Tag Archives: viaţă

Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (III) – Grifonizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto3_500A doua zi, copiii din Mios s-au strâns în jurul casei lui Caylus înainte de vreme; povestea din noaptea precedentă le-a băntuit mintea toată noaptea, iar cineva a spus că a visat măreția lui Eerio, zeul rece, creatorul serenizilor.

Noaptea era răcoroasă, înfășurată în muzica adormită a păsărilor din Pădurea Nopții. Cascada de la marginea satului susura atent parcă, ocolind fiecare piatră găsită în cale, dar fără sorți de izbândă. Locuitorii Miosului se pregăteau de somn, dar o mulțime de perechi de ochi mici vegheau, alungând somnul, căci conținutul tomului, dar mai ales continuarea poveștii, le măcinau gândurile.

Într-un sfârșit, maestrul, cu tomul sub braț și un toiag de lemn negru drept sprijin pentru mâna dreaptă apăru pe prag, se așeză greoi pe scări, deschise tomul și… uitase unde a rămas.

– La distrugerea meduzinilor și sigilarea intrării în mormânt! Se auziră câteva voci în cor.

– Da… bătrânul rămase la fel de pierdut în timp și spațiu ca atunci când a întrebat. Se gândea la altceva, sau poate că la aceiași poveste, a cărei relatare, de fapt, era adevărata istorie a Tărâmului, a celor cinci forme de Viață. Păcat însă că totul dispăruse sub cupolele de gheață a serenizilor, popor ce a furat cunoașterea meduzinilor, ca să o păstreze doar pentru ei, să nu lase celelalte trei popoare să o descopere. Cel puțin, așa consideră bătrânul grifonid dintr-un sat de la marginea a două Pământuri.

– Maestre Caylus…

Bătrânul se trezi din visare. Își aminti de mulțimea de copii ce-l aștepta; era timpul să deschidă tomul la pagina pe care a marcat-o.

Serenizii, poporul lui Eerio, au ascuns toate cărțile pline de înțelepciune a meduzinilor în spatele Cupolei lor de gheață, au ascuns, prin magie, intrarea în Cimitirul meduzinilor, dar s-au izolat și mai mult de celelalte popoare, de existență cărora au aflat din cărțile poporului lui Diphda. Astfel încât, rareori când vei vedea un serenid; aceștia urăsc lumina soarelui prea puternică, urăsc formele de Viață diferită de ei; se zvonește însă că păstrează legătura cu poporul zeului Velnias…”.

– De ce v-ați oprit, maestre?

– S-a terminat pasajul, tinere. Lipsește o bună parte din foi, la cât de vechi este tomul…

Caylus răsfoi volumul vechi și ros de vreme, căutând ceva. Găsi, îngândurat, dar renunță la ideea de a-l citi. Când se gândi că astăzi, seara de citit va fi una eșuată, a fost salvat de un mic elfid, care îi adresă maestrului o întrebare:

– Iar zeul nostru, a formelor de Viață din Mios, cine e?

Bătrânul răsuflă ușurat, căci trecuse de partea delicată a poveștii.

– Nu avem un singur zeu, micuțule. Nu uita că noi, locuitorii Miosului, nu suntem o singură formă de Viață, ci două. Să vă povestesc despre grifonizi, dacă tot suntem la acest capitol.

Grifonidul deschise tomul la o pagină la care s-a oprit de nenumărate ori, și stingându-și o țigară din care nu trase un singur fum, începu:

1375911_10151705342353105_338518557_nPe când celelalte zeități s-au stabilit demult pe acest Pământ, când fiecare și-a format poporul, tărâmul, orașele, satele și a stabilit frontierele, dinspre est a apărut o furtună: în fruntea ei, pășea o ființă ce semăna cu o felină: înaltă, cu pielea de culoarea piersicii, părul de un portocaliu aprins, scurt, țepos; mergea delicat, etalându-și picioarele frumoase, atletice, bustul mare, generos. Era îmbrăcată sumar, semănând mult cu poporul ei, însă diferit era faptul că avea o coadă lungă, de leopard, iar urechile sale stăteau țepene, imense, urechi de felină sălbatică. În ochii ei verzi, limpezi, se citea puterea, dar și mila față de cel slab. Numele ei era Ghiara, iar poporul care o urma era format din grifonizi, a căror înfățișare era similară zeiței; diferența însă era că bărbații auveau doar cozi, iar femeile – doar urechi de felină.

Cândva, înaintea apariției acestei zeițe, deșertul ce astăzi este casa grifonizilor era un loc nelocuit, care nu aparținea nimănui; elfizii au încercat să domesticească nisipurile veșnice, să le transforme într-un loc bun de a crea orașe, însă soarele dogoritor, vânturile fierbinți și obraznice nu le priau elfizilor, care preferau zilele fierbinți, dar cu umbre răcoroase, pe malul apelor. De aceea, pământul elfizilor se termina în preajma Pădurii Nopții, la poalele ultimilor munți din lanțul munților Elfizi.

Ghiara, o zeitate ce își iubea poporul mai mult ca orice, veni să stăpânească această oază pentru grifonizi; nu se știe exact, de unde vine zeița și cum a aflat despre deșert; poate că a dat de el din întâmplare. Cert însă este faptul că grifonida își dorea un loc frumos pentru poporul ei, iar deșertul era potrivit pentru a forma un regat. Astfel a luat naștere Regatul Ghiarei, conducătoarea grifonizilor, popor barbar, dar ținut sub control de Ghiara.

Elfizii nu știau despre venirea grifonizilor; inițial, au crezut că va avea loc un război, căci intenția grifonidei era de a face rost de pământ. Auzind aceste zvonuri, conducătoarea poporului venit din est se îndreptă spre Rion, capitala Țării Irisului, locul în care regele acestora, a căror nume s-a pierdut în timp, se adeveri un diplomat desăvârșit, iar cei doi conducători a două popoare au stabilit relații de amiciție, desemnând frontierele precise între cele două țări.

Cu timpul, poporul barbar, a căror unică misiune era să se descurce în viață luptând, s-a stabilit în deșert, iar sub cârmuirea înțeleaptă a Ghiarei, a creat orașe, târguri, ferme, și în câteva decenii au devenit o societate cât de cât civilizată, deși unele obișnuințe le-au rămas pentru totdeauna.

Timpul nu cruță nimic. Deși Ghiara a fost o conducătoare desăvârșită, timpul a ajuns-o din urmă, luându-i viața într-o noapte albă, când lumina lunii și a stelelor au transformat cerul într-o sală de bal, plină de lumină. În urma ei, a rămas micuța Feydina, care domnește până astăzi.”

Bătrânul închise cartea, dar un copil a rămas îngândurat, și reușind să-și învingă timiditatea, l-a întrebat pe Caylus:

-Maestre, în tom se zice că Ghiara era o zeiță; de ce zeița semăna atât de mult cu poporul ei? Și de ce a murit?

– Bună întrebare, micuțule. Apoi, adresându-se către mulțimea de ochi curioși, aprinzându-și o țigară – în tom nu scrie, dar din alte surse știm că Ghiara nu venise singură, ci acompaniată de o creatură mică, pui pe atunci, ai cărei nume este Cronobog. Din surse anonime, dar cât se poate de precise, se știe și cum arăta Cronobog: apare drept un animal cu corp de leu, aripi de vultur și coadă de șarpe; are ochii pătrunzători, albaștri-turcuaz-foarte deschiși; partea de pasăsare are un penaj la fel de albastru-sidefiu-turcuaz, coada de șarpe este aurie și partea de leu de un roșu aprins ca focul. Adevărata zeitate a grifonizilor, Cronobog, la scurt timp după venirea în deșert, s-a izolat în Pădurea Nopții, veghind asupra poporului său. Puteai să-l întâlnești pe Cronobog în pădurea întunecată, plină de mistere, spirite malefice și energii prea puțin prietenoase. Cel ce-l întâlnea stabilea o legătură verbală cu zeul în mintea călătorului; dacă întâlnea grifonul, călătorul îi auzea vocea răsunând în minte.

Deși își dorea o viață tihnită, departe de Viața creată de el, Cronobog era deseori deranjat de grifonizi sau elfizi ce apăreau de nicăieri în pădurea lui. Plictisit de ei, Cronobog și-a descoperit capacitatea de a duce sufletele vii pe tărâmul celălalt, pentru a-și revedea rudele moarte. Plata pentru acest ”dar” era o jumătate din viață, un lucru prea scump pentru majoritatea călătorilor. Vizitele în pădurea zeului deveniră mai rare, ceea ce l-a mulțumit.

Fumul de țigară îl înconjura pe Caylus ca o aură binevoitoare. Copiii mai așteptau ceva, nici ei nu știau ce, deși în mintea lor presimțeau că asta va fi totul pentru seara de azi. Bătrânul se ridică, fără a spune un cuvând, și dispăru în spatele ușii vechi, roase de timp, care părea a fi o copie fidelă a tomului de sub brațul său. Vântul rece dintspre nord învălui Miosul într-un somn adânc, liniștit. Se auzea doar susurul cascadei…

Sursă imagini: tumblr, autori neidentificați.

Reclame

Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (I) – Meduzinii

tumblr_mp01t7mmh71qhttpto2_500Caylus, un grifonid aflat în amurgul zilelor sale, își îndreptă ochelarii pe nas, ridică tomul vechi pe genunchi și începu să-l răsfoiască. În tăcerea nopții calde, cu un cer senin, pictat neglijent cu stele, micii grifonizi și elfizi, de vârste diferite, dar neastâmpărați și curioși în egală măsură, se uitau cu toții la maestru, așteptând ca acesta să înceapă lectura înainte de culcare, devenită o tradiție. Tomul ce-l ținea pe genunchi avea copertele roase, stacojii cândva, iar foile nenumărate ce formau volumul greoi erau îngălbenite, o parte arse de fum, altele roase de șoareci, dar cele mai multe îmbibate cu praf. Nimeni, în afara marelui maestru, nu cunoștea limba în care era scrisă cartea; câțiva copii mai neastâmpărați au deschis tomul în clipele de neatenție a grifonidului, căci acesta ținea la carte mai mult ca la orice, dar nici elfizii, nici grifonizii nu au reușit să descifreze măcar un cuvânt.

Bătrânul, cu pielea de culoarea piersicii prăfuite, de atâția ani, griji de conducător de sat și de câteva războaie majore, se opri exact la începutul tomului, lucru ce stârni o larmă în cercul de copii; niciodată, niciodată povestea de seară nu a început de la primele file. Odată ce liniștea pogorî peste grupul de copii, Caylus, cu vocea răgușită, dar fermă, se adresă perechilor de ochi ce-l priveau atent:

 – Astăzi vă voi citi despre cele cinci zeități ale celor cinci popoare; cred că timpul e tocmai potrivit. Voi începe cu începutul.

Maestrul se gândi câteva clipe, uitându-se în gol, apoi își aținti privirea spre pagină, găsi rândul potrivit și începu să citească:

” În cele cinci cloțuri ale lumii vântul zbiară de la începutul vieții; s-au scurs anii, veacurile, Pământul și-a schimbat forma, culoarea, respirația. Au apărut primele frunze, primele animale, primele creaturi capabile să comunice între ele, primele așezări. Nimeni nu știe când s-a întâmplat, dar cu mult înaintea vieții, pe Pământ, în cele cinci colțuri, sălășuia un zeu, fiecare culegând stropii de vânt, de ploaie, de lumină, construind viața, fără însă a-și vizita vecinul, fără a interacționa cu el, fără a încerca să stabilească vreo legătură. Fiecare zeu își dorea liniște, singurătate, viață; dar în curând, multe aveau să se schimbe.

tumblr_mo2u0t7hkG1qhttpto4_500Diphda, a cărei viață provenea din apă, stăpânea pământurile reci, întunecoase, pe care umbrele își construiseră case; se spune că de pe pământurile acestei zeități provin umbrele întunecate, dar lipsite de energie malefică. Diphda era pe jumătate meduză, pe jumătate ființă hominidă. Avea pielea albastră, ochii verzi, iar părul ei, lung și alunecos, semăna a un mănunchi de alge. De la brâu în jos, Diphda nu avea picioare, ci o ”fustă” de un roz-transparent, de care se desprindeau numeroase ”piciorușe”, folosite la mers. De aceea, Diphda rareori ieșea din apele tulburi ce-i împânzeau pământul; deși era o zeitate căreia îi plăcea apa, Diphda crease Viața pe Pământ, pe acele fâșii mlăștinoase printre apele tulburi ale regatului său. Viața zeiței au fost niște creaturi înalte, tăcute, dar asemănătoare ei. Și-a numit poporul meduzini, ai căror piele albastră, ochi verzi și capacitate de a respira sub apă reprezentau moștenirea ei. Diphda își iubea poporul, dar nu interacționa prea des cu el. Lăsând creaturile cu două picioare pe sol, zeitatea se adâncea sub apă, acolo unde nu putea fi deranjată. Pe lângă caracteristicile sale fizice, Diphda le dărui necesitatea de a acumula informații, astfel încât meduzinii se axau pe a construi școli, pe a educa poporul, iar bibliotecile și arhivele acestui oraș al mlaștinilor erau imense, pline de înțelepciune”.

Maestrul se opri și se uită, îngândurat, spre cer. O stea tocmai trecuse prin atmosferă, arzând cu foc roșu, lăsând o dâră de fum în urma sa. Un copil îl întrebă:

– Ce s-a întâmplat cu Diphda și cu poporul ei? Nu am văzut niciodată un meduzin…

Caylus îl privi pe copil, apoi pe vecinul său.

– Ai avea o șansă foarte mică să-i vezi, căci meduzinii erau un popor timid. Deși le plăcea învățătura, rareori părăseau țara lor, tărâmul întunecat, plin de ape tulburi și soluri umede. Dar astăzi, și nici acum o sută, o mie de ani nu ai avea șansa să întâlnești un meduzin; existența lor este atestată doar de cărți, groase ca aceasta – și mângâie cu grijă coperta tomului. Poporul Diphdei a pierit cu mult timp în urmă, fiind nimicit de războiul cu serenizii. În urma lor, a rămas un imens cimitir, iar bibliotecile și arhivele, aceste altare ale înțelepciunii, fură prădate și nimicite de poporul asupritor; intrarea spre regatul rece și tăcut ale copiilor Diphdei este demult pierdută; sau poate doar ascunsă de serenizi.

– Și Diphda?

– Nicăieri nu scrie de ce zeița nu și-a apărat poporul; sau poate că a încercat, dar zeul serenizilor a fost mai puternic. Nu vom afla niciodată.

Urmă o pauză de tăcere, timp în care grifonidul își aprinse o țigară. Copiii începură să vorbească între ei. Țigara se termină, iar maestrul își reluă povestea.

Sursă imagini: tumblr, autori neidentificați.

Moartea fără sens al lui Holban și fragmentele de vis al lui Novalis

Ca să lămuresc lucrurile, această postare va fi despre două cărți pe care le-am citit cam în aceeași perioadă, una dintre ele fiind o pierdere de timp, iar cealaltă – în timp.

omoartecare.3dO moarte care nu dovedește nimic este un roman, definitoriu, al scriitorului Anton Holban. Apărută pentru prima dată în 1931, cartea de față relatează o poveste de dragoste între Sandu și Irina, studenți într-o perioadă mai romantică. De la bun început, ambele personaje îmi par copii fade ale celor doi din Ultima noapte: un Sandu-Gheorghiu misogin, egoist, obsedat de propria supremație, veșnic gelos, fericit când o vede suferind pe Irina-Ela, femeie mediocră, frumoasă dar ștearsă, slabă, fără o personalitate puternică. Deci da, cam aceeași poveste, aceleași retrăiri ”puternice”, sentimentalism cât încape, și veșnica privire sarcastică adresată femeii.

Nu mi-a plăcut nici cartea, nici ideea. Da, moarte, natura umană, iubirea ce nu este niciodată absolută, bazată pe sacrificiu, nemulțumirea personajului masculin, dezinteresul celui feminin… pe mine totuși nu m-a atins, mi s-a părut cam forțată acțiunea, personajul masculin eroul suprem, iar cel feminin – o umbră. O mare pierdere de timp, care nu a dovedit nimic.

intre_veghe_si_vis_novalisÎntre veghe și vis. Fragmente romantice (1968) este o serie de pasaje, memorii, reflectări ce te fac să te pierzi în timp, să meditezi la viață, ascultând valurile mării pe un șezlong ascuns în umbră. Cel mai mult totuși mi-au plăcut pasajele ce cuprind amintirea dulce, dar dureroasă, a lui Sophie, o ființă ce i-a fost atât de dragă lui Novalis, încât viața lui s-a schimbat radical după dispariția ei; fiecare zi, fiecare carte, fiecare nor pe cer îi striga numele ei. Mi-a plăcut să mă pierd în paginile lui Novalis, să uit de timp, să mai învăț câte ceva nou, să citesc gândurile unui om demult dispărut.

Vă doresc o vacanță cât mai frumoasă, alături de oameni dragi și cărți savuroase, care să nu fie o pierdere de timp, ci în timp!


Scrisoare către Gabriel Garcia Marquez

gabriel-garcia-marquez-02Te-am iubit. În felul meu, ți-am descoperit sufletul, puțin câte puțin, printre rândurile pline de vise și personaje mitice, rupte parcă din realitatea noastră. Nu te-am cunoscut niciodată, nu știu cum îți suna vocea, nici câte cute îți apăreau pe frunte când zâmbeai… dar m-ai cucerit nu printr-o singură carte, misterul a început în rândurile îndepărtate, ascunse printre literele tinere sau bătrâne. În fiecare pagină găseam ceva noi, indeit, o trăsătură ce poate să aparțină numai ție.

Iar azi am aflat că nu mai ești și totuși, îmi este greu să cred asta. Pentru că tu ești ceva atemporal, pe care nici moartea, nici viața nu-l pot atinge. Tu ești o entitate ce nu aparține acestei lumi, iar să vorbesc, sau chiar să accept faptul că ai murit, îmi este cu neputință. Pentru că ești omniprezent, în toate acele file îngălbenite, aranjate între coperți colorate, de pe raftul meu din bibliotecă.

Îți mulțumesc că mi-ai ghidat adolescența într-o lume fantastică atunci când totul în jurul meu se năruia; că mi-ai arătat sufletul omului în cele mai vii culori; că mi-ai demonstrat că iubirea este un sentiment care poate fi trăit în mii de feluri, că dragostea este fără prejudecăți, că frumosul poate fi găsit în cel mai oribil urât; îți mulțumesc că datorită cărților tale am început să văd lumea altfel, să-i descopăr micile imperfecțiuni în cele mai perfecte forme. Îți mulțumesc că mi-ai oferit posibilitatea să citesc niște cărți superbe, care mi-au schimbat modul în care privesc viața.

Ironic, acum citesc ”A trăi pentru a-ți povesti viața”…


Chipul Morții

_The_Evil___by_sakimichanAm căutat lumini nespus de frivole, plimbându-mi chipul prin lumea ce se destrăma în jurul meu. Să fie oare sfârșitul?

De ce Moartea este privită ca un dușman?

Într-o lume în care specia dominantă este omul, moartea se regăsește drept personificarea unei frici nejustificate în fața necunoscutului. Într-o lume în care omul este acea verigă ce încercă să uzurpe puterea  vieții, Moartea prinde conturul unei ființe, a unei zeități chiar, menite să fure și să distrugă visele omenirii. Să fie totul într-atât de sumbru?

E normal să ne fie frică de moarte. Un animal se teme și el de moarte – dar asta nu-i spune sentimentul, ci instinctul. Noi, animale care ne considerăm raționale – deși deseori nu ne comportăm ca atare, tindem să fim obsedați de frica morții. Cineva își împăienjenește privirea cu ideea existenței unei alte ”vieți” după moarte, poate reîncarnarea, sau poate nemurirea sufletului. Altcineva acceptă ideea că după moarte, corpul, cu tot cu ”suflet” nu dispare complet, ci se contopește cu mediul, devenind una cu natura, sau cel puțin, îngrășăminte pentru plantele din apropiere.

De-a lungul timpului, Moartea a fost cel mai aprig dușman al omului. Totuși, ce se înțelege prin dușman? O ființă supranaturală, îmbrăcată în negru, ce vine cu o coasă imensă și fură ultima suflare? Sau o bătrână oarbă, ce din greșeală, sau dintr-o dorință perfidă, taie firul de ață ce nu se mai piaptănă ușor? Uneori, este reprezentată ca o tânără frumoasă, cu chip sclipitor, venită să acompanieze sufletul spre un alt tărâm, necunoscut de muritorii de rând?

Oricare ar fi imaginea acestei ”ființe”, deseori se omite faptul că Moartea este o parte vitală din circuitul Vieții – sunt ca doi iubiți, ale căror trăsături atât de diferite creează armonia. Chiar dacă este reprezentată în culori sumbre, nu trebuie să uităm că negrul devine strălucitor în lumina soarelui, iar tăișul coasei oglindește  verdele copacilor din jur, roșul macilor, albastrul cerului, totul într-o fâșie subțire de metal; în coada coasei apar cărăbuși ce-și făuresc o casă în lemnul uscat, iar în șuieratul metalului în vânt se aude și un râs de copil.

Moartea nu este rea, căci răul este relativ. În schimb, pe cât de crudă poate fi, pe atât de blândă și atentă este cu cei ce o întâlnesc ca pe un prieten vechi. Ar trebui să învățăm să o privim în ochi, să nu o judecăm ca fiind dreaptă sau nedreaptă, să îi acceptăm existența și să-i zâmbim atunci când n vom înfățișa în fața ei: cerul imens, codrul verde și liniștea dintr-un lan de flori de câmp sunt fărâme din existența unor oameni ce cândva, într-un timp uitat, au văzut chipul negru și radiant al Morții…


Ce înseamnă cuvântul ”viu”?

tumblr_lwom5gfmoN1r4xmq8o1_500Am avut o săptămână foarte încărcată, plină de oameni noi și necunoscuți încă, cu oase și pisici în formol prin laborator, cât și cu două zile de cursuri al naibii de plictisitoare. Astăzi însă, mi-a atras atenția o observație a unui profesor. A afirmat că biofizica este un domeniu relativ nou, iar printre file biografice de-a lui Marie Curie, Einstein și Röntgen, ne-a adresat o întrebare ce mi-a rămas în minte: ”Ce este viul?”.

Într-adevăr, ce este viul? Lăsând la o parte ideea de ”suflet”, un concept religios ce conferă omului o formă mai puțin fizică, prin ce se diferențiază un corp viu de unul ”mort”? După mine, o persoană ce încă are multe de învățat la capitolul biologie, un corp viu se caracterizează prin prezența anumitor procese de schimb cu mediu, cum ar fi procesul de fotosinteză la plante sau de ventilație pulmonară la regnul animalia. Pe de altă parte, ar mai fi și elementul de mișcare independentă față de elementele naturii sau alți factori din exterior. Un alt lucru care ar diferenția un organism viu de unul inanimat ar fi prezența creierului – care ar trebui să fie și funcțional (deși apare și sub formă de masă mucilaginoasă atrofiată în cazurile anumitor indivizi dintr-o anumită specie). Mai bine zic, consider că anume prezența unui sistem nervos diferențiază un animal de o piatră.

Și totuși, sunt confuză. Vacanța a fost cam lungă ca anumite informații să părăsească cutia mea craniană, iar în fața mea se așterne un drum lung, cu pereți din oase, covoare din mușchi, geamuri din articulații și ligamente… și aceeași întrebare fără un răspuns pe deplin logic: ce este, până la urmă, un organism viu? Oare totul se rezumă doar la argumentele de mai sus?…


Plouă…

tumblr_mblpdw6Qqv1rnwxylo1_500Plouă ca într-un început de veac de melancolie. Stropii mici, dar înfuriați, lovesc sticla ce-i imprimă trupurile mici, diforme. Trotuarul inspiră cu putere vlaga ce-i este dăruită acum, într-o clipă de furie a naturii. Blocul alb, maroniu de atâta soare, începe să-și recapete strălucirea de cândva. Frunzele ruginii, ca niște chei vechi, se desprind de pe crengile castanilor, căzând indiferente pe șoseaua udă, purtând urmele unor vieți ce au trecut și vor mai trece încă…

Mirosul de cafea inundă camera. Cafea și toamnă, o combinație ce nu poate trezi niciun sentiment vibrant sau trivial. Cafeaua îmi trezește dorul dimineților blânde, înfășurate în lumina difuză a unui soare adormit. Toamna îmi inspiră o melancolie continuă după ceva, după timpul pierdut, sau poate după timpul regăsit, sau poate după atemporalitate. Toamna este anotimpul meu, căci împreună cu ea încep să-mi schimb cifra anilor. Mâine trec într-o nouă etapă, o nouă cifră apare în cronologia pielii și a sângelui din vene. O nouă etapă tomnatică, melancolică, colorată într-o ploaie nebună, nebună de tot și într-un dor nespus după soarele ce transformă cu drag orice frunză verde ce se pierde printre vise…


%d blogeri au apreciat asta: