Tag Archives: imagine

Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

Chekhov_1898_by_Osip_Braz– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.

Anunțuri

Inspirație de un minut

1932194_10151985901218105_1799472140_nȘi l-am iubit cu ură, cu pasiune, cu groază, cu gânduri aruncate de-a valma. I-am smuls imaginea din propriul chip, dar expresia ochilor, rătăcitori prin stele și inconfundabili, albaștri-cărămizii, stăruiau să-mi țintuiască mintea în acel paradis situat între patru pereți, albi și cu unghiurile ascuțite, ce-ți intrau până la carne. Ah, cât l-am iubit, și câte zile nu aș răsturna cu tot cu soarele lor, cu zâmbetele celor din jur și cu cafelele nesfârșite la birou ca să-i revăd chipul!

Dar nu, timpul a furat ceea ce trebuia să îmi lase moștenire. Numele meu este Casandra, iar al lui nu îl știe nici gaura neagră ce îmi fură sufletul. Spațiul îmi este închisoare, în care sunt prinsă ca un animal rar în cușcă, doar că… nu mai știu să mușc.


Dragă mamă…

424450_179168988867184_1439560235_nMai sunt două zile până la venirea unei noi ierni în viața ta. Două zile ce pentru tine înseamnă timp scurs; pentru mine, nimic. Un nimic imens, pentru că timpul nu are nicio putere asupra lanțurilor ușoare ce ne leagă.

Am găsit într-o zi o poză veche, în care erai de vârsta mea, poate mai mică. Cu părul bălai, bucălat și lung, lăsat pe spate, ai fost surprinsă într-o clipă de un aparat vechi, a cărui obiectiv până acum stă undeva prin casa bunicii. În poză zâmbeai ca o primăvară, deși în jur era totul alb. Am crezut că fotografia a fost făcută de ziua ta, până când nu am observat un buchețel în mâinile tale.

Am șterpelit fotografia. Ai căutat-o de mai multe ori, dar nu ți-am spus nicio clipă că o aveam ascunsă în jurnal. Buchețelul de flori mă punea pe gânduri. I-am arătat poza bunicii, și mi-a zis că a fost făcută într-o primăvară ciudată, în care a nins foarte târziu, acoperind florile cu zăpadă. Atunci tu ai mers să culegi câteva flori, ca să le pui în filele unei cărți, ca să le găsești  peste ani și ani… și erau toporași.

Astăzi, de fiecare dată când zâmbești, o văd pe fata din poză ce ține un buchețel mic, de toporași. Probabil că fata din poză nu s-a mai maturizat în timp: iarna, un mov viu colorează ferestrele, iar printre perdeluțele albe pătrunde o aromă vie, ce parfumează camera mea: sunt violete, pe care le crești cu atâta drag. De aceea, de ziua ta, în plină iarnă, casa noastră miroase a violete, lăsând frigul și tristețea afară.

Am găsit un parfum ce miroase ca tine. Într-o sticluță fină, de un mov pal, romantic, am găsit un strop din atmosfera de acasă, caldă și plină de zâmbetul tău. Parfumul April violets de la Yardley înfățișează chipul tău, un singur strop conturându-ți linia feței, părul blond, ochii albaștri, zâmbetul cald. Miroase ca tine, a prospețime, iubire și o nuanță amăruie de melancolie. O singură picătură pe încheietura mânii te-ar transforma într-o regină pentru cei din jur, căci pentru mine, ești cea mai frumoasă.

april-violets-parfum

Dragă mamă, îmi plac perdeluțele albe ce ascund violetele de pe geam. Îmi place zâmbetul tău. Îmi place cum emani lumină și un ușor parfum de violete…


Lasă dragă, că n-o să mori!

AșteptareLasă dragă, că n-o să mori!-ul acesta l-am auzit de destule ori ca să mă mai complic. Și situația este următoarea: sunt genul de om care urăște ideea de a întârzia, indiferent că este vorba de un eveniment, o întâlnire importantă sau doar o plimbare prin oraș cu prietenii.

Problema mea eternă este legată de punctualitatea oamenilor din jur, mai ales dacă sunt oameni pe care-i cunosc de foarte mult timp. De exemplu, am o prietenă care indiferent de circumstanțe, își permite să întârzie cu câte o jumătate de oră, chiar dacă locul în care urmează să ne întâlnim este relativ aproape de casa ei. La fel, am o altă prietenă care mă sună din 10 în 10 minute, mă grăbește, și tot ea ajunge să fie undeva în celălalt capăt al orașului, plângându-se în telefon că e aglomerat și că mai durează ceva timp până ajunge.

Pe de altă parte, nu suport să întârzii și să fiu cea așteptată. Dacă se întâmplă, mă gândesc cât de enervat este omul ce mă așteaptă, chiar dacă, în mod normal, acesta nu este chiar foarte supărat când apar și eu în peisaj. Întârzierile mele, totuși, nu sunt un lucru comun: chiar dacă îmi propun să ajung mai târziu, mă trezesc în locul întâlnirii cu un sfert de oră înainte de ora stabilită. De ce? Pentru că, probabil, îmi calculez timpul ”în cel mai rău caz”, cum îi spun eu, adică, plus minus zece minute în trafic, încă vreo zece până îmi găsesc cheile, umbrela, pantofii preferați, etc. Și astfel, ajung să fiu cea care așteaptă, lucru ce nu este deranjant până la… ora stabilită.

Recent, am citit și un articol pe acest subiect, De ce merită să fii punctual?, unde am regăsit propriile gânduri, dar am și învățat ceva nou. De exemplu, un om ce întârzie în repetate rânduri pierde o anumită cantitate de respect din partea celorlalți – cazul cu prietena care întârzie cu jumătate de oră (cel puțin). Dacă trebuie să mă văd cu ea, stabilesc o oră + jumătate; dacă îi zic că ne vedem la 5, la 5 : 30 sunt la fața locului ca să… mai aștept încă un ”sfert de oră academic”. Și e foarte, foarte enervant.  Și problema este că domnișoara respectivă se complace în rolul de ”mereu întârziată”, ceea ce mi se pare cam lipsit de logică. La urma urmei, nu sunt iubitul ei ca să se lase așteptată (un obicei destul de straniu ce l-am întâlnit la multe fete, ”lasă-l să mă aștepte, căci dacă pleacă, înseamnă că nu ține destul de mult la mine”).

Trecând peste, consider că oamenii ce întârzie nu se respectă nici pe sine, nici pe cei pe care-i lasă să-i aștepte. Ba mai mult, se obișnuiesc cu acest lucru și nu se prezintă la timp, ceea ce schimbă percepția lumii despre seriozitatea lor. Într-o altă oridne de idei, articolul despre care am menționat tratează problema punctualității mult mai obiectiv decât mine, de aceea vă propun să-l citiți și voi.

Și revenind la buna mea prietenă care mereu uită ce tramvai duce în direcția x, iar ”traficul” o împiedică să ajungă la timp, mi-a răspuns la un reproș de-al meu cu fraza ”Lasă dragă, n-o să mori!”, și o tot îngână când încerc să-i explic că-i deranjant să se lase așteptată tot timpul. Dar asta e, port și eu o bună parte din vină pentru faptul că am ”răsfățat-o”…

Daca vrei și tu să primești acces la articole și resurse de genul celui despre care am scris eu astăzi, încă te mai poți abona gratuit la TheHunger.ro aici.


Dragă nimeni!

A Star is Born by e0nnNu ți-am mai scris de atâta timp! E primăvară acolo, în sufletul tău? Întreb, pentru că astăzi am văzut cum nucul din geamul meu își destăinuie, încetul cu încetul, secretul mugurilor imenși, de un verde crud ce abia ieri se arătau, timizi, de sub scoarța crengilor. Ciudat lucru; în două orașe diferite, în două case diferite, din două geamuri diferite mă privește același nuc tânăr, imitând parcă vârsta mea.

Dragă nimeni, poate te întrebi de ce nu ți-am scris te atâta timp… nici eu nu știu. Poate m-am maturizat și am decis să nu mai împărtășesc gândurile mele unui om pe care nu-l cunosc încă. Deși, adevărul e că am fost orbită de fericiri efemere; mi-am pierdut timpul căutând pietre nestemate în asfaltul prăfuit din oraș. Știu că acum, cel mai probabil, ai zâmbit citindu-mi cuvintele triviale. Dar ți-am dus lipsa. Mi-a fost dor de tine, de tine și de chipul cald pe care îl intuiesc undeva de după ceața ce-mi oprește calea. Aș vrea să te cunosc într-o zi. Cred că ți-aș simți chipul dintr-o privire, dintr-o răsuflare. Poți râde de mine, de vârsta la care încă mai cred în miracole, dar țin morțiș că într-o zi ne vom întâlni, neapărat!

Aș vrea să fie o zi pe care să nu o aștept. O zi care să vină așa, de capul ei, o zi care să nu presupună nimic special și totuși să ne reunească undeva într-un parc, sau pe stradă, oriunde, doar să-ți văd chipul și să înțeleg, dintr-o privire, că tu ești. Mă întreb dacă ești tânăr, înalt și taciturn; sau poate că ești o doamnă ce strânge buchete de admirații din jurul ei? Poate că ești încă un copil zburdalnic cu zulufii de aur…

Scuză-mi gândurile năvalnice, s-ar putea să fiu prea puțin coerentă. Dar nu mă pot abține: mi-ai lipsit atât de mult încât tind să cred că este doar vina mea, că te-am neglijat, că ți-am rănit sentimentele. În ultima perioadă simt că mă schimb radical, dar sunt confuză și poate îngrijorată: nu știu ce fel de persoană devin. Multe lucruri ce mai ieri însemnau ceva pentru mine se transformă în trecut, părăsind gândurile mele și viața mea. Îmi rămâne un gol imens după, dar încerc să-l umplu cu alte lucruri, alte gânduri, alte amintiri. Încerc să ies din cotidian acceptând diferite provocări minore, dar care înseamnă ceva pentru o ființă lașă ca mine. Încerc să observ lucrurile simple și frumoase din jurul meu, lucruri pe care le-am ignorat din prostie. Astăzi am ieșit în parc cu Amaterasu, o femeie superbă ce m-a ajutat să trec de un prag ivit ceva timp în urmă.  Ieri, de exemplu, m-am grăbit să admir apusul și să inspir aerul de primăvară târzie. Mâine aș vrea să fac un prieten foarte drag să zâmbească…

Dragă nimeni, cred că vorbesc prea mult. Mi-am amintit de niște melodii pe care le ascultam acum cinci-șase ani și mi s-a făcut dor să le ascult. Știi, fiecare vers era atât de nostalgic și totuși atât de nou! Ca o carte ce ți-a plăcut și pe care o recitești după câțiva ani; îți place, dar pare a fi total diferită…

Zi-mi, e primăvară la voi? La noi soarele se rostogolește, vesel, în fiecare zi pe patul albastru, proaspăt. Verdele începe să coloreze copacii, dar mie tot îmi lipsește ceva: îmi lipsește zăpada din petale de cais. Abia aștept să îi simt răsuflarea în aer, să-i găsesc fulgii în părul meu. Cred că nu ți-am zis, cred că nici nu știi: chipul meu s-a transformat în ceva ce nu pot accepta încă. În suflet însă tot adolescentă rămân, dar fizic… fizic am îmbătrânit. Am impresia că arăt altfel, că nu sunt eu, dar… poate e mai bine așa? Cine știe.

Dagă nimeni, aici aș vrea să-mi închei scrisoarea. Frica mea cea mare este să nu te deziluzionezi în mine, căci scriu lucruri lipsite de interes și foarte triviale. Dar cred că mi-ai ierta acest moft, moftul de a-ți împărtăși tot ce mă macină. Mă face să mă simt mai bine, în plus, te ajută să mă cunoști așa cum sunt pe interior, căci fără a-mi cunoaște chipul, tot ce-ți rămâne este să mă cunoști ca personalitate.

Îți doresc o seară plăcută și o imagine frumoasă despre lumea din jur. Până data viitoare, sper că ești fericit și zâmbești acum. Dragă nimeni, de-ai ști cât de mult vreau să te văd…


Gri – Tiamat: Femeia cu râs de copil

Tiamat (Emma Watson; sursă tumblr)În troleibuz nu era prea multă lume; dimineața de duminică, mai ales dacă e o dimineață rece de februarie, nu tentează prea multă lume să iasă din casă. Tiamat însă nu mai suporta apartamentul mic și sufocant; de când au plecat copiii ei, liniștea a devenit mai apăsătoare parcă. Au sunat-o acum câteva zile, i-au zis că vor veni săptămâna viitoare, iar Tiamat îi aștepta cu nerăbdare: liniștea se va mai diminua. Și așa, întrevederi scurte, de câteva zile, de patru ani deja…

Nu vedea ce se întâmplă afară. Gerul a mușcat din sticlă, lăsând loc unei ferestre imense și pictate cu frunze și spini. În dreapta ei, o bătrânică i se plângea alteia cât de rece este iarna aceasta. Taxatoarea supărată încerca să explice unei doamne că permisul ei nu mai este valabil. Se auzea plânsul unui copil, mama căruia încerca să-l calmeze cu vorbe dulci. Mai în față, câțiva adolescenți mahmuri picoteau în picioare; se pare că au avut o noapte lungă. Tiamat continua să-și privească chipul gri în geamul înghețat. Același păr de un galben spălăcit, aceiași ochi cenușii de atunci.

Plânsul copilului s-a transformat în râs vesel. Bătrânica și prietena ei erau îmbrăcate în rochii lungi, roșii, frumoase. Părul îl aveau strâns la spate cu perle și pene. Una fuma o țigară aromată; cealaltă ținea în mână un program. Discutau încet, etalându-și zâmbetele elegante. În spatele lor stătea o doamnă tânără, de statură mijlocie, ținând un volum de Shakespeare în mână. Era profesor de liceu. În fața ei stăteau trei tineri ce o ascultau foarte atent; unul, cu ochelari înrămați în fire de argint nota ceva într-un carnet. Colegul lui o întrebase ceva pe profesor; aceasta și-a întrerupt gândul și a început să-i explice de ce e în trei acte și nu două. Al treilea se uita pe pereții plini de fotografii ale actorilor; avea un aer visător.

S-a auzit un clopoțel ce chema publicul în sală. Scaunele roșii își așteptau stăpânii pentru acea seară. A început căutarea prin întuneric a numerelor scrise cu cifre aurite. În aer plutea o undă ușoară de parfum scump. Luminile au început să se stingă, devenind din ce în ce mai palide. Cineva a tușit. În rândul din față se petrecea ceva; luminile s-au reaprins doar pentru ea, pentru Tiamat, femeia care stătea pe scaunul din mijlocul primului rând. S-a ridicat și s-a uitat spre oamenii din spate, învăluiți de un nor de lumină neagră. S-a ridicat un val de aplauze; femeia cu zâmbetul ștrengar de copil și-a aplecat capul în semn de respect pentru cei din sală. Cineva i-a rostit numele și i-a enumerat rolurile; astăzi era un simplu spectator ca toți ceilalți, urmând să se piardă în întuneric odată cu ieșirea pe scenă a unei june cu părul de aur. Aplauzele însă nu conteneau; era iubită. Era iubită de atâția oameni care nu o cunoșteau și totuși o apreciau; de-ar fi iubită la fel de mult de…

Trolebuzul a frânat brusc. S-a auzit oftatul unei femei, înjurăturile șoferului; tinerii din față s-au trezit, buimăciți, uitându-se în jur ca să înțeleagă unde sunt. Bunicuța și prietena ei au început să se vaite, văzând în acest accident semnul morții. Copilul abia adormit a început să țipe, ignorând încercările mamei de a-i băga suzeta în gură. Taxatoarea s-a îndreptat spre șofer ca să vadă ce se întâmplă.

S-a adeverit a fi un accident minor – cineva s-a oprit brusc și prea departe de semafor. Murmurul pasagerilor continua să încălzească aerul înghețat. Tiamat oftă: abia s-au stins luminile și urma să apară mica ei frumusețe cu părul de aur. Acum însă este nevoită să asculte oamenii aceștia hâzi și plictisiți de viață în loc să își privească copila pe scenă. În depărtare încă se mai auzeau aplauze…

Tiamat – în mitologia babiloniană, monstru al haosului, zeița primordială a oceanului.

Verde – Apophsis: Femeia cu vocea de cleștar

Apophsis (sursă: tumblr)Ochii ei privesc lumea cum își macină gândurile pe străzile unui oraș murdar și trist. Și-a promis de atâtea ori să plece; de atâtea ori a renunțat…

Am cunoscut-o demult, pe când era copilă. Ochii ei de un verde crud priveau în suflet. Îi plăcea să vorbească mult pe atunci – despre bomboane de zahăr, mama ei ce-i zâmbește tot timpul, cerul albastru ce i se oglindea în rochia dantelată. Îi plăcea să râdă și să se ascundă după uși deschise, ca să-și surprindă prietenii. Pe mine însă nu mă putea păcăli; și astăzi trecând pe lângă o ușă deschisă încă mai sper să o văd răsărind într-un zâmbet cald. Mi-e dor de ea… A trecut atâta timp! Orașul și-a păstrat străzile pline de gropi, semafoare defecte, oameni reci și indiferenți, timpul ploios și trist. Mă întreb unde este acum? Unde-i sunt ochii verzi ce râdeau de după ploaie?

Și am revăzut-o. Am recunoscut-o dintr-o mare de oameni; credeam că i-am uitat chipul, dar, văzând-o, mi-am amintit fiecare trăsătură a feței. Și tenul măsliniu, și părul negru, drept, și sprâncenele arcuite, și ochii de smarald… ochi pe care nu i-aș putea uita vreodată. Era pe partea cealaltă a bulevardului, pășind atât de monoton și totuși atât de diferit de mulțime. Aș fi vrut să o strig, dar fluxul de mașini claxonând mi-ar fi dus cuvintele în cu totul altă direcție. Am rămas cu ochii pe ea. Avea un aer melancolic. Cred că se grăbea undeva.

… În jur era atâta liniște și frumusețe! Vara își desfăcea aripile și săruta cu briza dimineții orice floare, orice apă, orice zumzet. Harita cu ochii verzi cânta; lumina din jurul ei îi accentua privirea îndreptată spre cer. Pădurea ce o găzduia o îmbrățișă într-o răcoare de cristal. Păsările o ascultau îngândurate; un iepuraș s-a oprit din ronțăit o rădăcină. Apophsis se trezea din nou în acel loc în care nu este nimeni, în care vocea ei de cleștar nu se transformă în gânduri ciobite; vocea ei era bătaia inimii în paradisul pe care l-a creat. Și nici oamenii din oraș nu o puteau deranja; astăzi, ei erau atât de mici, atât de inexistenți, cu tot cu semafiarele lor defecte, cu mașinile claxonând, cu bulevardul murdar și trist…

Am văzut-o pentru o clipă, căci strângând un buchet de admirații din jur Apophsis a dispărut după o clădire impunătoare. M-am întrebat dacă am visat eu sau chiar a zâmbit; încă mă întreb dacă mai cântă în pădurea ei. Încă mai sper că ochii de un verde crud vor găsi alinarea; încă îmi doresc să o revăd când trec pe lângă o ușă deschisă…

Apophsis – în mitologia egipteană,  zeu al întunericului, al  răului și  a distrugerii.

%d blogeri au apreciat asta: