrie. Noiembrie… mi-am amintit; este luna ta. Luna în care-ți place să stai în ploaie, singură, izolată de lume, fără a observa chipurile care te privesc – unele îngrijorate, altele mai puțin. Dar acum știu; îți place să stai sub umbrela ploii și să observi cum frunzele dispar în văzduh iar vocile lumii se prăbușesc în tăcerea din tine. Ești la vârsta când cuvintele cântăresc cât un univers și totodată se împrăștie ca firele de praf. Ești la vârsta când ai vrea să știi ce e bine și ce nu e, dar în același timp refuzi să descoperi, pentru că ți-e frică de consecințele propriei conștiințe. Și da, te privesc și nu pot să ascund un zâmbet la colțul gurii; ești mică și naivă, dar cu o privire fulgerătoare. Nu îmi spui nimic, dar eu știu că îți vei imagina cuvintele mai târziu și mă vei pune la punct în gând. Draga mea fetiță de 15 ani, ce frumoasă, ce enigmatică ești, și cât de limpede este chipul tău în ploile lui noiembrie… și cât de memorabilă este expresia din ochii tăi – ură amestecată cu o multitudine de cuvinte nerostite.

Dar ce să-ți fac, ființă pierdută în ploaie? Ce să-ți fac, dacă tot ce gândești ascunzi sub perdeaua ploii de noiembrie și doar mă privești ca un judecător?


Inspirație de un minut

1932194_10151985901218105_1799472140_nȘi l-am iubit cu ură, cu pasiune, cu groază, cu gânduri aruncate de-a valma. I-am smuls imaginea din propriul chip, dar expresia ochilor, rătăcitori prin stele și inconfundabili, albaștri-cărămizii, stăruiau să-mi țintuiască mintea în acel paradis situat între patru pereți, albi și cu unghiurile ascuțite, ce-ți intrau până la carne. Ah, cât l-am iubit, și câte zile nu aș răsturna cu tot cu soarele lor, cu zâmbetele celor din jur și cu cafelele nesfârșite la birou ca să-i revăd chipul!

Dar nu, timpul a furat ceea ce trebuia să îmi lase moștenire. Numele meu este Casandra, iar al lui nu îl știe nici gaura neagră ce îmi fură sufletul. Spațiul îmi este închisoare, în care sunt prinsă ca un animal rar în cușcă, doar că… nu mai știu să mușc.


…Se potriveşte de minune cu ochii tăi când eşti furioasă!

M-a întrebat de ce sunt supărată şi nu i-am răspuns. M-am ridicat de pe pat. Oricum nu ar înţelege ce mă macină, pentru că e altfel. Vede lumea altfel, simte altfel şi nu îi pasă de o mulţime de lucruri ce sunt importante pentru mine.

***

Am 27 de ani şi cred că viaţa mea s-a cam dus pe apa sâmbetei. Mai am un an şi îmi dau masteratul în jurnalism. Opt ani din viaţa mea daţi pe învăţătură, cu un servici prost plătit dar care îmi este drag. Am o rubrică a mea la televiziunea din oraşul nostru, X, unde discut cu oameni interesanţi pe orice temă. Un talk-show, dacă vreţi, însă nu unul foarte vizionat, pentru că… în fine, să-i zicem că eu sunt cea care decide ce invitat va veni şi ce subiect vom aborda. Nu discut despre violenţă, război, alcool, droguri, sex şi din acest motiv emisiunea mea o vizionează doar o anumită categorie de oameni. Dar până la urmă, pentru mine nu contează câţi se uită la televizor miercurea şi sâmbăta la orele 19:30. Pentru mine contează oamenii pe care îi întâlnesc şi care sunt capabili să întreţină o discuţie inteligentă.

M-am mutat în X acum vreo 9 ani, când abia terminasem liceul şi, adolescentă nebunatică cum eram, dornică de aventuri, am plecat de acasă. Însă nu totul este aşa simplu cum pare. Am plecat pentru că am avut un an urât în liceu. Tocmai atunci am început să observ şi latura urâtă a unei astfel de instituţii, am auzit mai multe lucruri despre mine care se discutau după spatele meu, m-am stresat foarte mult cu bacul… Ştiu că aşa se simte orice licean, descoperă la sfârşit neajunsuri, cuvinte grele, redescoperă frustrări. Dar am fost slabă, nu m-am concentrat foarte bine la bac şi am avut o medie destul de mică. Visul părinţilor mei de a mă vedea la drept sau medicină s-au spulberat, ceea ce a fost un alt lucru ce m-a îndemnat să plec. Spre sfârşitul verii mi-am găsit o slujbă de chelneriţă în oraşul X şi într-o zi melancolică de septembrie am plecat. Nu am mai fost acasă de ani buni…

Primul an a fost dificil, chiria, slujba, oamenii din jur, dar… m-am descurcat, cumva. Nu sunt prima care pleacă şi nu ultima care descoperă toate greutăţile vieţii de una singură, fără sprijinul cuiva. Părinţii mei au refuzat să mai vorbească cu mine, mai ales că au apărut nişte probleme grave în familia surorii mele mai mari, aşa că nu au mai avut timp să-şi mai bată capul şi de mine. Acum ajung la concluzia că de fapt am fost doar un copil nedorit, care a crescut în umbra surorii ei, acum un chirurg de renume, solicitat în toată ţara şi în afara ei. Eu, pentru ei, am fost un experiment eşuat.

Din copilărie mi-au plăcut trei lucruri: oamenii, literatura şi muzica clasică. Chopin – Etude in G-flat major a fost şi rămâne melodia mea preferată. Cu timpul, am descoperit că-mi place să creez imagini în cuvinte. În gimnaziu aveam un caiet unde descriam cerul, vântul, şcoala, iarna… îl mai am şi acum, şi mi se pare atât de naiv şi imperfect dar totodată, sunt eu acolo, sentimentele mele, tinereţea mea. Îl păstrez în noptieră.

În liceu m-am înscris la revista şcolii sub un pseudonim. Nimeni nu ştia cine scria sub numele de Sophie- Eliza Sebastian, nici profesorul coordonator. Ce noroc de internet, unde-ţi poţi păstra anonimitatea! Oricum, nu cred că cineva îmi citea eseurile, erau foarte zaharisite şi în plus, tineretul de atunci nu mai citea. Dar mie nu-mi păsa, pentru că făceam ceva ce-mi plăcea şi pe parcursul timpului am observat că mă schimb. Păstrez arhiva tuturor lucrărilor mele în sertar, şi mă miră faptul că el încă nu le-a găsit. Dar cred că ar râde, pentru că mi-a yis odată că literatura e ceva ce i se pare o pierdere de timp. M-a jignit, dar eram prea oarbă din vina sentimentelor de atunci şi am trecut cu vederea…

Ne-am întâlnit pe stradă, într-o zi de noiembrie când ploua cu găleata. Veneam din studiou, unde pe atunci eram redactor şi nu apăream încă la televizor. Aveam o umbrelă mare, neagră şi un palton gri, pe care abia îl cumpărasem. Ţin minte că am urcat în tramvaiul 13 şi că am rugat un domn din faţa mea să-mi composteze biletul. S-a uitat foarte ciudat la mine…

L-am întâlnit din nou o săptămână mai târziu, în studiou. Se pare că era un profesor de chimie sau anatomie de la facultatea de medicină din oraş. Mi s-a părut destul de diferit de la ultima noastră întâlnire: ceva mai sobru, mai matur parcă. Mi-au plăcut ochelarii lui şi părul strâns în coadă. Nu puteam să-mi dau seama dacă are 20 sau 40 de ani, era foarte tânăr şi melancolic în acelaşi timp. Îl trăda doar aerul acela de om obosit şi trist. A fost invitat la o emisiune, şi l-am servit cu o cafea cât aştepta să fie chemat. Am vorbit mult atunci, şi mă cam stânjenea privirea lui visătoare. Mă speriau puţin ochii lui căprui…

***

M-am ridicat de pe pat şi m-am dus să fac un duş. M-a enervat, a câta oară. Era o dimineaţă splendidă şi i-am propus să ieşim spre seară în parc, pentru că a nins pentru prima dată în iarna aceasta. A zis că nu are timp şi că trebuie să plece în curând, că are nu ştiu ce treburi… şi de ce nu-mi spune niciodată ce planuri are, de ce îmi zice totul în ultima clipă? Mă face să mă simt prost…

Am dat drumul la apă. Era caldă, dar cred că eu eram mult mai fierbinte. Sunt momente când pur şi simplu îl urăsc, şi acum era unul din momentele acelea. Mi-am amintit pe loc tot ce nu-mi place în el, toate jignirile lui, pe care el le numeşte glume, toate cuvintele lui pe care le aruncă, fără ca să-şi dea seama că mă răneşte.

Uneori cred că e un egoist, că de fapt nu-i pasă de sufletul meu, că-i place doar pielea mea fină, carnea moale, parfumul de femeie… Deseori pleacă mai devreme, fără să-mi zică un bună dimineaţa şi vine târziu, fără ca să mă întrebe cum a trecut ziua mea. Mă sună foarte rar în timpul zilei, şi deseori am impresia că îl sâcâi şi că ar trebui să tac mai des şi să nu-i vorbesc, dar… dragostea e un lucru oribil, pentru că iubeşti pe cineva fără să înţelegi ce ai găsit în acest om plin de defecte.

Nu-mi dăruieşte flori, nu mă învită la cinema, nu mi-a făcut cunoştinţă cu părinţii lui. Am impresia că îi este jenă şi că îi este ruşine de mine şi de relaţia noastră, dar procedând aşa mă răneşte! Astăzi, spre exemplu, am vrut să mergem la un concert de muzică clasică, dar mi-a zis că are alte planuri. Alte planuri în care eu nu apar. Şi doar e duminică, ziua lui liberă. Am vrut să stăm mai mult împreună…

Sunt destul de impulsivă, şi atunci când simt că pot răbufni din clipă în clipă prefer să plec. Să mă calmez, să îmi vărs nervii şi frustrările în scris sau să fac orice altceva de una singură, ca să mă detaşez. După revin la normal, dar din păcate am o memorie bună la astfel de lucruri şi data următoare când se întâmplă ceva similar îmi amintesc de absolut tot şi astfel reintru în acel cerc vicios. Nu am ce-i face…

În dormitor miroase a cafea şi praf de cretă. Şi el lipseşte. Cred că voi merge singură la concert şi încep să-mi caut hainele potrivite, tocurile, bijuteriile… şi aici mă uimeşte ceea ce văd pe noptieră…

… Draga mea Sophie, ce scumpă eşti! Sper că ţi-a trecut criza ta de oftică şi că o să-ţi placă cadoul. Am ales crinii pentru că sunt minunaţi şi ţi se potrivesc, şi ciocolata, pentru că e la fel de amară şi delicioasă, aşa ca tine. Şi sper să-ţi placă ceea ce vei găsi în cutie. Ne vedem la şase în oraş, să luăm masa împreună? Concertul începe la opt, aşa că reuşim să ne plimbăm şi prin parcul nostru…ce zici?

Şi totuşi, dragostea e un lucru oribil, pentru că iubeşti pe cineva fără să înţelegi ce ai găsit în acest om plin de defecte. Dar la şase voi fi în oraş. Şi voi purta eşarfa mov pe care mi-a dăruit-o.

Se potriveşte de minune cu ochii tăi când eşti furioasă!”

„…Culorile alergau,
În vânt se certau
Faţa toată-ţi lumina
Cu albul de var,
Mov şi verde zboară cald
Pe chipul tău drag,
Eşarfă în dar…
”.


%d blogeri au apreciat asta: