Tag Archives: depresie

Olive Kitteridge(2014) – despre cum să nu bocești în fața televizorului

Olive+Kitteridge_midEi bine, seara de Crăciun s-a transformat într-o noapte la cinema, sub o pătură pufoasă și aromă de portocale în casă. Lista lungă de filme de pe HBO mi-a atras atenția, iar avertizarea că Olive Kitteridge este un mini-serial și ține cam vreo 4 ore nu m-a oprit să-l văd cap-coadă într-o singură seară.

Filmul se bazează pe cartea cu același nume, scrisă de Elizabeth Strout. Apărută în 2007 pentru prima dată, Olive Kitteridge cucerește atenția publicului, dar și a criticilor, devenind New York Times bestseller și în același timp, câștigătoarea premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2009.

Nu am avut ocazia să citesc cartea, dar intenționez să o fac în viitorul (cât mai) apropiat, filmul însă a avut o puternică influență asupra mea. În mod normal, când văd cuvântul bestseller pe o carte, în mintea mea apare imediat un fel de repulsie, deoarece acest cuvânt se asociază cu o carte ieftină, foarte ușor de citit, o formă fără fond. Acum nu știu cât de apropiat este serialul de acțiunea din carte, dar dacă acesta a urmărit traseul corect, atunci romanul cu siguranță este unul special.

În lumea lui Elizabeth Strout, Olive Kitteridge(Frances McDormand) este o învățătoare de liceu dintr-un mic oraș de pe coasta americii, Maine, iar toată acțiunea se petrece în jurul acestui personaj, într-un interval de vreo 25 de ani. Olive este căsătorită cu un farmacist, Henry(Richard Jenkins), împreună având un fiu, Cristopher(John Gallagher Jr.), care crescând se transformă într-un om mediocru, marcat foarte mult de educația oferită de părinți, aceștia fiind foarte diferiți unul de celălalt.

Nu aș vrea să mai povestesc, căci această postare s-ar transforma într-un spoiler ( dacă nu are deja o tentativă), dar filmul m-a impresionat foarte mult, făcându-mă să trec prin diferite stări sufletești odată cu desfășurarea acțiunii. Olive mi s-a părut, inițial, o persoană nesuferită, prea dură și prea sarcastică. La sfârșit, m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea, să o văd dintr-o altă perspectivă, deși nu a survenit nicio schimbare în personalitatea ei. Citind niște păreri pe goodreads, am observat că lumea are tendința să considere acest roman drept o melodramă ieftină despre viața prea puțin interesantă a unor oameni dintr-un oraș prea puțin important, ceea ce nu mi s-a părut chiar așa. În serial, cel puțin, este surprinsă latura realistă a oamenilor, atât Olive cât și cei ce o înconjoară sunt oameni adevărați, cu fricile lor, imperfecțiunile și discuțiile nemascate.

Finalul m-a făcut să plâng, deși are o notă optimistă. A fost un film prea trist pentru mine, dar în același timp, foarte apropiat de realitate; consider că autoarea romanului a reușit să transpună realitatea, așa cum este ea, într-o acțiune fără a denatura latura umană a lumii, fără a înfrumuseța cu panseluțe și zorzonele viața, prezentând-o totuși într-o lumină mai puternică, intensificând trăirile personajelor.

Reclame

Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Haruki-Murakami-Padurea-Norvegiana[4]Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

1304604633Watanabe si NaokoNu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).


Floarea-soarelui oarbă de Alberto Mendez

floarea-soarelui oarba copertaÎncă o carte cumpărată după copertă și ținând cont de denumire, editată de grupul editorial Corint, Leda, deși nu am nici cea mai vagă idee cine este autorul. Ca la multe alte cărți, pe spatele acesteia scrie ce premii a obținut, cât de apreciat este autorul de anumiți critici literari, deși pentru mine aceste rânduri nu au nicio valoare, căci nu-mi place să judec o carte după ce zic alții.

Astfel, Floarea-soarelui oarbă tratează o temă ce-mi place nespus de mult în literatură: războiul. Fiind împărțită în patru părți, care deși au o oarecare legătură între ele, pot fi citite și separat, căci firul narativ nu este unul continuu. Aceste patru părți se numesc  Înfrângeri.

Prima înfrângere:  1939, intitulată și Dacă inima ar gândi, ar înceta să bată, oferă o viziune asupra unui militar ce se predă trupelor ce au pierdut chiar în ultima zi. Torturat, amenințat și blestemat, acesta nu va dezvălui niciodată motivele, dar moartea lui va fi una chinuitoare și tragică, menționată, de altfel, în a treia înfrângere.

A doua înfrângere: 1940 sau Manuscris găsit în uitare este partea ce mi-a plăcut foarte mult. Îmi plac romanele tip jurnal, iar această secvență reprezenta jurnalul unui mort. Într-o iarnă rece, pe un munte părăsit, deținătorul jurnalului împarte o soartă tragică cu cei pe care-i iubește: soția sa, Elena, o tânără de nici 18 ani, moare la naștere, aducând pe lume un băiețel ce mai târziu va primi numele de Rafael. Tatăl acestuia, un tânăr abia ieșit din adolescență, încearcă să salveze măcar această ființă firavă, dar iarna grea și disperarea pun capăt oricărei încercări de a se agăța de viață.

A trei înfrângere: 1941 sau Limba morților nu mi-a plăcut la fel de mult ca celelalte părți: relatează povestea unui deținut ce reușește să obțină câteva zile de viață doar datorită faptului că îl cunoștea pe fiul ucis al colonelului. Acesta dorea să afle despre copilul său, iar deținutul avea de ales: să-i zică unui părinte îndurerat cât de perfect și inteligent și corect era fiul său, sau să-i relateze unui colonel ce canalie și hoț laș era fiul acestuia, închis și împușcat pentru violență asupra populației civile. Acest zbucium va aduce adevărul la suprafață, punând totul la locul său.

A patra înfrângere: 1941, având și titlul de Floarea-soarelui oarbă mi-a plăcut cel mai mult, poate pentru că era un fel de povestire în ramă, căci planul narativ se împarte în gândurile unui personaj, o scrisoare al altuia, cât și o privire din interior al naratorului omniprezent. Astfel, Elena locuiește cu fiul ei mai mic într-un cartier sărăcăcios. A avut și o fiică mai mare, Elena, care a fugit cu logodnicul ei, povestea acestora fiind relatată în a doua înfrângere. Lorenzo, băiatul Elenei, merge la o școală catolică, unde este atent supravegheat de preotul-dascăl. Cu timpul, acesta o cunoaște pe mama băiatului și în suflet i se aprinde o patimă puternică, un sentiment interzis. Suava văduvă, Elena ascunde un secret, pe care doar ea și Lorenzo îl știu; soțul ei, tatăl copilului, nu este mort; el locuiește cu ei, ascunzându-se în șifonier. De aici, evenimentele iau o întorsătură sumbră, marcantă pentru toate personajele.

Mi-a plăcut în special felul în care sunt portretizate personajele, fără a fi făcut abuz de adjective și pasaje descriptive. La fel, consider că autorul-narator a reprezentat lumea și atmosfera în cele mai fidele culori, fără elemente pitorești, dar și fără scene grotești, ci a fost cât mai apropiat de realitate.

O carte savuroasă ce relatează partea de dincolo de front, Madridul civil, cu oamenii și fricile lor, cu aresturile abuzive, sărăcia, umilința și mizeria din fiecare zi, din fiecare casă, din fiecare suflet. Alberto Mendez reușește să intrige cititorul, înfățișând o realitate dură, fără a interveni în cursul evenimentelor.


%d blogeri au apreciat asta: