Tag Archives: identitate

Hello from the outside

IMG_20150522_122535Frunze împrăștiate pe un asfalt ud și uitat de pașii indiferenți ai oamenilor care odată cu ploaia se transformă în amintiri. Tu, fetiță abia ieșită din adolescență, ce cauți aici?

Ce cauți într-o toamnă prea târzie pentru tine, alături de umbrele de care-ți este frică și astăzi, când demult nu mai ai 15 ani? Ce ai pierdut în ploaia care lovește umbrele și alungă trecătorii?

Te-aș întreba lucruri mici și mărunte, importante și mai puțin, dar observ privirea ta. Privirea unei adolescente care nu știe câte ploi vor mai trece până va afla de ce mă vede pe mine, o imagine din viitor, care o privește la fel de mirată. Sau poate că mai puțin… deoarece… ce?

Nici eu nu știu. Fată dragă din trecut, de ce ai apărut azi, într-o lumină udă, în calea unui om ce se îndreaptă spre maturitate? Ce vrei să îmi spui? Ce crezi că știi tu ce nu-mi este cunoscut? Crezi că mă poți învăța ceva, că am omis ceva și tu ai venit să recuperezi acel lucru? De ce taci, umbră tomnatică?

Gândurile s-au împrăștiat odată cu norii. Răsăritul pare a fi promițător: roz, cu nourași pufoși plutind pe un cer de noiembrie. Noiembrie… mi-am amintit; este luna ta. Luna în care-ți place să stai în ploaie, singură, izolată de lume, fără a observa chipurile care te privesc – unele îngrijorate, altele mai puțin. Dar acum știu; îți place să stai sub umbrela ploii și să observi cum frunzele dispar în văzduh iar vocile lumii se prăbușesc în tăcerea din tine. Ești la vârsta când cuvintele cântăresc cât un univers și totodată se împrăștie ca firele de praf. Ești la vârsta când ai vrea să știi ce e bine și ce nu e, dar în același timp refuzi să descoperi, pentru că ți-e frică de consecințele propriei conștiințe. Și da, te privesc și nu pot să ascund un zâmbet la colțul gurii; ești mică și naivă, dar cu o privire fulgerătoare. Nu îmi spui nimic, dar eu știu că îți vei imagina cuvintele mai târziu și mă vei pune la punct în gând. Draga mea fetiță de 15 ani, ce frumoasă, ce enigmatică ești, și cât de limpede este chipul tău în ploile lui noiembrie… și cât de memorabilă este expresia din ochii tăi – ură amestecată cu o multitudine de cuvinte nerostite.

Dar ce să-ți fac, ființă pierdută în ploaie? Ce să-ți fac, dacă tot ce gândești ascunzi sub perdeaua ploii de noiembrie și doar mă privești ca un judecător?

Anunțuri

She is…

She is…

She is…? Aşa  se numeşte rândul pe care l-a început acum jumătate de oră.Privirea îi rătăceşte din nou pe pereţii imaculat de plictisitori, cercetând fiecare centimetru de straturi multiple de var, pereţi atât de cunoscuţi şi atât de obositori.Caută ceva, dar nici ea nu ştie ce, are de scris un she is de o jumătate de viaţă, dar tot nu găseşte cuvintele potrivite.Şi nu pentru că nu ştie cuvinte, nu pentru că nu simte, nu pentru că nu vrea să-i scrie gândul, ci pentru că ea nu ştie ce she is!

Cine e ea?Cine e fata care stă la birou, atât de tărziu, cufundată în tăcerea camerei şi a mirosului de cafea,lăsat în urma oamenilor care au plecat demult…Doar ea, oraşul în noapte, liniştea covârşitoare şi lumina de la birou. Şi cafeaua.Cafeaua pe care nu o bea,dar îi soarbe aroma, simţind-o ca pe un parfum al vieţii ei.Totul a început acum un veac, cu o ceaşcă de cafea…

Deci, she is.She is…nu,nu merge aşa.Chiar dacă claxonează o maşină în strada târzie şi se aude muzica din cafeneaua de alături, căldură năbuşitoare de vară din geamul deschis şi stele palide, eclipsate de luminile oraşului.Ea nu ştie ce să scrie mai departe.Trei puncte, fixate în negru, după care mai urmează o infinitate de puncte,fără a forma un cerc,conform matematicii…şi totuşi invizibile.Dacă s-ar preface în cuvinte!Cuvinte care ar descoperi sensul acestul she is,ca să poată pleca şi ea acasă, să arunce, încă de la uşă, pantofii cu toc înalt şi să se ascundă în fotoliul din bibliotecă, devorând un nou capitol din cărţile lui Sebastian…şi ce-i pasă, că Sebastian nu e un „clasic”? Îi place, şi visează să ajungă la o nouă pagină.Dar nu acum, nu azi şi nici mâine,probabil.Pentru că îşi petrece a câta săptămână la birou, seara târziu, ascultând melodii vechi şi prăfuite, atât de aproape şi atât de melancolice…ca şi prima ceaşcă de cafea…dar nu,nu acum.Acum trebuie să se concentreze şi să continue ceea ce a început.Să le dea o oarecare formă acelor două „she is” şi să scrie măcar o propoziţie.Măcar un cuvânt,ceva, o continuare a unui gând!

Se enervează din nou şi începe să se plimbe prin oficiu.De obicei, ziua nu ţi-ai da seama cât de mare e această încăpere.Şi totuşi,acum este doar ea aici, ea şi vara, şi cafeaua, şi foaia albă, şi amintirile ei, şi melodiile de afară, şi stelele palide, şi ceaşca de cafea…stop,iar la ea a ajuns.Iar la o ceaşcă de amintiri.

…Era o zi de primăvară,o primăvară pe care a ura pentru că nu i-a adus căldura în suflet.Îşi bea cafeaua în localul ei preferat, ascunsă într-un fotoliu bej şi se gândea  la tezele ce urmau să o îgroape definitiv în iarna din interiorul ei.Primăvară, plină de flori şi mâni ţinându-se tandru, în comparaţie cu inima ei îngheţată…

A trezit-o din visare un trandafir.Urăşte trandafirii, sunt atât de banali şi nesinceri!Şi plus la toate, înţeapă…trandafir, oferit cu un zâmbet din partea chelnerului.Nu a răspuns la ochii ei întrebători, doar i-a înmânat un bileţel.Bileţel cu un singur „she is…” enervant.Care a afectat-o.A afectat-o din plictiseală mai mult, dar poate  şi pentru că…

Pentru că?…

Nu,nici astăzi nu va ieşi nimic bun.Cuvintele sunt egoiste şi se ascund de ea.Nu va continua fraza.Nu acum.Şi-a luat servieta şi a stins lumina.A inspirat încă odată mirosul de cafea şi a ieşit.

Până la urmă, she is.. va rămâne o întrebare pentru ea, până când acea parte din „ea” nu va înţelege că, de fapt, she is…


%d blogeri au apreciat asta: