Tag Archives: blestem

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.

Anunțuri

Legenda celor o mie de sori

Cântul ierbii – legende – volumul I: Povestea celor o mie de sori

În cartea Luminilor, undeva printre nenumăratele pagini albe, se află o pagină galbenă. Nimeni nu știe de ce este diferită de restul cărții; nu pare a fi adăugată pe parcurs. De altfel, pagina pare a fi chiar prima pagină a cărții. Totuși, pagina galbenă nu deschide cititorului nicio poartă – este complet goală. S-ar crede că a fost lăsată acolo ca un punct de reper, ca un sfârșit de capitol… dar povestea de pe pagina anterioară, una albă, se întrerupe, iar continuarea de pe pagina albă, cea care urmează după pagina galbenă, este o continuare ambiguă, unde se observă firul întrerupt. Cumva, cuvintele au trecut peste foaia galbenă, fără a lăsa o urmă, și și-au continuat povestea mai departe, fără a se sinchisi de faptul că au rămas pierdute pe veci ochiului uman.

Dar să vă spun eu despre ce este povestea. Cum toată lumea știe, cartea Luminilor ascunde povești întunecate. Nu neapărat cu final în care sunt devorate formele de Viață, nu astfel de povești… ceea ce găsește cititorul în cartea Luminilor ascunde umbre reci și crude în orice întâmplare, umbrele călăuzind spre trecut, spre istoria unei familii sau a unui oraș. Nimeni, nimeni nu și-ar dori să afle toate misterele ascunse în spatele foilor albe; foia galbenă, în schimb, ascunde o taină de care le este frică și bătrânilor…

Legenda celor o mie de sori este povestea care se întrerupe pe pagina galbenă. Se povestește despre o familie care-și sorbea energia de la Soare. Noaptea toată lumea intra în casă, fiecare membru își înconjura patul cu lumină și adormea, ca dimineața să întâmpine soarele cu zâmbetul pe buze și cu mintea limpezită.

Cartea nu pomenește aproape nimic despre familie, decât faptul că aceștia erau elfizi de viță nobilă, că se închinau soarelui și că erau cei mai respectați și învățați din ținut. Se menționează că tatăl era cel care servea Soarele – căci lui i-a vorbit pentru prima dată. Ce i-a spus, nu se știe, însă după această întâlnire, în familie venise prosperitatea.

Familia avea cinci membri – tatăl, mama și copiii lor – trei fete gemene. Fata cea mare era frumoasă, zglobie și deseori o puteai vedea jucându-se cu animalele pădurii pe malul apei. Fata cea mică era un bebeluș zâmbăreț, cu părul de aur, ca și surorile ei. Fata cea mijlocie însă era o fire tăcută, cu ochi albaștri ca cerul senin, dar reci și înfricoșători: mintea ei ascundea ceva de care trebuia să-ți fie frică.

Familia înflorea. Soarele răsplătea vița de nobili cu mese îmbelșugate, avere adunată de prin cele mai neașteptate surse și relații cu lumea de vază din ținut. Elfizii aveau tot ce își doreau – Soarele era darnic și puțin îndrăgostit de fata cea mare. Elfida, proaspăt ieșită din adolescență, era încântată de acest fapt – îl privea toată ziua și-i spunea cuvinte frumoase.

blood glaze_by_ruanjia-d6j787l

De aici, în cartea Luminilor apare pagina galbenă, care ascunde continuarea poveștii. Pe pagina următoare însă, încep să se contureze cuvinte neclare. Este scris ceva despre o femeie cu ochii negri ca smoala și cu părul întunecat ca noaptea; că această femeie va aduce teroare, va dezbina familii, va distruge orașe… și că numele ei este învăluit în întuneric, un nume pe care părinții îl rostesc pentru a-i speria pe copiii neascultători: Khara. Mai jos, în fila albă din carte sunt scrise cu sânge următoarele rânduri:

Secolele vor deveni clipe; cele cinci zeități vor deveni praf; leul își va pierde coama, sirena își va sfâșia coada; libelula își va arde aripile, câinelui i se vor scoate colții și necunoscutul va dispărea; cele două Case se vor contopi; ființele cu chip de felină vor trăda; ființele cu aripi vor fi distruse; dulăii vor ucide și vor dăinui; peștii și melcii vor sta la fund, căci nimeni și nimic nu le mai poate salva.Câinele va ucide fluturele, iar trădătorul va fi o omidă neagră; eu sunt cea care își va pecetlui profeția în aceste mâini; voi schimba viața pentru moarte, voi distruge rodul zeilor pentru liniștea câinilor; îmi voi îndeplini promisiunea dată în Labirintul Stelelor; voi deveni Apă și Pământ și voi ucide Regele! Voi stăpâni această lume prin ochii ei! Voi deveni lumea ce va schimba soarta universului! Îmi sacrific viața pentru acest ultim omagiu adus Lui! Am numit-o în numele lui și am pregătit-o pentru schimbare! Ea e speranța mea, Omida Neagră!

Cartea Luminilor încheie aici această poveste. O poveste stranie, la sfârșitul căreia se întrevede o profeție despre care niciun învățat nu a putut spune nimic. S-a dedus însă că există un loc pe Pământ, un loc crucial unde s-ar ascunde nenorocirea – Labirintul Stelelor, căruia unii îi mai zic și Khara. Unele forme de Viață cred că anume acolo se ascunde așa-zisa Omidă Neagră – o entitate despre care nu se cunoaște nimic, dar care inspiră doar gânduri tulburi.

(c) Imagine – Blood glaze by Ruanjia on DeviantArt.


Melancoliile…

Carlos Schwabe Les Fleurs du Mal Benediction Bénédiction.Melancoliile au propriile lor gânduri. Se scufundă în melodii ce șoptesc frânturi de dragoste în urechile grăbite ale ființelor pierdute în zăpadă. Melancoliile nu stau niciodată pe loc; călătoresc cu viteza dorului spre țintele ce nu s-au știut niciodată miza unor lovituri nesimțite.

Melancoliile mele traversează toate barierele biologice și efemere ce stau între mine și lume. Câteodată, poposesc mai des lângă lobul stâng al urechii. Uneori, se ascund undeva adânc în urechea internă, iar un q-tip nu le-ar scoate niciodată de acolo; doar m-ar răni și m-ar face să plâng. Alteori, melancoliile mele intră ca un ac imens în inimă, iar alteori aruncă cioburi de gheață peste albul ochilor, transformându-l într-o mare Mediteraneană, roșie și sărată. Câteodată, se ascund pe sub piele, încât îmi este imposibil să le localizez, în cărțile de specialitate s-ar zice că este un tip de durere referită.

Un studiu recent afirmă că patrupezii pe care îi numim câini nu sunt capabili să se simtă vinovați; că reacția lor, de a-și lăsa capul în jos și a scânci într-un fel anume este, de fapt, așteptarea unei pedepse. Dacă melancoliile ar fi animale, le-aș zice că sunt niște ogari persani, ființe libere, maiestuoase, rebele, mereu gonind după o pradă pe care neapărat o vor prinde, căci încăpățânarea acestora nu are margini.

Mi s-a spus că unele culori ar influența mintea. Nu mi s-a spus însă că melancoliile creează culori, le amestecă și, răutăcioase, le transformă în niște culori ce nu vor fi niciodată cuprinse între 390 și 760 de nm, spectrul vizibil pe care ochiul nostru, cu toți receptorii cianolabi, clorolabi și eritrolabi nu ar fi în stare să le detecteze.

Melancoliile sunt haine, ca niște lupi ce au flămânzit o iarnă întreagă. Văzând soarele, ce abia își ridică fașa somnoroasă într-un martie timpuriu, ele atacă, uitând de neînțelegerile din haită, mobilizându-se, ca o armată de soldați ce s-au născut cu baioneta în mână. Melancoliile mele își iau zborul, ca niște cai înaripați, spre țintă, galopând nebunește prin văzduh, rupând toate panglicile și sârmele ghimpate ce le stau în cale. Și nu pățesc nimic, căci intră și pleacă din castelul meu, ticluit cu grijă și pricepere, ca niște stafii, lăsând totuși urme pe care nici sângele nu le spală.

Melancoliile mele, ale tale, ale tuturor aleargă ca nebunele, dar nu se aude niciun zgomot, nu se prevede niciun nor, nu se așteaptă nicăieri, cu pâine și sare, venirea lor. Se furișează ca niște șerpi în iarba înaltă și verde, sugându-i seva brută, împreună cu tinerețea și prospețimea ei. Se amestecă printre gânduri, se camuflează de parcă ar face parte din lumea pe care tind să o invadeze ca o ceată de barbari. Iar apoi, dărâmând ziduri, poduri și orașe, ajung spre ce este mai de preț: râul tuturor vieților ce se sting și aprind, și apoi iar reaprind, și apoi se scufundă în lacul rece, acoperit de un sloi gros de gheață…

Melancoliile mele mă răvășesc în momentele în care am grijă să ridic podurile, să ard iarba uscată, de anul trecut, și să mă adâncesc în lumea înveșmântată în coji aromate de rodie. Dar mă găsesc, nesuferitele, și mă mușcă de parcă ar fi ultima zi din existența lor, deși o știu mai bine decât mine că eu voi muri, iar ele tot vor continua să îmi roadă, centimetru cu centimetru, oasele spălate de ploi și curățate de viermi.

Dar nici eu nu stau mai prejos; mă îngenunchează, uneori, dar mă ridic, le privesc în față și le rânjesc ca unor animale din grădina zoologică, libere să facă ce vor… în micuțele lor cuști. Ce știu ele, melancoliile, despre cușca imensă pe care o scotocesc, pe care o măsoară în sus și în jos, pe același traseu, dar uitând mereu că au mai trecut pe aici, crezând că, de fapt, ele călătoresc la nesfârșit, și a lor este marea Eternitate? Ce știu ele, blestematele, melancoliile, despre existența lor, care de fapt s-a născut acolo, în turnul meu, cu podurile lăsate?

Propriile mele făpturi, esențe renegate, abandonate din prima clipă în locuri neprevizibile, departe de turn, departe de soare… dar câtă sete de viață, câtă râvnă, cât curaj să crească, să se găsească între ele, și apoi să mă atace, fără ca să știe de ce le-am abandonat? Căci sigur știu, sigur au aflat demult, înainte să mă gândesc eu la crearea lor…

Melancoliile mele sunt crude, sălbatice, dar frumoase, ah, ce frumoase și cât de dulci atunci când mușcă cu o sete de viață de nedescris!

(c)Carlos Schwabe – Les Fleurs du Mal  Bénédiction.


Cartea I: Unde cântă vântul (X)

Dusted  de Android JonesVII.

-Maestre Caylus, povestiți-ne ceva despre nimfele din Țara Irisului!

-De ce despre nimfe, Gridelin?

– Pentru că sunt niște creaturi despre care am auzit că s-ar zice că nu sunt tocmai bune…

Bătrânul trase un fum, lăsând un nor alb să alunece printre ramurile copacului la poalele căruia stătea.

-Depinde ce înțelegi tu prin bune, micuțule. Totul este relativ… Dar cred că am o poveste pentru tine, Gridelin. Să știi însă că nu este tocmai frumoasă.

Bătrânul a deschis cartea veche, pe care o avea mereu la îndemână. Copilul, curios cum sunt toți copiii, a tras cu ochiul, să vadă ce anume caută maestrul. Printre foile vechi și îngălbenite, maestrul a dibuit o foaie ce părea mai nouă, desprinsă din carte, cu un scris ciudat, dar oarecum diferit de acela din tom. Gridelin și-a zis că e o scrisoare, sau un document mai nou, ceea ce s-a și adeverit, mai târziu. În liniștea nopții, cu țârâitul greierilor, lampa fumegândă în beznă și ochii copilului, privind fix spre maestru, vocea lui Caylus răsuna ca o șoaptă înnăbușită.

”Nu știu de cât timp mă aflu aici; sau mai bine zis, nu știu cât timp mai am. Dar o va plăti, VA PLĂTI!

Stau într-o beznă deplină, fără un pic de viață în vene. Scriu cu ultima sforțare, dar știu că cei ce sunt vinovați vor plăti pentru tot, în special ea.

Timpul meu s-a sfârșit… dar al ei abia începe, începe atât de frumos și promițător! Îmi vine să urlu, dar nu am pic de vlagă în mine; sunt un corp al cărui suflare nu s-a îndreptat încă spre Nor. Dar timpul meu va veni, va veni… și al ei se va termina, pentru totdeauna!”

-Ciudată scrisoare, maestre. Nu am înțeles nimic.

-Ești un copil isteț Gridelin. Dacă nu știi cine este omul ce a scris-o, dar mai ales povestea din spatele ei… atunci totul se rezumă la un petec de hârtie.

Persoana care a scris această scrisoare se presupune a fi o nimfă, una dintre nimfele care au trăit înaintea venirii elfului în pădure. Asta n spune scrisul, dar nu avem de unde ști; poate că în ultimele sale clipe, nimfa a decis să scrie în limba străveche, cunoscută până nu demult doar clanului ei. Nu știe nimeni ce s-a întâmplat, iar această scrisoare rămâne a fi o enigmă.

Ai zis că nimfele nu sunt creaturi bune… și nu te-ai înșelat. Căci în timpul războaielor străvechi a existat o luptă crâncenă între două clanuri de nimfe, iar urmările acestui act nesăbuit a distrus o dinastie întreagă, cât și armonia din Pădurea Nopții; de atunci, pădurea freamătă, spiritele malefice s-au cuibărit în adâncurile ei, iar o rază de lumină pură nu a mai străbătut acest loc de foarte mult timp…

-Nu înțeleg, maestre. Nu am auzit despre un război între nimfe, credeam că sunt creaturi pașnice.

-Sunt, copile, sunt. Dar nu toate, și nu de foarte mult timp. Nu uita că lumina are și o latură întunecată. Să revenim la poveste. Acest document a fost văzut și de nimfele din palatul elfizilor, însă acestea nu au putut dezvălui nimic: istoria de dincolo de Nor nu le este cunoscută, mai ales atunci când aceasta se întâmplă înaintea nașterii lor cu mii și mii de ani. Dar semnătura a fost identificată: numele nimfei ce a scris acest răvaș este Arhemira; în limba străveche a nimfelor, ”arhem” înseamnă ”scut”, ceea ce ne face să credem că Arhemira era o creatoare de scuturi.

-Adică fierar?

-Nu, scuturi energetice, magice, nu se știe sigur, dar acele tipuri de scuturi ce te învăluiesc ca o aură, protejându-te de ceva anume, sau chiar orașe întregi. În timpul unui război, aceste talente erau foarte apreciate.

-Și credeți că era o apărătoare a unui oraș?

-Nu știu ce să cred Gridelin, probabil că era, dar cine știe dacă a unui oraș, sau a unui singur om… sau poate că numele ei nu înseamnă neapărat că poseda această forță; poate era doar o coincidență, o vanitate…

-Deci asta e toată povestea pentru astăzi?

Dar i-a răspuns liniștea, căci bătrânul Caylus era din nou undeva printre stele, fumându-și neîncetat pipa ce părea a fi plină tot timpul. Nerăbdător. Gridelin a luat foaia ciudată din tom, încercând să descopere ceva. În liniștea nopții, s-a auzit un fluierat, însă nu era vântul; copilul și-a ciulit urechile, și un sentiment straniu îl copleși; nu, nu era înspăimântat, deși povestea Arhemirei, toată taina din jurul ei ar fi creat fiori oricui. Se întâmpla ceva.

-Maestre, vântul…

Dar se opri. Maestrul nu era lângă el, iar la poalele copacului nu se vedea niciun semn că ar fi stat cineva aici o clipă în urmă. Gridelin și-a întors capul să se uite în direcția satului, dar uimirea îl copleși: în fața lui nu se vedea peisajul mult cunoscut, cu copaci înalți și verzi și case risipite la marginea Miosului; în fața lui se așternea un câmp gol, ars de foc malefic, plin de trupuri arse și însângerate de nimfe, animale mari, ce semănau a lupi și păreau a fi partenerii unor alte creaturi, cu coarne răsucite, chip de cerbizi, dar oarecum foarte diferite de cele a cerbizilor văzuți de Gridelin. Deși totul părea atât de real, copilul simțea că nu face parte din peisaj; nu visează, dar participă la eveniment, ca în spatele unui perete de sticlă. Aparent, nimeni nu îl lua în seamă, iar lupta între cele două forțe nu se mai termina; nimfele aruncau cu raze albastre de lumină, care păreau a fi gheață, dar totodată și energie; creaturile ce semănau cu cerbizii aruncau cu foc, iar fiarele acestora îi duceau în spate, alergând direct spre nimfe, scuipând foc din gură, ca niște dragoni.

Deodată, imaginea s-a schimbat; era același câmp, dar oarecum o altă porțiune, căci aici vuietul nu era atât de mare, iar salvele de foc și gheață mult mai rare. Gridelin se gândi că trebuie să fie dincolo de linia frontului, câci în jur erau doar nimfe și nimfi, care morți, care răniți, care doar distruși. Se evidenția totuși ceva mai la stânga. Imaginea se mută, iar copilul a văzut câteva nimfe și nimfi, însă discuția cea înflăcărată avea loc între două nimfe.

Păreau a fi de același statut social, căci armura lor era diferită de cea a poporului lor văzut pe câmpul morții. Una dintre ele părea a fi o conducătoare soldaților din linia întâi, căci în mâna dreaptă ținea o sabie mare, încă roșie și caldă, îmbibată cu sânge. Părul îi cădea, scurt și țepos, peste fruntea înaltă, cu riduri de nervozitate. Cealaltă stătea în fața ei, cu părul lung și bucălat căzându-i peste umeri, peste armura răvășită, și în special, peste fața tânără, dar plină de semne ale unei poveri grele.

-Arhemira, nu înțelegi, avem nevoie de scutul tău!

Prima nimfă era furioasă, atmosfera era tensionată.

-Nu, nu aveți… și-a acoperit fața cu palmele, într-o disperare ce i se citea în tremurul vocii.Scutul nu v-ar salva… și nu l-aș folosi peentru a-și salva ție oamenii!

-Arhemira, țipă furioasă cealaltă, fără scutul tău avem șanse slabe de tot, înțelegi?!!!

– Înțeleg foarte bine, dar nu eu am pornit acest război, ci familia ta, și o știi foarte bine… iar eu nu îmi voi folosi scutul pentru jocurile tale, Sphira! Oamenii noștri mor doar pentru că tu ai vrut să îți mărești domeniile!

În aer se opri o tăcere ciudată, și doar focul din depărtare mai anima atmosfera. Sphira nu a spus nimic, dar s-a întors, pe neașteptate, și și-a ridicat sabia: capul unui nimf, îmbrăcat mai modest, dar evident un comandant, se rostogoli cu un șuierat strident prin praful roșietic, stârnind un strigăt de groază ce s-a ridicat, ca un vultur flămând, din pieptul Arhemirei.

-Vezi, nu mai este; nu mai ai pe cine apăra, Arhemira, nu mai ai nicio scuză pentru scutul tău nenorocit; acum salvează-ne pe toți.

Nimfa continua să se uite fix, îngrozită, spre chipul ce i-a fost drag, ce acum o clipă o privea atent, gata să o salveze de Sphira, dacă aceasta ar fi încercat ceva; dar prea târziu.

-Nu… nu, nu, nu, niciun scut, nimic, nemernico, ucigașo!!!

Strigătul disperat, plin de durere și groază al Arhemirei a străbătut aerul îmbibat cu miros de sânge. Sphira nu s-a mișcat, doar buzele ei se transformaseră într-o semilună întoarsă. Zâmbetul triumfător și crud au speriat pe cei ce erau de față, nimfi și nimfe fără nume, a căror corpuri aveau să putrezească mult și bine pe acel pământ al morții.

-Ba da, micuță Arhemira, îmi vei face un scut, cu sau fără voința ta.

P. J. Lynch~Death and the MaidenCu aceste cuvinte, nimfa se teleportă fix în fața Arhemirei, iar aceasta nu a avut timp să își revină; o mână caldă, cu ghearele ascuțite, îi penetra pieptul, ajungând spre inimă, pe care a înșfăcat-o cu putere, rupând fiecare legătură cu corpul Arhemirei. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nimfa nu simți durerea, nu simți când corpul a cedat, căzând în nisipul îmbibat cu sânge; tot ce vedea era cealaltă, triumfătoare, malefică, ținând inima ei, încă vie, în palmă, transformând energia rămasă în scut.

-Mi-ai furat scutul, atât reuși Arhemira să spună. Dar nu a auzit-o nimeni, căci buzele, deja vineții, nu se mai mișcau.

Brusc, totul redeveni la loc. Gridelin se trezi lângă copac, ținând scrisoarea în mână. Era nedumerit, încă afectat de ceea ce văzuse. A fost oare un vis?

-… o vei plăti, tu și urmașii tăi… îi voi nenoroci pe toți, pe toți, până când neamul tău va fi extirpat de pe acest pământ!

Gridelin a început să tremure. Imaginile acelea, două morți violente, peretele de sticlă prin care a văzut trecutul l-au speriat; dar vocea ei, o voce plină de ură, furie și blestem ce îi umplea capul era ultima picătură. A căzut în genunchi, ținând foaia în mână, încercând să deslușească scrisul, sensul, a înnebunit?

-Gridelin, copile, ce ai?

Vocea lui Caylus l-a trezit. Ridicând ochii, copilul întâlni chipul bătrânului, mai blajin ca niciodată. Foaia din mâinile lui a dispărut imediat; deci știa ceva bătrânul, știa. Dar ce știa? Gridelin nu a reușit să descopere, căci întunericul se năpusti din nou deasupra lui, iar el se cufundă în beznă, de data aceasta, fără nicio imagine, fără niciun sunet.

(c) Sursă imagini: 1. Dusted  de Android Jones, 2. Death and the Maiden de P. J. Lynch.
***

Aici se termină prima carte din Culoarea vântului. Continuarea va urma într-un viitor nedefinit. Vă mulțumesc pentru că ați trecut pe aici 🙂


Cartea I: Unde cântă vântul (II)

tumblr_mlcoh9lj1Y1qhttpto3_500” Cândva, într-un loc izolat de lume, apropiat de pădure, trăia o familie: mama, tata, trei fete ale lor, un câine, niște animale pe lângă curte. Trăiau atât de izolat, încât bărbatul când mergea la tăiat lemne, și întâlnindu-se cu alți bărbați, îi saluta, dar nu primea niciun răspuns, căci lumea de prin împrejurări considera că nevasta lui este o vrăjitoare. Ceea ce și era, de fapt, doar că cinstitul om nu știa; poțiunile magice, cu gust și aromă de ceai de mușețel, îi adormiră toate simțurile.

Pe când bărbatul era la muncă, femeia se închidea în camera ei, o cameră în care nu putea să intre nimeni, nici măcar acele trei fete ale ei, care, de altfel, nu erau tocmai fetele ei. Doar cea mai mare, cu ochii și părul ca tăciunea, purta pe chip asemănarea cu acea ființă ce se ascundea în camera ei, lăsând pe celelalte două fete în grija surorii mai mari. Sora cea mijlocie era și ea o elfidă, cu ochii albaștri-violeți și păr castaniu-deschis, prins într-o manieră ciudată. Sora cea mai mică era cea mai frumoasă dintre ele, dar și cea mai nenorocită. Avea părul bălai, ochii albaștri-azurii, dar suferise când era mică: i s-au tăiat urechile, iar de sub păr se vedeau două cioturi bandajate mereu. Ființa nenorocită, pe de-asupra, era și mută, căci prea târziu văzu sora mai mare că muțenia ei nu este din naștere, ci drept urmare al tăierii limbii. Un alt lucru interesant legat de mica creatură nefericită era coroana de metal ce-i strangula fruntea; vrăjitoarea i-o fixase prea bine, astfel încât nicio vrajă nu putea să o detașeze.

Când vrăjitoarea își petrecea veacul închisă în odaia ei, fetele se jucau afară, îți petreceau zilele împreună, și totuși fiica mai mare se simțea mai izolată, mai diferită de celelalte două surori; pe chipul ei au început să răsară umbre de întrebări, iar gândurile ce o frământau o duceau spre acea cameră în care vrăjitoarea, mama ei, își petrecea veacul, uitând de existența bietelor copile.

Într-o seară, când tatăl se întoarse de la muncă, mama ieși din camera ei și spuse că trebuie neapărat să meargă în Pădurea Nopții, în acea clipă; bărbatul, obosit după muncă, încercă să riposteze, dar o lumină ciudată, surprinsă doar de ochii atenți ai fetei mai mari, îl făcură să accepte cu mare bucurie. Lumina arzătoare din ochii mamei o atacă și pe ea, dar nu avu niciun efect: fetița nu deveni inspirată să meargă în acea noapte, întunecată și rece, în Pădurea Nopții. Totuși, ceva din făptura mamei o făcu să înțeleagă că nu are de ales.

Plecară toți trei, lăsând pe micile surori să doarmă liniștit în pătuțurile lor. Noaptea era rece, adâncă, iar pe cer nicio stea: vântul dădea de înțeles că în curând furtuna își va face apariția, dar mama îi tot grăbea pe cei doi, iar fiica ei o auzea șoptind cuvinte neînțelese sub nas.

tumblr_mjpvlqYzHf1qhttpto1_500Într-un târziu, au ajuns în fața unui copac mare, gros, ce se ridica falnic în mijlocul unui spațiu gol, căci se vedea cerul ca-n palmă. Mama îi spuse atunci tatălui că în acest copac cresc fructe ce apar odată pe an, iar acea dată era atunci. Fetei i se păru ciudat că au venit aici, noaptea, ca să culeagă niște fructe. Dar ochii mamei sclipeau în noapte, poruncind bărbatului ei să urce în copac și să culeagă câte fructe va putea. Omul, aflându-se sub vraja acelei femei malefice, începu să se urce în copac. Un sunet înăbușit scutură pădurea: a început furtuna, rupând câteva crengi, după care încă câteva. Adăpostite sub un alt copac, femeia și fata priveau cum bărbatul, ghidându-se mai mult după forme decât după lumină, se urca în acel copac. Femeia îl îndemna să tot urce, iar de aici, strângând cu putere mâna fetei în a sa, murmur niște cuvinte neînțelese, care o speriau pe mica făptură.

O lumină căzu din cer și în următoarea clipă copacul mare, falnic, se clătină, iar un foc groaznic, apărut parcă de nicăieri, începu să înghită cu nesaț coaja copacului, crengile, și pe bietul bărbat, căruia fulgerul – căci el a fost acea lumină – îi străpunse inima, rupând din inima fetiței un urlet de groază. Femeia însă, rămase nemișcată, zâmbind cu satisfacție. Răutatea de pe chipul ei o sperie pe fetiță, care începu să plângă și să o implore să-l salveze pe bărbat. Dar vrăjitoare zâmbi și mai larg, lăsă mâna fetiței din a sa și porni calm spre copac, țipând în gura mare cuvinte neînțelese. Focul devenea din ce în ce mai mare, iar figura arsă al bietului tată se pierdu în maldărul de crengi carbonizate ce tot cădeau. În lumina jăratecului, sclipi ceva roșu, ceva spre care se îndreptă femeia. Ajunsă la acea flacără ce se întindea spre ea, femeia își întinse mâna ca să ia acel foc roșu din mijloc, și fără a ține cont de faptul că mâna îi era înghițită de flacără, vrăjitoarea dibui lumina și o trase spre ea. În acel moment, toată pădurea se trezi zguduită de un urlet înfricoșător, de animal rănit, iar vrăjitoarea începu să râdă ca o nebună, ținând strâns în mână acea lumină roșie, fără a observa sau simți că toată mâna ăi era carbonizată, că semăna a mână de mort: îi rămaseră întregi doar oasele.

Într-un târziu, luând-o pe fetiță de mână, se îndepărtă cu pași grăbiți de acel loc blestemat, uitând parcă de bărbatul carbonizat, pierdut printre crengile copacului ce în întuneric, ardea cu o flacără ce le-a luminat tot drumul spre casă.”

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (II) – Serenizii

tumblr_mjz2101Bne1qhttpto3_500Urmă o pauză de tăcere, timp în care grifonidul își aprinse o țigară. Copiii începură să vorbească între ei. Țigara se termină, iar maestrul își reluă povestea:

Imensul cimitir al meduzinilor a fost creația serenizilor, poporul vecin, al cărui pământ era acoperit de ghețari și frig și vânturi ce nu mai continuau să înghețe sufletul. Dar serenizii, un popor înalt de statură, cu pielea de un galben pal, mâini firave, chip cu trăsături reci, ochi gri și părul deseori alb, erau creația lui Eerio, un zeu străvechi, pe care nu l-a văzut niciun suflet.

Eerio se stabilise într-un ținut cândva total pustiu, unde doar vântul își găsise loc de existență. Fiind un zeu cu gânduri sumbre, și dorindu-și din răsputeri singurătatea, Eerio se asigură că nicio formă de viață nu-l va deranja vreodată: a creat o barieră din gheață, a dat naștere la cele mai reci vânturi, a ascuns soarele după o cupolă de gheață aproape transparentă și crease propria Viață, serenizii, după care își construi un castel de cristal, fără uși, dar fără acoperiș, unde se găsește și astăzi. Nu se știe dacă e mort, dacă e viu, dacă se mai află pe tărâmul serenizior. Aceștia nu știu cum arată, iar palatul de cristal este singura dovadă al existenței zeului.

Poporul gheții, cum i s-a spus, seamănă foarte mult cu zeitatea lor. Cruzi, egoiști și reci, aproape lipsiți de sentimente, serenizii se considerau cea mai înaltă și evoluată formă de Viață; deși frumoși, impozanți, acestora le lipsea ceva – setea de cunoaștere, astfel încât zilele lor treceau sub cupola de gheață fără a le aduce nimic nou.

În timpul unui solstițiu, în sânul unei familii nobile se născuse un copil diferit: deși avea pielea de un galben pal, părul său emana lumini verzi, întunecate, asemănătoare mlaștinilor în amurg. Văzând acest lucru drept un blestem din partea zeului, părinții și-au numit fiica, căci era o fetiță, Phyllida, pe care au încercat să o apropie de Eerio, lăsând-o deseori pe treptele palatului fără uși. Crescând mai mare, serenida se simțea din ce în ce mai nefericită; evitată de familie, izolată de alți copii, privită cu dezgust de maturi, aceasta își petrecea timpul în preajma castelului. Când împlini 15 ani, Phyllida găsi o crăpătură în zidu ce înconjura castelul lui Eerio. Mânată de curiozitate, spre surprinderea sa, serenida găsi că dincolo de zid nu mai exista gheață; vânturile erau mai calde, iar pământul avea culoarea părului ei – un verde închis. În depărtare, se vedeau niște case de o formă pe care nu o cunoștea. Acesta era regatul lui Diphda, un tărâm necunoscut serenizilor. Phyllida a fost sfârșitul meduzinilor”.

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto5_500Printre copii s-a auzit un murmur, iar maestrul a decis să-și aprindă o a doua țigară. Un elfid mic, cu ochii de culoarea mării, se apropie de maestru:

– De ce Phyllida a fost sfârșitul meduzinilor?

Caylus îl privi cu un zâmbet. Întrebarea a atras atenția celorlalți copii, care și-au îndreptat toată atenția spre bătrân. Grifonidul își stinse țigara.

– Se presupune că Phyllida s-a îndrăgostit de un meduzin, iar escapadele ei și lipsa de pe treptele palatului i-au trezit curiozitatea serenizilor de atunci. În unele scrieri vechi se vorbește despre un copil, rodul iubirii unei serenide și a unui meduzin, a cărui viață era sortită să se sfârșească înainte de a se naște. Serenizii, care sunt un popor ce se consideră elitist, nu puteau admite ca unul dintre ei să se cupleze cu o altă formă de Viață. Ca să păstreze copilul, Phyllida a fost pusă în fața alegerii: fie moare, și ea și copilul, fie trădează secretul meduzinilor în schimbul vieții. Ce a făcut Phyllida a fost îngrozitor: a povestit serenizilor despre marele biblioteci și arhive din mlaștini, iar serenizii de la curte, vanitoși și egoiști, au decis să pună mâna pe toate cunoștințele poporului vecin. Nu se știe cum anume, dacă de capul lor, sau cu ajutorul zeului Eerio, dar serenizii au reușit să-și creeze o armată care distruse o parte din zidul de gheață și se năpusti peste meduzini. Deși Phyllida, năpădită de remușcări, își înștiință soțul despre ce urmează să i se întâmple, meduzinii nu au reușit să facă față: poporul lui Eerio i-a distrus, i-a furat tezaurul, aflat în mii și mii de foi de hârtie, înțelepciune adunată de foarte mult timp. După ce totul a fost dus în țara lor de gheață, bibliotecile arse, arhivele prădate, serenizii nu s-au ținut de cuvânt, ucigând copilul Phyllidei.

Se spune că serenida, distrusă de durere și plină de regrete, a plecat pentru totdeauna din țara sa. Printre mlaștini, au început să apară morminte, din ce în ce mai multe; nu se știe dacă serenida a reușit vreodată să înmormânteze toți meduzinii, însă singurătatea, durerea și munca de gropar a fost răsplata copilului nedorit al serenizilor.

– Și atunci de ce se spune despre meduzini că intrarea spre pământul lor e dispărută?

Copilul îi plăcu bătrânului maestru; era interesat de povestea lui, fascinat chiar, dornic să afle fiecare detaliu.

 – După masacru, serenizii, aflându-se în posesia a cantități uriașe de cunoștințe, au decis să sigileze intrarea spre pământurile Diphdei, pentru a evita existența unei reîntoarceri sau reînvieri a poporului. Erau singurii vecini ai meduzinilor, iar intrarea spre tărâmul lor, spărtura în peretele de gheață, a fost sigilată prin magie. În tomul meu vechi nu scrie, dar Eerio le-a dăruit serenizilor de viță nobilă puterea de a stăpâni lumina, care deseori a fost folosită în scopuri egoiste,inumane, din punctul de vedere a altor forme de Viață.

O clipă de tăcere se așternu peste grupul de copii. Caylus închise tomul. Ridică privirea spre cer, încercă să numere câteva stele, să observe strălucirea la latele câteva.

– Este târziu, rosti. E timpul să mergeți la culcare, copii.

– Și povestea? A întrebat o grifonidă mică, cu ochii împăienjeniți de somn.

– Mâine micuța mea, mâine. Ne vom întâlni tot aici, în acest loc, să continui povestea. Dar acum, e timpul pentru somn.

În noaptea caldă, stelele continuau să cadă, lăsând urme triste, sângerii. Țigara maestrului se transformă în scrum, lăsând un miros plăcut, abia perceptibil, de flori necunoscute.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat.

Despre setea de avuție

Nu te panica! Textul îl găsești aici 😀


%d blogeri au apreciat asta: