Tag Archives: timp

Hello from the outside

IMG_20150522_122535Frunze împrăștiate pe un asfalt ud și uitat de pașii indiferenți ai oamenilor care odată cu ploaia se transformă în amintiri. Tu, fetiță abia ieșită din adolescență, ce cauți aici?

Ce cauți într-o toamnă prea târzie pentru tine, alături de umbrele de care-ți este frică și astăzi, când demult nu mai ai 15 ani? Ce ai pierdut în ploaia care lovește umbrele și alungă trecătorii?

Te-aș întreba lucruri mici și mărunte, importante și mai puțin, dar observ privirea ta. Privirea unei adolescente care nu știe câte ploi vor mai trece până va afla de ce mă vede pe mine, o imagine din viitor, care o privește la fel de mirată. Sau poate că mai puțin… deoarece… ce?

Nici eu nu știu. Fată dragă din trecut, de ce ai apărut azi, într-o lumină udă, în calea unui om ce se îndreaptă spre maturitate? Ce vrei să îmi spui? Ce crezi că știi tu ce nu-mi este cunoscut? Crezi că mă poți învăța ceva, că am omis ceva și tu ai venit să recuperezi acel lucru? De ce taci, umbră tomnatică?

Gândurile s-au împrăștiat odată cu norii. Răsăritul pare a fi promițător: roz, cu nourași pufoși plutind pe un cer de noiembrie. Noiembrie… mi-am amintit; este luna ta. Luna în care-ți place să stai în ploaie, singură, izolată de lume, fără a observa chipurile care te privesc – unele îngrijorate, altele mai puțin. Dar acum știu; îți place să stai sub umbrela ploii și să observi cum frunzele dispar în văzduh iar vocile lumii se prăbușesc în tăcerea din tine. Ești la vârsta când cuvintele cântăresc cât un univers și totodată se împrăștie ca firele de praf. Ești la vârsta când ai vrea să știi ce e bine și ce nu e, dar în același timp refuzi să descoperi, pentru că ți-e frică de consecințele propriei conștiințe. Și da, te privesc și nu pot să ascund un zâmbet la colțul gurii; ești mică și naivă, dar cu o privire fulgerătoare. Nu îmi spui nimic, dar eu știu că îți vei imagina cuvintele mai târziu și mă vei pune la punct în gând. Draga mea fetiță de 15 ani, ce frumoasă, ce enigmatică ești, și cât de limpede este chipul tău în ploile lui noiembrie… și cât de memorabilă este expresia din ochii tăi – ură amestecată cu o multitudine de cuvinte nerostite.

Dar ce să-ți fac, ființă pierdută în ploaie? Ce să-ți fac, dacă tot ce gândești ascunzi sub perdeaua ploii de noiembrie și doar mă privești ca un judecător?

Anunțuri

O toamnă splendidă în imagini

Această prezentare necesită JavaScript.


Cartea I: Unde cântă vântul (IV)

tumblr_mp7jpmkSdc1qhttpto5_500II.

Regatul Măștii se acoperi de sânge. De ani buni, încă de la începutul războiului, acest fragment de Pământ nu știuse de liniște, pace, viață îndestulătoare. Noul conducător, o ființă crudă, descendent dintr-o dinastie care nu se ridicase niciodată mai sus de rangul de guvernator, puse mâna pe tron în acea epocă întunecată, aruncând țara într-o beznă din care cerbizii nu păreau să iasă vreodată.

Locuitorii acestei țări, care la est se învecinează cu Țara Irisului, duceau o viață liniștită, izolată. Firea cerbidului este asemănătoare unei ciute: duce o viață pașnică și simplă, alături de familie, iar prezența unui străin îl înspăimântă. Regatul Măștii nu este un loc prietenos pentru cei ce vor să trăiască aici: cu pământuri sterpe, praf și pulbere ieșind din sondele de minereuri numeroase, cât și timpul mai mereu uscat și rece nu sunt cele mai plăcute condiții de viață. Cândva, pământul de aici era roditor, cu pășuni mănoase, codri străvechi; totul însă a fost dat uitării când a fost descoperit fierul; cerbizii nu au știut să-și valorifice pământul.

Cândva, acest popor liniștit ducea o viață calmă, unde exista egalitate între bărbați și femei, respect pentru cei vârstnici, grijă necondiționată pentru copii. Cerbidul de rând, tatăl iubitor al familiei, își petrecea zilele muncind în sondele de fier, atât de numeroase în țara lor. Cerbida, mama, avea grijă de cei mici, iar când avea timp, muncea mica parcelă de pământ prea puțin roditor de lângă casă. Pentru că sunt un popor ușor de speriat, cerbizii locuiesc în comunități mari, foarte apropiate una de cealaltă, toate plasate cât mai aproape de orașele mai mari și de capitală. Spre periferia țării, unde în afară de munți și pustiuri stâncoase, păduri reci și lacuri infectate cu magie neagră, nu se găsește nicio locuință, niciun cerbid; cei ce se îndreaptă spre periferie, se spune, sunt vrăjitori, pustnici sau nebuni…

Sekhmet, bătrâna doică, nu era nici nebună, nici vrăjitoare, și nici pustnică. Damă cunoscută în capitală, cea mai bună croitoreasă, aceasta fugi din oraș odată cu instaurarea noului conducător. Căci, fie zeii binecuvântați, reușise să dispară din vizorul tiranului, care a șters de pe fața pământului toate familiile nobile, toate familiile bogate, toate familiile cu influență și orice alt cerbid sau cerbidă ce putea să-i stea în cale. Așa se întâmplă ce astăzi, capitala, cândva un oraș frumos și măreț, se prefăcuse în palatul unui singur cerbid, căci nu se mai auzea râsul unei domnițe, pasul ușor al unui paj, foșnetul abia auzit al rochiilor sau aroma țigărilor și a ceaiului. Noul rege, Lonza, prefăcuse acest oraș într-un dans al umbrelor, căci totul se prefăcuse într-o pată cenușie: în palat exista doar el, câinele lui credincios, un număr impresionant de sclavi – copii din oraș, cât și garnizoana lui, adică toți cerbizii apți de a ține în mână o armă.

Nu se știe cum de a ajuns acest cerbid, cândva un copil șters, care nu prezenta niciun interes, și pe de altă parte, nicio amenințare, devenise rege peste noapte și transformase, atât de ușor, o națiune de oameni liberi într-o aglomerare de oameni mizeri și nefericiți. Sekhmet însă, în timpul izolării sale, se asigură că, de fapt, nimic nu se întâmplase fără o forță, o forță ce își avea originea în vechile cunoștințe ale celor cinci zei…

Dar să o lăsăm pe fosta croitoreasă din capitală, astăzi, o bătrână uitată de lume, pe care moartea o pândește la fiecare răsărit de soare, și să ne întoarcem spre vizitatoarea din noaptea trecută, care se îndrepta, precum o umbră, spre locul în care totul începuse: Pădurea Nopții. De ce se trezise acum, după atâția ani, să caute liniștea? De ce, după atâția ani pe care i-a petrecut departe de casa ei, evitând cu succes acel loc blestemat, elfida s-a decis să ”repare greșeala”? Întrebarea aceasta va rămâne fără răspuns.

Sursă imagine: tumblr, autor neidentificat.


Moartea fără sens al lui Holban și fragmentele de vis al lui Novalis

Ca să lămuresc lucrurile, această postare va fi despre două cărți pe care le-am citit cam în aceeași perioadă, una dintre ele fiind o pierdere de timp, iar cealaltă – în timp.

omoartecare.3dO moarte care nu dovedește nimic este un roman, definitoriu, al scriitorului Anton Holban. Apărută pentru prima dată în 1931, cartea de față relatează o poveste de dragoste între Sandu și Irina, studenți într-o perioadă mai romantică. De la bun început, ambele personaje îmi par copii fade ale celor doi din Ultima noapte: un Sandu-Gheorghiu misogin, egoist, obsedat de propria supremație, veșnic gelos, fericit când o vede suferind pe Irina-Ela, femeie mediocră, frumoasă dar ștearsă, slabă, fără o personalitate puternică. Deci da, cam aceeași poveste, aceleași retrăiri ”puternice”, sentimentalism cât încape, și veșnica privire sarcastică adresată femeii.

Nu mi-a plăcut nici cartea, nici ideea. Da, moarte, natura umană, iubirea ce nu este niciodată absolută, bazată pe sacrificiu, nemulțumirea personajului masculin, dezinteresul celui feminin… pe mine totuși nu m-a atins, mi s-a părut cam forțată acțiunea, personajul masculin eroul suprem, iar cel feminin – o umbră. O mare pierdere de timp, care nu a dovedit nimic.

intre_veghe_si_vis_novalisÎntre veghe și vis. Fragmente romantice (1968) este o serie de pasaje, memorii, reflectări ce te fac să te pierzi în timp, să meditezi la viață, ascultând valurile mării pe un șezlong ascuns în umbră. Cel mai mult totuși mi-au plăcut pasajele ce cuprind amintirea dulce, dar dureroasă, a lui Sophie, o ființă ce i-a fost atât de dragă lui Novalis, încât viața lui s-a schimbat radical după dispariția ei; fiecare zi, fiecare carte, fiecare nor pe cer îi striga numele ei. Mi-a plăcut să mă pierd în paginile lui Novalis, să uit de timp, să mai învăț câte ceva nou, să citesc gândurile unui om demult dispărut.

Vă doresc o vacanță cât mai frumoasă, alături de oameni dragi și cărți savuroase, care să nu fie o pierdere de timp, ci în timp!


Melancolii la o ceașcă de ceai

Și uite că lucrurile se schimbă, iar amintirile năvălesc, nebune, odată cu vântul ce șuieră în geamurile închise.

Și mai ieri eram apropiați, zâmbindu-ne în fiecare dimineață. Ne așezam fiecare la locul său, în băncile pe care le-am scrijelit și le-am reparat în 4 ani. Și venind astăzi, dintr-un trecut îndepărtat parcă, găsim alți pereți, alți oameni, alte amintiri ce urmează să devină melancolii.

Și parcă ieri noi eram acei copii zâmbăreți, cu fețe prea fericite pentru a vedea că timpul pleacă, încet-încet, luând cu el clipele de care-mi este dor astăzi. Parcă ieri eram noi cu robele negre și cu ochii alergând după o domnișoară cu părul de foc, să ne facă o poză, sau poate chiar mai multe.

Astăzi văd poze cu generația ce atunci nu știa cât de dulce-amăruie este senzația atunci când îți auzi numele, urci pe scenă, îți iei diploma, arunci frenetic, la ”1,2,3!”, toca în aer, ca să nu o mai prinzi după… iar astăzi acei copii retrăiesc clipa noastră, de acum un an, iar noi, deși zâmbim, ne simțim mai bătrâni, ca din altă lume, acolo unde liceul sună ca o melodie veche, iubită, demult uitată.

DSC_0022

Mi-e dor de timpurile în care eu eram cea care pășea pe gresia rece din liceu, cea care ieșea în pauză iarna, uitându-se alarmată în jur, ca să nu primesc un bulgăre de zăpadă în cap, când eu eram cea care tremura auzind fraza ” și acum, scoateți o foaie de hârtie…”. Mi-e dor până și de omul acela, a cărui privire îmi trezea fiori, femeia ce-mi spunea că aripile mele au nuanțe de cărți frumoase, că ar trebui să-mi urmez aspirațiile, să îmi țin răsuflarea atunci când mă înec în prea multe emoții… mi-e dor de iubirile mele de liceu, iubirile copilărești, fără început sau final, fără o atingere a mâinii, fără o aromă definită… mi-e dor de niște ochi ce nu m-au privit niciodată, ce nu m-au văzut, ce nu m-au apreciat așa cum sunt; ochi ce nu m-au iubit niciodată, și totuși, mi-au fost mai dragi decât ai mei.

Astăzi, sunt doar melancolică. Și tristă, văzând pozele de pe rețele de socializare, cu zâmbete de liceeni ce încă nu-și dau seama că urmează să nu mai calce vreodată pragul acela așa cum au făcut-o până azi. Sunt melancolică, tristă, dar și fericită. Căci ascult muzica mea preferată, iar el îmi e alături, chiar dacă acum e absorbit de altceva.

Îmi place să-i privesc chipul, să-i aud vocea și să zâmbesc, în sinea mea.  Și mă cuprinde o liniște și o pace ce nu se compară cu nimic în lume. Și nu e nimic, nu e nimic rău că timpul meu s-a scurs. Că tot ce pot face este să dau ”like” la pozele proaspeților absolvenți; nu e nimic, căci amintirile pe care le am nu vor fi șterse nicicând. Iar el se apropie și mă îmbrățișează, știind că mi-e frică de ploaie. Și totul este atât de bine, iar sufletul lui e atât de cald…


Cele trei iluzii

Ophelia by DormiensvigilaÎmi imaginez că pășesc pe iarba moale, proaspătă, rece de la roua din dimineața aceasta. Părul lins de sarea mării, degetele înghețate, buzele rozalii, acoperite de o crustă de gheață prea timpurie. Mă apropii de oglinda cu trei imagini: chipul meu se reflectă atât de diferit în fiecare dintre suprafețele opace încât nu știu care este acela adevărat….

Din prima oglindă, mă privesc o pereche de ochi albaștri și reci. Sprâncene agresiv arcuite, nasul ascuțit, buzele mici și subțiri; totul înrămat într-o față ovală, cenușie, plină de urme ale timpului. Părul grizonant, pieptănat pe spate, aruncat cu neglijență peste vesta neagră îmi arată o femeie singură, al cărei timp se apropie de sfârșit. Gura mică schițează un zâmbet, unul batjocuritor, sarcastic, crud. Ce vrea să-mi spună? Încerc să privesc de după chipul ei. Uite acolo, o casă de țară, cu acoperișul risipindu-se în mii de bucăți. Alături, o javră ce stă culcată la pământ… oare mai respiră? Lângă picioarele uscațive ale ființei, o piatră gri, spălată de ploi. Un mormânt, evident. Dar nicio floare, nicio lacrimă, niciun fir de iarbă nu a atins piatra rece. Și știu de ce: inima ființei cu ochii albaștri este rece. Rece, singură, nemângâiată. Ascunsă de orice clipă a prezentului, o inimă ce a trăit și continuă să trăiască într-o oglindă fără suflet.

Din a doua oglindă, mă întâmpină doi ochi verzi, ca iarba din mai. Sprâncene mici, ușor curbate, nas micuț și o gură roșie, ca un tablou, fixată parcă într-un zâmbet vesel, inocent, ce nu se evaporă niciodată de pe acel chip al ei. E o ființă ce-mi place. Își șterge neglijent rochița cu maci violeți de praful drumului. În spatele ei, un câmp plin de spice de grâu; miroase a brutărie, a pâine proaspătă, deși spicele nu sunt coapte deloc, încă alintate de razele calde ale soarelui… oare părul ei bălai miroase așa, a pâine? Căci codițele ei, ca două panglici aurii, flutură pe fundalul cerului albastru, imaculat. Prin oglinda caldă, primăvăratică, aud un râs vesel, lipsit de griji. Ființa mă cheamă spre ea; ființa nu știe că timpul zboară mai repede decât fluturii ce i se așează în păr. Ființa aceasta îmi zâmbește cu subînțeles; nu știu ce vrea să-mi spună.

Din a treia oglindă, acea care mă privește fix în față, se simte un aer rece, apăsător. Nu pot vedea niciun chip, nicio figură concretă; e ca o palitră de culori ce se amestecă, fără a crea o imagine cât de cât clară. Ba nu, mint; începe să se evidențieze un apus… sau un răsărit? Nuanța de roșu este prea confuză ca să pot să-mi dau seama. O mașină, mai mult ca sigur. O figură… ba nu, două. Două figuri îmbrățișate… sau e doar amestecul de culoare și-mi joacă feste? Figurile… sunt iubiți? Sau două suflete rătăcite într-o oglindă magică? Culorile încep din nou să se amestece, dar acea îmbrățișare rămâne neclintită… o iluzie. Nu e dragoste în această oglindă; e o iluzie a iubirii ce pare a fi reală, chiar dacă culorile din jur se schimbă… e dorința figurilor, această iluzie, eternă în spatele unei oglinzi?

Sunet de cioburi sparte. Am închis ochii. Am simțit sarea mării pe buze; gerul iernii pe pleoape; umbra caldă a unui apus pe obraz; soarele arzând în părul meu. În jur, numai cioburi mici de cristale argintii, care păstrează trei imagini ce nu-mi sunt cunoscute. Aș vrea să le refac. Pe toate trei. Chiar dacă-mi voi răni mâinile. Chiar dacă nu voi ști să refac culorile inițiale. Chiar dacă imaginea bătrânii îmi va sfâșia sufletul. Chiar dacă imaginea copilei va adormi undeva în lanul de grâu. Chiar dacă umbra difuză a unui apus (sau răsărit?) nu va mai contura două figuri ce trăiesc o iubire efemeră.

Vreau să revăd acele trei iluzii.


Culori și sunete difuze

__sleeping_beauty___by_strong_machine-d3ktr0vAș fi vrut să mă îndrăgostesc de o culoare. Una aparent simplă, și totodată, plină de strălucire, capabilă să lumineze sufletul unui muritor, transformându-l într-o pală de vânt.

Mi-ar plăcea să fie o culoare mistică, de nuanțe albăstrui, jucând feste pe pereții albi, imaculați, plini de amintiri prea puțin importante. Un albastru cald, care să se oprească în părul meu roșu și să-i neutralizeze furia și sentimentul de nimicnicie.

În orașul X astăzi a nins. În Y, soarele a luminat străzile prăfuite. În orașul meu, a plouat toată ziua. Un gri de martie apăsător, similar aceluia din anul trecut. Un martie rece, în care culorile se pierd toate în una singură și – cât de mult mi-aș dori! – ca această culoare să fie albastrul senin, eliberator!

Dar albastrul se ascunde undeva în spatele norilor grei, plini de cenușă. Știu că e acolo, că-l voi (re)vedea în curând, dar febra așteptării mănâncă prea lent secundele, minutele, orele și zilele ce se târăsc alene prin aer.

Un albastru va aduce cu el și aurul soarelui, și buzele dulci ale macilor, și rozul pal al florilor de cireș, și ochii de smarald al grădinii. Așteaptă, lumină pală, așteaptă-ți raza de culoare!


%d blogeri au apreciat asta: