Tag Archives: jertfa

Legenda celor o mie de sori

Cântul ierbii – legende – volumul I: Povestea celor o mie de sori

În cartea Luminilor, undeva printre nenumăratele pagini albe, se află o pagină galbenă. Nimeni nu știe de ce este diferită de restul cărții; nu pare a fi adăugată pe parcurs. De altfel, pagina pare a fi chiar prima pagină a cărții. Totuși, pagina galbenă nu deschide cititorului nicio poartă – este complet goală. S-ar crede că a fost lăsată acolo ca un punct de reper, ca un sfârșit de capitol… dar povestea de pe pagina anterioară, una albă, se întrerupe, iar continuarea de pe pagina albă, cea care urmează după pagina galbenă, este o continuare ambiguă, unde se observă firul întrerupt. Cumva, cuvintele au trecut peste foaia galbenă, fără a lăsa o urmă, și și-au continuat povestea mai departe, fără a se sinchisi de faptul că au rămas pierdute pe veci ochiului uman.

Dar să vă spun eu despre ce este povestea. Cum toată lumea știe, cartea Luminilor ascunde povești întunecate. Nu neapărat cu final în care sunt devorate formele de Viață, nu astfel de povești… ceea ce găsește cititorul în cartea Luminilor ascunde umbre reci și crude în orice întâmplare, umbrele călăuzind spre trecut, spre istoria unei familii sau a unui oraș. Nimeni, nimeni nu și-ar dori să afle toate misterele ascunse în spatele foilor albe; foia galbenă, în schimb, ascunde o taină de care le este frică și bătrânilor…

Legenda celor o mie de sori este povestea care se întrerupe pe pagina galbenă. Se povestește despre o familie care-și sorbea energia de la Soare. Noaptea toată lumea intra în casă, fiecare membru își înconjura patul cu lumină și adormea, ca dimineața să întâmpine soarele cu zâmbetul pe buze și cu mintea limpezită.

Cartea nu pomenește aproape nimic despre familie, decât faptul că aceștia erau elfizi de viță nobilă, că se închinau soarelui și că erau cei mai respectați și învățați din ținut. Se menționează că tatăl era cel care servea Soarele – căci lui i-a vorbit pentru prima dată. Ce i-a spus, nu se știe, însă după această întâlnire, în familie venise prosperitatea.

Familia avea cinci membri – tatăl, mama și copiii lor – trei fete gemene. Fata cea mare era frumoasă, zglobie și deseori o puteai vedea jucându-se cu animalele pădurii pe malul apei. Fata cea mică era un bebeluș zâmbăreț, cu părul de aur, ca și surorile ei. Fata cea mijlocie însă era o fire tăcută, cu ochi albaștri ca cerul senin, dar reci și înfricoșători: mintea ei ascundea ceva de care trebuia să-ți fie frică.

Familia înflorea. Soarele răsplătea vița de nobili cu mese îmbelșugate, avere adunată de prin cele mai neașteptate surse și relații cu lumea de vază din ținut. Elfizii aveau tot ce își doreau – Soarele era darnic și puțin îndrăgostit de fata cea mare. Elfida, proaspăt ieșită din adolescență, era încântată de acest fapt – îl privea toată ziua și-i spunea cuvinte frumoase.

blood glaze_by_ruanjia-d6j787l

De aici, în cartea Luminilor apare pagina galbenă, care ascunde continuarea poveștii. Pe pagina următoare însă, încep să se contureze cuvinte neclare. Este scris ceva despre o femeie cu ochii negri ca smoala și cu părul întunecat ca noaptea; că această femeie va aduce teroare, va dezbina familii, va distruge orașe… și că numele ei este învăluit în întuneric, un nume pe care părinții îl rostesc pentru a-i speria pe copiii neascultători: Khara. Mai jos, în fila albă din carte sunt scrise cu sânge următoarele rânduri:

Secolele vor deveni clipe; cele cinci zeități vor deveni praf; leul își va pierde coama, sirena își va sfâșia coada; libelula își va arde aripile, câinelui i se vor scoate colții și necunoscutul va dispărea; cele două Case se vor contopi; ființele cu chip de felină vor trăda; ființele cu aripi vor fi distruse; dulăii vor ucide și vor dăinui; peștii și melcii vor sta la fund, căci nimeni și nimic nu le mai poate salva.Câinele va ucide fluturele, iar trădătorul va fi o omidă neagră; eu sunt cea care își va pecetlui profeția în aceste mâini; voi schimba viața pentru moarte, voi distruge rodul zeilor pentru liniștea câinilor; îmi voi îndeplini promisiunea dată în Labirintul Stelelor; voi deveni Apă și Pământ și voi ucide Regele! Voi stăpâni această lume prin ochii ei! Voi deveni lumea ce va schimba soarta universului! Îmi sacrific viața pentru acest ultim omagiu adus Lui! Am numit-o în numele lui și am pregătit-o pentru schimbare! Ea e speranța mea, Omida Neagră!

Cartea Luminilor încheie aici această poveste. O poveste stranie, la sfârșitul căreia se întrevede o profeție despre care niciun învățat nu a putut spune nimic. S-a dedus însă că există un loc pe Pământ, un loc crucial unde s-ar ascunde nenorocirea – Labirintul Stelelor, căruia unii îi mai zic și Khara. Unele forme de Viață cred că anume acolo se ascunde așa-zisa Omidă Neagră – o entitate despre care nu se cunoaște nimic, dar care inspiră doar gânduri tulburi.

(c) Imagine – Blood glaze by Ruanjia on DeviantArt.


Despre durere

Nu te panica! Textul îl găsești aici 😀


Sclavie benevolă

Niciodată nu am putut înţelege acest fenomen: înjosirea, mai ales când este una benevolă şi nu are ca bază anumite scopuri. Mă refer mai mult la înjosirea în relaţia femeie-bărbat, când ultimul este cel în faţa căruia se închină.

Pe lângă aspectele sociale, istorice şi mai ales, religioase, care promovează ideea de inferioritate a femeii în faţa bărbatului, mai există şi slăbiciunea sexului feminin. Şi nu sunt de acord cu ideea că e logic să fie mai slabă, pentru că e femeie! E o idee impusă de acelaşi factor religios. Imaginea femeii neputincioase o vedem şi în telenovele, filme ieftine şi  poveştile lacrimogene de prin reviste. Nu zic că în toate cazurile femeile doar joacă rolul victimelor; însă cel mai des  femeile îşi impun această idee, conştient.

Mă întristează, în primul rând, imaginea femeii creştine: timidă, cu capul aplecat, incapabilă să meargă împotriva bărbatului său, dispusă să se mulţumească cu violenţa domestica, psihică, sexuală; nepăsătoare în ce priveşte propria persoană, dedicată vieţii conjugale mizere, fără a fi predispusă să schimbe ceva. Toate aste ghidându-se după „bărbatul e capul familiei, el decide totul, eu nu am dreptul la o părere şi nici la libertate”. Mă întristează imaginea acesta idioată pe care şi-o crează, până acum, majoritatea femeilor moderne; mă întristează şi faptul că având acces la atâta informaţie, continuă să tacă, să îndure orice, totul pentru „binele familiei”. Care bine? Locul sacru la bucătărie, copilul în braţe şi supunere soţului, care în tot acest timp se distrează, due o viaţă socială normală şi îşi tratează femeia ca pe o bucatareasă, dădacă şi servitoare, 3 în 1?

Nu afirm că aceasta este imaginea generală a societăţii. Mă refer doar la acea parte de femei care permit acest lucru. Astăzi, când orice om este liber, o parte dintre acestea se înroleză benevol în rândurile de sclave, totul pentru un lucru măreţ care nu există. O femeie tipică din acestă categorie de sclave  suportă viaţa mizeră, înjosirile  şi violenţa de orice tip de dragul „iubirii” care nu mai există de foarte mult timp; întrebarea e dacă a existat vreodată aşa ceva? Dacă bărbatul în cauză chiar o iubeşte, iar comportamentul lui de stâpăn de sclav este scuzat de „dorinţa” lui de a o „proteja de factorii negativi” a societăţii şi de a-i demonstra cât de „mult” o preţuieşte şi ţine la ea?

Şi nu, nu îmi este milă de aceste femei, am zis doar că mă întristează să văd aşa ceva. De ce nu îmi este milă? Pentru că nu o  merită. Pentru că e vina lor că relaţia frumoasă ajunge la un coşmar. E vina lor că nu ştiu să renunţe la primul semn de întrebare în comportamentul partenerului. E numai vina lor că seţin scai de idei precum „nu găsesc unul altul la fel ” – de ce ai nevoie de unul la fel, dacă acesta îşi bate joc de tine?; „mai bine stau cu el, decât să dau de unul mai nebun” – da, şi daca te desparţi de acesta, nu vei şti să te fereşti de cei care seamănă cu el?; „dacă mă desprat de el, ce voi face?” – vei fi liberă, ce naiba! Etc, etc.

Femeia e slabă doar prin prostia ei: prin capacitatea uluitoare de  a păstra ceva ce nu merită, de a crede că dacă va răbda totul bărbatul visurilor ei va reveni la „scumpul meu” , de a avea impresia că nu va fi niciun alt om care ar putea să-i fie altături şi să o trateze cel puţin cu respect. Păcat de bietele suflete proaste  care sunt oarbe, surde şi ţinute în cătuşe din propria voinţă…


%d bloggers like this: