Tag Archives: gand

Hello from the outside

IMG_20150522_122535Frunze împrăștiate pe un asfalt ud și uitat de pașii indiferenți ai oamenilor care odată cu ploaia se transformă în amintiri. Tu, fetiță abia ieșită din adolescență, ce cauți aici?

Ce cauți într-o toamnă prea târzie pentru tine, alături de umbrele de care-ți este frică și astăzi, când demult nu mai ai 15 ani? Ce ai pierdut în ploaia care lovește umbrele și alungă trecătorii?

Te-aș întreba lucruri mici și mărunte, importante și mai puțin, dar observ privirea ta. Privirea unei adolescente care nu știe câte ploi vor mai trece până va afla de ce mă vede pe mine, o imagine din viitor, care o privește la fel de mirată. Sau poate că mai puțin… deoarece… ce?

Nici eu nu știu. Fată dragă din trecut, de ce ai apărut azi, într-o lumină udă, în calea unui om ce se îndreaptă spre maturitate? Ce vrei să îmi spui? Ce crezi că știi tu ce nu-mi este cunoscut? Crezi că mă poți învăța ceva, că am omis ceva și tu ai venit să recuperezi acel lucru? De ce taci, umbră tomnatică?

Gândurile s-au împrăștiat odată cu norii. Răsăritul pare a fi promițător: roz, cu nourași pufoși plutind pe un cer de noiembrie. Noiembrie… mi-am amintit; este luna ta. Luna în care-ți place să stai în ploaie, singură, izolată de lume, fără a observa chipurile care te privesc – unele îngrijorate, altele mai puțin. Dar acum știu; îți place să stai sub umbrela ploii și să observi cum frunzele dispar în văzduh iar vocile lumii se prăbușesc în tăcerea din tine. Ești la vârsta când cuvintele cântăresc cât un univers și totodată se împrăștie ca firele de praf. Ești la vârsta când ai vrea să știi ce e bine și ce nu e, dar în același timp refuzi să descoperi, pentru că ți-e frică de consecințele propriei conștiințe. Și da, te privesc și nu pot să ascund un zâmbet la colțul gurii; ești mică și naivă, dar cu o privire fulgerătoare. Nu îmi spui nimic, dar eu știu că îți vei imagina cuvintele mai târziu și mă vei pune la punct în gând. Draga mea fetiță de 15 ani, ce frumoasă, ce enigmatică ești, și cât de limpede este chipul tău în ploile lui noiembrie… și cât de memorabilă este expresia din ochii tăi – ură amestecată cu o multitudine de cuvinte nerostite.

Dar ce să-ți fac, ființă pierdută în ploaie? Ce să-ți fac, dacă tot ce gândești ascunzi sub perdeaua ploii de noiembrie și doar mă privești ca un judecător?


We are all wrong

tumblr_n2e6bpUey31qhttpto2_500Uneori, ne alăturăm la drum lung unor umbre pe care inițial le considerăm corpuri.

Drumul este lung, iar pietrele mari cad de pe munte direct pe șosea; valurile mării se revarsă pe asfaltul prăfuit; vântul aruncă crengile uscate la doi pași de noi. Umbrele trec, căci ele știu unde anume se va rostogoli piatra, unde va lovi valul, unde va cădea copacul. Noi nu știm. Iar ele profită de pe urma acestui fapt.

Umbrele știu că noi nu am reușit să ne regăsim în orașul N. Umbrele știu că am găsit un drum pe care-l considerăm potrivit, și atunci se oferă să ne fie călăuze. Ele știu, ele știu prea bine unde duce drumul, spre ce tărâmuri și spre ce întâmplări. Și evident că profită de asta: ele știu ce față vom face când vom ajunge la destinație, ele știu dacă vom fi fericiți sau mai puțin; dar cel mai bine ele știu să găsească modalitatea de a transforma un drum într-o potecă, sau de a aduce drumețul într-un labirint.

Când am pornit prima dată pe un drum, am preferat să ignor Umbra ce mă însoțea. Încercam să ascult păsările din parc. Am încercat să privesc cerul albastru, să simt razele calde ale soarelui. Umbra trăncănea întruna, dar am ignorat-o. Atunci a mers la un șiretlic: a schimbat un semn, a mutat o piatră, a acoperit un râu; nu știu. Cert este că pădurea a început să devină din ce în ce mai deasă, cântecul păsărilor mai îndepărtat, razele soarelui tot mai reci… Umbra jubila.

Am ajuns într-un loc în care lumina era un cuvânt interzis. Pielea mea emana lumină, iar viețuitoarelor din acel loc nu le-a plăcut acest lucru. Se auzea sâsâit, se simțea cum se zburlește părul pe ceafa unor animale necunoscute, cum boturile întredeschise adulmecă aerul îmbibat cu mirosul meu. Eram singură, în mijlocul unui întuneric de la care nu așteptam nimic bun; eram singură și împietrită, iar în jurul meu dansau Umbrele.

Și atunci mi-am dat seama.

Gândurile mele răsunau în întunericul ce mă înconjura. Umbrele dansau încontinuu, făcând cercuri în jurul meu, ascunzându-și pașii în flecăreala gândurilor mele. Și apoi, liniște. Și apoi, un gând ce a fugit și s-a transformat în Umbră. Gândul meu era umbra; gândurile mele erau umbrele care m-au adus în acel întuneric înconjurat de sâsâit, boturi ce căutau hrană, păr zburlit…

Astăzi continui să merg pe acel drum îmbrățișat de o pădure tânără, de trilurile unor păsări imaginare și de raze mângâietoare. Uneori, o iau greșit pe o potecă îngustă. Alteori, o fac conștient, pentru că frica mea față de Umbre este la fel de puternică precum dorința de a le revedea. Acum știu; știu că este inevitabil să merg fără să întâlnesc acele colțuri întunecate ascunse într-o pădure de lumină. Tot ce trebuie să fac este să le accept. Să încerc să văd acele animale ce se ascund în spatele zidului întunecat. Să învăț pașii pe care-i execută Umbrele când dansează. Să mă integrez și eu în dans, să învăț melodia, să prind ritmul, să percep sunetele pe care le emit Umbrele; căci ele mă știu cel mai bine, lor le place să mă îmbrățișeze și să mă sugrume în același timp.

De-aș fi în stare să nu le las niciodată să mă sugrume…

(c) Sursă imagine: tumblr, autor necunoscut.

Ascultă

tumblr_n17lszmWju1qhttpto1_500Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…


Poezie despre tine

largeTu ești lumina ce-mi învăluiește întunericul, și nu invers; ai puterea să scapi de umbrele lungi și mâhnite din mine ce încearcă să te tragă la fund; reziști.

Tu ești după-amiaza caldă, cu mult soare ce alungă bruma dimineților reci și ploioase de toamnă ce se ascund în interiorul meu.

Tu ești Micul prinț al meu – și poate că nu știi, dar Micul prinț e cartea mea preferată.

Tu ești biblioteca cea plină de cărți cu foi îngălbenite, într-un colț al căreia există un fotoliu în care aș vrea să mă ghemuiesc pentru totdeauna.

Tu ești cafeaua neagră, tare și amară pe care o sorb în fiecare dimineață direct din ochii tăi.

Tu ești zidul ce mă protejează de mine însumi; când umbrele cresc, crești și tu, ascunzându-mă în brațele tale. Când dispar,

Tu ești zahărul meu pentru cafea; e destul să zâmbești ca să fac diabet. Cel puțin de șapte mii de ori pe zi.

Tu ești căldura ce mă învăluie pentru că tot timpul ai mâinile calde și inima fierbinte.

Tu ești muzica din interiorul meu când gândesc.

Tu ești dragul meu pentru că, mai nou, îmi place să calc cămăși.

Tu ești omul cu răbdare nelimitată, pentru că mă suporți așa, neîndemânatică cum sunt.

Tu ești un pictor desăvârșit, pentru că fiecare zi se transformă într-un peisaj din clipa în care deschid ochii.

Tu ești cerul meu plin de stele, pe care l-aș privi încontinuu, chiar dacă unele nopți sunt reci și stelele se ascund după nori.

Tu ești viteza de 300 km/h, pentru că îmi faci inima să-mi bată ca o nebună.

***

Scumpul meu cu miros de mare, de-ai ști, de-ai ști cât îmi ești de drag!


Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

oceanografieSă te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.


Melancoliile…

Carlos Schwabe Les Fleurs du Mal Benediction Bénédiction.Melancoliile au propriile lor gânduri. Se scufundă în melodii ce șoptesc frânturi de dragoste în urechile grăbite ale ființelor pierdute în zăpadă. Melancoliile nu stau niciodată pe loc; călătoresc cu viteza dorului spre țintele ce nu s-au știut niciodată miza unor lovituri nesimțite.

Melancoliile mele traversează toate barierele biologice și efemere ce stau între mine și lume. Câteodată, poposesc mai des lângă lobul stâng al urechii. Uneori, se ascund undeva adânc în urechea internă, iar un q-tip nu le-ar scoate niciodată de acolo; doar m-ar răni și m-ar face să plâng. Alteori, melancoliile mele intră ca un ac imens în inimă, iar alteori aruncă cioburi de gheață peste albul ochilor, transformându-l într-o mare Mediteraneană, roșie și sărată. Câteodată, se ascund pe sub piele, încât îmi este imposibil să le localizez, în cărțile de specialitate s-ar zice că este un tip de durere referită.

Un studiu recent afirmă că patrupezii pe care îi numim câini nu sunt capabili să se simtă vinovați; că reacția lor, de a-și lăsa capul în jos și a scânci într-un fel anume este, de fapt, așteptarea unei pedepse. Dacă melancoliile ar fi animale, le-aș zice că sunt niște ogari persani, ființe libere, maiestuoase, rebele, mereu gonind după o pradă pe care neapărat o vor prinde, căci încăpățânarea acestora nu are margini.

Mi s-a spus că unele culori ar influența mintea. Nu mi s-a spus însă că melancoliile creează culori, le amestecă și, răutăcioase, le transformă în niște culori ce nu vor fi niciodată cuprinse între 390 și 760 de nm, spectrul vizibil pe care ochiul nostru, cu toți receptorii cianolabi, clorolabi și eritrolabi nu ar fi în stare să le detecteze.

Melancoliile sunt haine, ca niște lupi ce au flămânzit o iarnă întreagă. Văzând soarele, ce abia își ridică fașa somnoroasă într-un martie timpuriu, ele atacă, uitând de neînțelegerile din haită, mobilizându-se, ca o armată de soldați ce s-au născut cu baioneta în mână. Melancoliile mele își iau zborul, ca niște cai înaripați, spre țintă, galopând nebunește prin văzduh, rupând toate panglicile și sârmele ghimpate ce le stau în cale. Și nu pățesc nimic, căci intră și pleacă din castelul meu, ticluit cu grijă și pricepere, ca niște stafii, lăsând totuși urme pe care nici sângele nu le spală.

Melancoliile mele, ale tale, ale tuturor aleargă ca nebunele, dar nu se aude niciun zgomot, nu se prevede niciun nor, nu se așteaptă nicăieri, cu pâine și sare, venirea lor. Se furișează ca niște șerpi în iarba înaltă și verde, sugându-i seva brută, împreună cu tinerețea și prospețimea ei. Se amestecă printre gânduri, se camuflează de parcă ar face parte din lumea pe care tind să o invadeze ca o ceată de barbari. Iar apoi, dărâmând ziduri, poduri și orașe, ajung spre ce este mai de preț: râul tuturor vieților ce se sting și aprind, și apoi iar reaprind, și apoi se scufundă în lacul rece, acoperit de un sloi gros de gheață…

Melancoliile mele mă răvășesc în momentele în care am grijă să ridic podurile, să ard iarba uscată, de anul trecut, și să mă adâncesc în lumea înveșmântată în coji aromate de rodie. Dar mă găsesc, nesuferitele, și mă mușcă de parcă ar fi ultima zi din existența lor, deși o știu mai bine decât mine că eu voi muri, iar ele tot vor continua să îmi roadă, centimetru cu centimetru, oasele spălate de ploi și curățate de viermi.

Dar nici eu nu stau mai prejos; mă îngenunchează, uneori, dar mă ridic, le privesc în față și le rânjesc ca unor animale din grădina zoologică, libere să facă ce vor… în micuțele lor cuști. Ce știu ele, melancoliile, despre cușca imensă pe care o scotocesc, pe care o măsoară în sus și în jos, pe același traseu, dar uitând mereu că au mai trecut pe aici, crezând că, de fapt, ele călătoresc la nesfârșit, și a lor este marea Eternitate? Ce știu ele, blestematele, melancoliile, despre existența lor, care de fapt s-a născut acolo, în turnul meu, cu podurile lăsate?

Propriile mele făpturi, esențe renegate, abandonate din prima clipă în locuri neprevizibile, departe de turn, departe de soare… dar câtă sete de viață, câtă râvnă, cât curaj să crească, să se găsească între ele, și apoi să mă atace, fără ca să știe de ce le-am abandonat? Căci sigur știu, sigur au aflat demult, înainte să mă gândesc eu la crearea lor…

Melancoliile mele sunt crude, sălbatice, dar frumoase, ah, ce frumoase și cât de dulci atunci când mușcă cu o sete de viață de nedescris!

(c)Carlos Schwabe – Les Fleurs du Mal  Bénédiction.


Iubește fiecare clipă petrecută cu tine

Victor NizovtsevPentru că tu, și doar tu poți aprecia adevărata valoare a tăcerii care se instaurează în interiorul tău.

Mi-a fost frică. Mi-a fost frică atunci când din lumea mea interioară a dispărut o entitate. Când se întâmpla ceva și era singura căreia puteam să-i împărtășesc acea impresie – atunci îmi dădeam seama că nu mai este; și gândul meu rămânea suspendat în aer. Dar pe parcurs, m-am obișnuit cu faptul că entitatea a dispărut pentru totdeauna. Nu subit, nu dureros, nu nimic: a fost o decizie corectă. Chiar dacă uneori îi simt lipsa, înțeleg că așa e mai bine pentru mine. Da, pentru mine. Pentru că a existat prea mult ”noi”, care a însemnat de fapt ”eu” și cam atât.

Mi-a fost frică atunci când am pierdut acea entitate pe care o credeam că e ultimul puzzle ce completează tabloul fericirii mele. M-am înșelat, m-am înșelat prea mult timp; am trăit într-o iluzie pe care consideram că o pot transforma în adevăr atâta timp cât muncesc din greu; dar entitatea din lumea mea era străină de gândurile mele, străină de aspirațiile mele, străină de suflet, chip, gând, de tot. Iar eu nu am observat decât târziu de tot, când mi-am exprimat temerea și am primit un răspuns afirmativ. Și atunci s-a rupt firul…

De fapt, nu s-a rupt nimic. Mă trezesc în fiecare dimineață cu gânduri noi, frumoase. Sunt înconjurată de oameni dragi, care mă fac să râd. Citesc cărți savuroase, pe care entitatea nu ar fi în stare să le înțeleagă – ce existență absurdă! Iar golul din interiorul meu… e doar un gol inventat, pentru dramă. Știu prea bine că interiorul meu nu poate fi gol; în cutia toracică se află inima,plămânii, diafragmul; în abdomen, aparatul digestiv, reproducător, excretor. Am învâțat toate astea pe piese, piese scoase de la formol, mirosind oribil și având culori prea puțin naturale; le-am văzut topografiate pe corpul unui animal, unde nu exista loc pentru ”gol”. Corpul uman – și animal – e construit inteligent, nimic în plus, nimic în minus. Așa că nu are cum să existe un gol în interiorul  meu.

Iar când am realizat asta, parcă totul a devenit mai clar. Fără dramă, fără resentimente, fără remușcări, entitatea a dispărut din capul meu. Sunt gânduri pe care nu le pot împărtăși altor oameni; sunt impresii pe care nu le-aș putea exprima în cuvinte, sau idei pe care nu le pot spune oricui, datorită statutului de ”tabu” ale acestora; dar nu-i nimic, căci cum spunea Camus, ”Un om este și mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decât prin cele pe care le spune”.

Gândurile mele se acumulează undeva, în mintea mea, la fel ca și tăcerile, strigătele, zâmbetele, emoțiile în general; pentru că știu că voi întâlni, într-o zi, un om ( nu o entitate!) care mă va asculta cu plăcere, care îmi va împărtăși pasiunile sau cel puțin le va înțelege și încuraja.

Adevărul este că niciodată nu poți fi ”gol” : ai pasiuni, ai prieteni, ai lumea frumoasă ce te înconjoară. Și liniștea din interiorul tău… învață să o îndrăgești, să-i vezi culorile, să-i percepi chipul, să vezi cât de mult îți seamănă. Și atunci când o vei îndrăgi, ea îți va dărui cele mai frumoase clipe de pace sufletească.


%d blogeri au apreciat asta: