Legenda celor o mie de sori

Cântul ierbii – legende – volumul I: Povestea celor o mie de sori

În cartea Luminilor, undeva printre nenumăratele pagini albe, se află o pagină galbenă. Nimeni nu știe de ce este diferită de restul cărții; nu pare a fi adăugată pe parcurs. De altfel, pagina pare a fi chiar prima pagină a cărții. Totuși, pagina galbenă nu deschide cititorului nicio poartă – este complet goală. S-ar crede că a fost lăsată acolo ca un punct de reper, ca un sfârșit de capitol… dar povestea de pe pagina anterioară, una albă, se întrerupe, iar continuarea de pe pagina albă, cea care urmează după pagina galbenă, este o continuare ambiguă, unde se observă firul întrerupt. Cumva, cuvintele au trecut peste foaia galbenă, fără a lăsa o urmă, și și-au continuat povestea mai departe, fără a se sinchisi de faptul că au rămas pierdute pe veci ochiului uman.

Dar să vă spun eu despre ce este povestea. Cum toată lumea știe, cartea Luminilor ascunde povești întunecate. Nu neapărat cu final în care sunt devorate formele de Viață, nu astfel de povești… ceea ce găsește cititorul în cartea Luminilor ascunde umbre reci și crude în orice întâmplare, umbrele călăuzind spre trecut, spre istoria unei familii sau a unui oraș. Nimeni, nimeni nu și-ar dori să afle toate misterele ascunse în spatele foilor albe; foia galbenă, în schimb, ascunde o taină de care le este frică și bătrânilor…

Legenda celor o mie de sori este povestea care se întrerupe pe pagina galbenă. Se povestește despre o familie care-și sorbea energia de la Soare. Noaptea toată lumea intra în casă, fiecare membru își înconjura patul cu lumină și adormea, ca dimineața să întâmpine soarele cu zâmbetul pe buze și cu mintea limpezită.

Cartea nu pomenește aproape nimic despre familie, decât faptul că aceștia erau elfizi de viță nobilă, că se închinau soarelui și că erau cei mai respectați și învățați din ținut. Se menționează că tatăl era cel care servea Soarele – căci lui i-a vorbit pentru prima dată. Ce i-a spus, nu se știe, însă după această întâlnire, în familie venise prosperitatea.

Familia avea cinci membri – tatăl, mama și copiii lor – trei fete gemene. Fata cea mare era frumoasă, zglobie și deseori o puteai vedea jucându-se cu animalele pădurii pe malul apei. Fata cea mică era un bebeluș zâmbăreț, cu părul de aur, ca și surorile ei. Fata cea mijlocie însă era o fire tăcută, cu ochi albaștri ca cerul senin, dar reci și înfricoșători: mintea ei ascundea ceva de care trebuia să-ți fie frică.

Familia înflorea. Soarele răsplătea vița de nobili cu mese îmbelșugate, avere adunată de prin cele mai neașteptate surse și relații cu lumea de vază din ținut. Elfizii aveau tot ce își doreau – Soarele era darnic și puțin îndrăgostit de fata cea mare. Elfida, proaspăt ieșită din adolescență, era încântată de acest fapt – îl privea toată ziua și-i spunea cuvinte frumoase.

De aici, în cartea Luminilor apare pagina galbenă, care ascunde continuarea poveștii. Pe pagina următoare însă, încep să se contureze cuvinte neclare. Este scris ceva despre o femeie cu ochii negri ca smoala și cu părul întunecat ca noaptea; că această femeie va aduce teroare, va dezbina familii, va distruge orașe… și că numele ei este învăluit în întuneric, un nume pe care părinții îl rostesc pentru a-i speria pe copiii neascultători: Khara. Mai jos, în fila albă din carte sunt scrise cu sânge următoarele rânduri:

Secolele vor deveni clipe; cele cinci zeități vor deveni praf; leul își va pierde coama, sirena își va sfâșia coada; libelula își va arde aripile, câinelui i se vor scoate colții și necunoscutul va dispărea; cele două Case se vor contopi; ființele cu chip de felină vor trăda; ființele cu aripi vor fi distruse; dulăii vor ucide și vor dăinui; peștii și melcii vor sta la fund, căci nimeni și nimic nu le mai poate salva.Câinele va ucide fluturele, iar trădătorul va fi o omidă neagră; eu sunt cea care își va pecetlui profeția în aceste mâini; voi schimba viața pentru moarte, voi distruge rodul zeilor pentru liniștea câinilor; îmi voi îndeplini promisiunea dată în Labirintul Stelelor; voi deveni Apă și Pământ și voi ucide Regele! Voi stăpâni această lume prin ochii ei! Voi deveni lumea ce va schimba soarta universului! Îmi sacrific viața pentru acest ultim omagiu adus Lui! Am numit-o în numele lui și am pregătit-o pentru schimbare! Ea e speranța mea, Omida Neagră!

Cartea Luminilor încheie aici această poveste. O poveste stranie, la sfârșitul căreia se întrevede o profeție despre care niciun învățat nu a putut spune nimic. S-a dedus însă că există un loc pe Pământ, un loc crucial unde s-ar ascunde nenorocirea – Labirintul Stelelor, căruia unii îi mai zic și Khara. Unele forme de Viață cred că anume acolo se ascunde așa-zisa Omidă Neagră – o entitate despre care nu se cunoaște nimic, dar care inspiră doar gânduri tulburi.

(c) Imagine – Blood glaze by Ruanjia on DeviantArt.

Anton Cehov – un maestru al dramaturgiei rusești

– În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.

(c) Anton Cehov

Întâlnirea mea cu Cehov a avut loc într-o toamnă târzie, când stăteam, precum personajele sale, la o masă încărcată de prăjituri și o ceșcuță de ceai ( deși sunt sigură că dacă l-aș fi cunoscut acum *zeci de ani, pe masa mea ar fi și un samovar imens). Cu fiecare sorbitură de ceai negru, puternic și aromat, dramaturgul mă făcea să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de personajele lui.

Piesele lui Cehov sunt ca un fel de ceai nou, creat dintr-o combinație necunoscută de plante, o combinație pe care nu a mai folosit-o nimeni, niciodată. Și totuși, Cehov a reușit să formeze o îmbinare nouă de personaje, care, luate fiecare în parte, sunt niște tipaje obișnuite. Împreună însă, puși în anumite decoruri și situații, personajele dramaturgului rus prind o nuanță nouă, inducând spectatorul într-un decor inedit.

Piesele lui Anton Cehov sunt savuroase, datorită personajelor, majoritatea reprezentanți ai micii burghezii de la țară, dar și a decorului și a realității ce este întinsă ca o pânză de către dramaturg, prinzând personajele și în primul rând, distrugându-le moral. Suferința umană, tragedia sufletelor de artiști și iubirea plină de viclenie sunt veșmintele pe care le îmbracă piesele lui Cehov, transformând o învălmășeală de replici într-un portret al societății situate la un sfârșit de veac.

În opinia criticilor, Cehov este un dramaturg cu o influență mare asupra realismului contemporan, piesele lui fiind reprezentantele teatrului absurdului. Fenomen literar tulburător, greu de înscris într-un curent, Cehov este un creator al operei absurde, cu personaje la fel de absurde, dar reale în același timp. Totuși, intervine întrebarea: cât de reale sunt personajele lui? Câte dintre ele s-ar comporta la fel în situații similare, dar plasate în afara teatrului?

Un fapt interesant legat de Cehov este profesia lui – dramaturgul era și medic, sau poate doctorul era și dramaturg? Poate din acest motiv viziunea sa asupra creației are o notă realistă, adânc înfiptă în credința că viața nu este veșnică, iar dincolo de moarte omul nu este așteptat de nimeni. La fel, cinismul unui doctor care știe că viața nu se construiește pe idei efemere este evidențiat în replicile anumitor personaje, ca la rândul său să lipsească în totalitate la personajele care nu acceptă natura telurică a omului.

Majoritatea personajelor din piesele lui Cehov se sinucid, drept protest împotriva vieții nedrepte. Evident, motivul este iubirea, influența, refuzul, distrugerea imaginii idilice despre viață. Opera ce mi-a plăcut cel mai mult este Salonul nr. 6, dar și Livada cu vișini, Platonov sau Pescărușul sunt la fel de cutremurătoare, sumbre, presărate cu peisaje idilice ale naturii, în inima căreia se întâmplă tragedia umană.

Absurdul, umanul, inumanul, iubirea, ura, frivolitatea și strălucirea ființei umane se evidențiază în ochii acelor personaje, care conform autorului nu fac nimic, doar stau și beau cai. Anton Cehov a reușit să mă captiveze prin acele personaje ce nu fac nimic, dar în același timp trăiesc, suferă, gândesc și iubesc, știind totuși, în adâncul lor, că sfârșitul se apropie…

Portretul lui Chehov, pictat în 1898 de Osip Braz.

Melancoliile…

Melancoliile au propriile lor gânduri. Se scufundă în melodii ce șoptesc frânturi de dragoste în urechile grăbite ale ființelor pierdute în zăpadă. Melancoliile nu stau niciodată pe loc; călătoresc cu viteza dorului spre țintele ce nu s-au știut niciodată miza unor lovituri nesimțite.

Melancoliile mele traversează toate barierele biologice și efemere ce stau între mine și lume. Câteodată, poposesc mai des lângă lobul stâng al urechii. Uneori, se ascund undeva adânc în urechea internă, iar un q-tip nu le-ar scoate niciodată de acolo; doar m-ar răni și m-ar face să plâng. Alteori, melancoliile mele intră ca un ac imens în inimă, iar alteori aruncă cioburi de gheață peste albul ochilor, transformându-l într-o mare Mediteraneană, roșie și sărată. Câteodată, se ascund pe sub piele, încât îmi este imposibil să le localizez, în cărțile de specialitate s-ar zice că este un tip de durere referită.

Un studiu recent afirmă că patrupezii pe care îi numim câini nu sunt capabili să se simtă vinovați; că reacția lor, de a-și lăsa capul în jos și a scânci într-un fel anume este, de fapt, așteptarea unei pedepse. Dacă melancoliile ar fi animale, le-aș zice că sunt niște ogari persani, ființe libere, maiestuoase, rebele, mereu gonind după o pradă pe care neapărat o vor prinde, căci încăpățânarea acestora nu are margini.

Mi s-a spus că unele culori ar influența mintea. Nu mi s-a spus însă că melancoliile creează culori, le amestecă și, răutăcioase, le transformă în niște culori ce nu vor fi niciodată cuprinse între 390 și 760 de nm, spectrul vizibil pe care ochiul nostru, cu toți receptorii cianolabi, clorolabi și eritrolabi nu ar fi în stare să le detecteze.

Melancoliile sunt haine, ca niște lupi ce au flămânzit o iarnă întreagă. Văzând soarele, ce abia își ridică fașa somnoroasă într-un martie timpuriu, ele atacă, uitând de neînțelegerile din haită, mobilizându-se, ca o armată de soldați ce s-au născut cu baioneta în mână. Melancoliile mele își iau zborul, ca niște cai înaripați, spre țintă, galopând nebunește prin văzduh, rupând toate panglicile și sârmele ghimpate ce le stau în cale. Și nu pățesc nimic, căci intră și pleacă din castelul meu, ticluit cu grijă și pricepere, ca niște stafii, lăsând totuși urme pe care nici sângele nu le spală.

Melancoliile mele, ale tale, ale tuturor aleargă ca nebunele, dar nu se aude niciun zgomot, nu se prevede niciun nor, nu se așteaptă nicăieri, cu pâine și sare, venirea lor. Se furișează ca niște șerpi în iarba înaltă și verde, sugându-i seva brută, împreună cu tinerețea și prospețimea ei. Se amestecă printre gânduri, se camuflează de parcă ar face parte din lumea pe care tind să o invadeze ca o ceată de barbari. Iar apoi, dărâmând ziduri, poduri și orașe, ajung spre ce este mai de preț: râul tuturor vieților ce se sting și aprind, și apoi iar reaprind, și apoi se scufundă în lacul rece, acoperit de un sloi gros de gheață…

Melancoliile mele mă răvășesc în momentele în care am grijă să ridic podurile, să ard iarba uscată, de anul trecut, și să mă adâncesc în lumea înveșmântată în coji aromate de rodie. Dar mă găsesc, nesuferitele, și mă mușcă de parcă ar fi ultima zi din existența lor, deși o știu mai bine decât mine că eu voi muri, iar ele tot vor continua să îmi roadă, centimetru cu centimetru, oasele spălate de ploi și curățate de viermi.

Dar nici eu nu stau mai prejos; mă îngenunchează, uneori, dar mă ridic, le privesc în față și le rânjesc ca unor animale din grădina zoologică, libere să facă ce vor… în micuțele lor cuști. Ce știu ele, melancoliile, despre cușca imensă pe care o scotocesc, pe care o măsoară în sus și în jos, pe același traseu, dar uitând mereu că au mai trecut pe aici, crezând că, de fapt, ele călătoresc la nesfârșit, și a lor este marea Eternitate? Ce știu ele, blestematele, melancoliile, despre existența lor, care de fapt s-a născut acolo, în turnul meu, cu podurile lăsate?

Propriile mele făpturi, esențe renegate, abandonate din prima clipă în locuri neprevizibile, departe de turn, departe de soare… dar câtă sete de viață, câtă râvnă, cât curaj să crească, să se găsească între ele, și apoi să mă atace, fără ca să știe de ce le-am abandonat? Căci sigur știu, sigur au aflat demult, înainte să mă gândesc eu la crearea lor…

Melancoliile mele sunt crude, sălbatice, dar frumoase, ah, ce frumoase și cât de dulci atunci când mușcă cu o sete de viață de nedescris!

(c)Carlos Schwabe – Les Fleurs du Mal  Bénédiction.

Olive Kitteridge(2014) – despre cum să nu bocești în fața televizorului

Ei bine, seara de Crăciun s-a transformat într-o noapte la cinema, sub o pătură pufoasă și aromă de portocale în casă. Lista lungă de filme de pe HBO mi-a atras atenția, iar avertizarea că Olive Kitteridge este un mini-serial și ține cam vreo 4 ore nu m-a oprit să-l văd cap-coadă într-o singură seară.

Filmul se bazează pe cartea cu același nume, scrisă de Elizabeth Strout. Apărută în 2007 pentru prima dată, Olive Kitteridge cucerește atenția publicului, dar și a criticilor, devenind New York Times bestseller și în același timp, câștigătoarea premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2009.

Nu am avut ocazia să citesc cartea, dar intenționez să o fac în viitorul (cât mai) apropiat, filmul însă a avut o puternică influență asupra mea. În mod normal, când văd cuvântul bestseller pe o carte, în mintea mea apare imediat un fel de repulsie, deoarece acest cuvânt se asociază cu o carte ieftină, foarte ușor de citit, o formă fără fond. Acum nu știu cât de apropiat este serialul de acțiunea din carte, dar dacă acesta a urmărit traseul corect, atunci romanul cu siguranță este unul special.

În lumea lui Elizabeth Strout, Olive Kitteridge(Frances McDormand) este o învățătoare de liceu dintr-un mic oraș de pe coasta americii, Maine, iar toată acțiunea se petrece în jurul acestui personaj, într-un interval de vreo 25 de ani. Olive este căsătorită cu un farmacist, Henry(Richard Jenkins), împreună având un fiu, Cristopher(John Gallagher Jr.), care crescând se transformă într-un om mediocru, marcat foarte mult de educația oferită de părinți, aceștia fiind foarte diferiți unul de celălalt.

Nu aș vrea să mai povestesc, căci această postare s-ar transforma într-un spoiler ( dacă nu are deja o tentativă), dar filmul m-a impresionat foarte mult, făcându-mă să trec prin diferite stări sufletești odată cu desfășurarea acțiunii. Olive mi s-a părut, inițial, o persoană nesuferită, prea dură și prea sarcastică. La sfârșit, m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea, să o văd dintr-o altă perspectivă, deși nu a survenit nicio schimbare în personalitatea ei. Citind niște păreri pe goodreads, am observat că lumea are tendința să considere acest roman drept o melodramă ieftină despre viața prea puțin interesantă a unor oameni dintr-un oraș prea puțin important, ceea ce nu mi s-a părut chiar așa. În serial, cel puțin, este surprinsă latura realistă a oamenilor, atât Olive cât și cei ce o înconjoară sunt oameni adevărați, cu fricile lor, imperfecțiunile și discuțiile nemascate.

Finalul m-a făcut să plâng, deși are o notă optimistă. A fost un film prea trist pentru mine, dar în același timp, foarte apropiat de realitate; consider că autoarea romanului a reușit să transpună realitatea, așa cum este ea, într-o acțiune fără a denatura latura umană a lumii, fără a înfrumuseța cu panseluțe și zorzonele viața, prezentând-o totuși într-o lumină mai puternică, intensificând trăirile personajelor.

Pădurea norvegiană (1987) de Haruki Murakami

Japonia într-o perioadă întunecată. Tineri ce ascultă The Beatles, beau nopțile și dorm prin hoteluri în îmbrățișări străine, revolte și revoluții în facultăți. În centrul acestui torent îl găsim pe Watanabe, un tânăr al cărui viață este prea complicată până și pentru autorul cărții.

Mă întrebam de ce cartea se numește ”Pădurea norvegiană”. Mă așteptam la o poveste de dragoste, cu momente romantice într-o pădure în plină iarnă, lumini de licurici în vară, mici secrete și locuri de întâlnire. Așa cum scria și autorul în postfață, cartea trebuia să fie o curtă poveste de dragoste, în schimb a rezultat ceva mult mai complicat. Deși titlul se potrivește de minune, însă o altă latură a acestuia.

Să revenim la Toru Watanabe, student retras, dar inteligent, pasionat de muzică bună, obsedat de Marele Gatsby, pe care-l recitește la nesfârșit, și femeile, în special o fostă colegă de liceu, Naoko, legătura dintre ei fiind Kizuki; Midori, o colegă de facultate ce pare a fi foarte agasantă, ciudată, chiar perversă, dar în același timp naivă ca un copil. Și Reiko, o pianistă aflată în floarea vârstei, dar care preferă să se ascundă în spatele muzicii la chitară în nopțile reci, la o sticlă de vin bun cu Naoko. Alte personaje importante din viața lui Toru este cavaleristul, colegul de cameră cu tabieturi fixe, Nagasawa, un tânăr deștept, cu țeluri bine prestabilite, dar un om egoist; domnul Kobayashi, a cărui umbră a rămas o enigmă pentru Toru.

Romanul lui Murakami este unul sumbru, cu evenimente legate în lanț, care până la urmă închid un cerc vicios, în urma căruia se văd trei sinucideri. Prima – Kizuki, care schimbă pentru totdeauna viața lui Naoko, dar și a lui Watanabe, care și-l va aminti ca pe un adolescent ce va avea veșnic 17 ani. A doua – care pare a fi mai puțin importantă, este moartea surorii lui Naoko. A treia – moartea lui Hatsumi, cauzată, indirect, de Nagasawa, care devine o umbră pentru Watanabe. Și o a patra moarte, una a cărei iminență era scrisă de soartă.

Pădurea norvegiană este un roman dureros, oricât de ciudat nu ar suna asta. Cu personaje conturate în culori întunecate, depresive, sau exagerat de optimiste, romanul ilustrează povestea unor destine inevitabile, ce se reflectă unul în celălalt, se contopesc, sau se despart pentru totdeauna.

Nu am văzut filmul, dar citind câteva păreri, am observat că Watanabe și Naoko sunt un cuplu ce nu evoluează pe placul cititorilor până la final. Așa ar fi, dar mie personal nu mi-a plăcut în mod special de Naoko, chiar dacă personalitatea complexă a acesteia a sensibilizat cititorul. Mie mi s-a părut o fire slabă, iar deznodământul poveștii ei a întârziat cu câteva zeci de pagini. În schimb, Midori mi se pare un personaj luminos, cu propriile văluri negre, dar care nu îi afectează viața ei și nici a celor din jur. Sensibilă, copilăroasă, cu apucături ciudate, Midori mi s-a părut singura persoană adecvată din roman, iar deznodământul mi s-a părut firesc, natural.

Nu știu nimic despre popularitatea acestei cărți, însă pot să spun că este o operă marcantă, traumatizantă chiar, sumbră în cel mai concret mod, dar fascinantă și cu o lumină optimistă la sfârșit. Nu știu dacă ar fi pe gustul majorității, dar ceea ce este de necontestat e faptul că indiferent de faptul că ți-a plăcut sau nu, rămâi marcat pentru o perioadă de timp.

Imagine: Watanabe(Kenichi Matsuyama) și Naoko(Rinko Kikuchi), secvență din film (2010).