Tag Archives: frig

Melancoliile…

Carlos Schwabe Les Fleurs du Mal Benediction Bénédiction.Melancoliile au propriile lor gânduri. Se scufundă în melodii ce șoptesc frânturi de dragoste în urechile grăbite ale ființelor pierdute în zăpadă. Melancoliile nu stau niciodată pe loc; călătoresc cu viteza dorului spre țintele ce nu s-au știut niciodată miza unor lovituri nesimțite.

Melancoliile mele traversează toate barierele biologice și efemere ce stau între mine și lume. Câteodată, poposesc mai des lângă lobul stâng al urechii. Uneori, se ascund undeva adânc în urechea internă, iar un q-tip nu le-ar scoate niciodată de acolo; doar m-ar răni și m-ar face să plâng. Alteori, melancoliile mele intră ca un ac imens în inimă, iar alteori aruncă cioburi de gheață peste albul ochilor, transformându-l într-o mare Mediteraneană, roșie și sărată. Câteodată, se ascund pe sub piele, încât îmi este imposibil să le localizez, în cărțile de specialitate s-ar zice că este un tip de durere referită.

Un studiu recent afirmă că patrupezii pe care îi numim câini nu sunt capabili să se simtă vinovați; că reacția lor, de a-și lăsa capul în jos și a scânci într-un fel anume este, de fapt, așteptarea unei pedepse. Dacă melancoliile ar fi animale, le-aș zice că sunt niște ogari persani, ființe libere, maiestuoase, rebele, mereu gonind după o pradă pe care neapărat o vor prinde, căci încăpățânarea acestora nu are margini.

Mi s-a spus că unele culori ar influența mintea. Nu mi s-a spus însă că melancoliile creează culori, le amestecă și, răutăcioase, le transformă în niște culori ce nu vor fi niciodată cuprinse între 390 și 760 de nm, spectrul vizibil pe care ochiul nostru, cu toți receptorii cianolabi, clorolabi și eritrolabi nu ar fi în stare să le detecteze.

Melancoliile sunt haine, ca niște lupi ce au flămânzit o iarnă întreagă. Văzând soarele, ce abia își ridică fașa somnoroasă într-un martie timpuriu, ele atacă, uitând de neînțelegerile din haită, mobilizându-se, ca o armată de soldați ce s-au născut cu baioneta în mână. Melancoliile mele își iau zborul, ca niște cai înaripați, spre țintă, galopând nebunește prin văzduh, rupând toate panglicile și sârmele ghimpate ce le stau în cale. Și nu pățesc nimic, căci intră și pleacă din castelul meu, ticluit cu grijă și pricepere, ca niște stafii, lăsând totuși urme pe care nici sângele nu le spală.

Melancoliile mele, ale tale, ale tuturor aleargă ca nebunele, dar nu se aude niciun zgomot, nu se prevede niciun nor, nu se așteaptă nicăieri, cu pâine și sare, venirea lor. Se furișează ca niște șerpi în iarba înaltă și verde, sugându-i seva brută, împreună cu tinerețea și prospețimea ei. Se amestecă printre gânduri, se camuflează de parcă ar face parte din lumea pe care tind să o invadeze ca o ceată de barbari. Iar apoi, dărâmând ziduri, poduri și orașe, ajung spre ce este mai de preț: râul tuturor vieților ce se sting și aprind, și apoi iar reaprind, și apoi se scufundă în lacul rece, acoperit de un sloi gros de gheață…

Melancoliile mele mă răvășesc în momentele în care am grijă să ridic podurile, să ard iarba uscată, de anul trecut, și să mă adâncesc în lumea înveșmântată în coji aromate de rodie. Dar mă găsesc, nesuferitele, și mă mușcă de parcă ar fi ultima zi din existența lor, deși o știu mai bine decât mine că eu voi muri, iar ele tot vor continua să îmi roadă, centimetru cu centimetru, oasele spălate de ploi și curățate de viermi.

Dar nici eu nu stau mai prejos; mă îngenunchează, uneori, dar mă ridic, le privesc în față și le rânjesc ca unor animale din grădina zoologică, libere să facă ce vor… în micuțele lor cuști. Ce știu ele, melancoliile, despre cușca imensă pe care o scotocesc, pe care o măsoară în sus și în jos, pe același traseu, dar uitând mereu că au mai trecut pe aici, crezând că, de fapt, ele călătoresc la nesfârșit, și a lor este marea Eternitate? Ce știu ele, blestematele, melancoliile, despre existența lor, care de fapt s-a născut acolo, în turnul meu, cu podurile lăsate?

Propriile mele făpturi, esențe renegate, abandonate din prima clipă în locuri neprevizibile, departe de turn, departe de soare… dar câtă sete de viață, câtă râvnă, cât curaj să crească, să se găsească între ele, și apoi să mă atace, fără ca să știe de ce le-am abandonat? Căci sigur știu, sigur au aflat demult, înainte să mă gândesc eu la crearea lor…

Melancoliile mele sunt crude, sălbatice, dar frumoase, ah, ce frumoase și cât de dulci atunci când mușcă cu o sete de viață de nedescris!

(c)Carlos Schwabe – Les Fleurs du Mal  Bénédiction.

Reclame

Muzeul național de istorie naturală ”Grigore Antipa” București

Această prezentare necesită JavaScript.


Cele trei iluzii

Ophelia by DormiensvigilaÎmi imaginez că pășesc pe iarba moale, proaspătă, rece de la roua din dimineața aceasta. Părul lins de sarea mării, degetele înghețate, buzele rozalii, acoperite de o crustă de gheață prea timpurie. Mă apropii de oglinda cu trei imagini: chipul meu se reflectă atât de diferit în fiecare dintre suprafețele opace încât nu știu care este acela adevărat….

Din prima oglindă, mă privesc o pereche de ochi albaștri și reci. Sprâncene agresiv arcuite, nasul ascuțit, buzele mici și subțiri; totul înrămat într-o față ovală, cenușie, plină de urme ale timpului. Părul grizonant, pieptănat pe spate, aruncat cu neglijență peste vesta neagră îmi arată o femeie singură, al cărei timp se apropie de sfârșit. Gura mică schițează un zâmbet, unul batjocuritor, sarcastic, crud. Ce vrea să-mi spună? Încerc să privesc de după chipul ei. Uite acolo, o casă de țară, cu acoperișul risipindu-se în mii de bucăți. Alături, o javră ce stă culcată la pământ… oare mai respiră? Lângă picioarele uscațive ale ființei, o piatră gri, spălată de ploi. Un mormânt, evident. Dar nicio floare, nicio lacrimă, niciun fir de iarbă nu a atins piatra rece. Și știu de ce: inima ființei cu ochii albaștri este rece. Rece, singură, nemângâiată. Ascunsă de orice clipă a prezentului, o inimă ce a trăit și continuă să trăiască într-o oglindă fără suflet.

Din a doua oglindă, mă întâmpină doi ochi verzi, ca iarba din mai. Sprâncene mici, ușor curbate, nas micuț și o gură roșie, ca un tablou, fixată parcă într-un zâmbet vesel, inocent, ce nu se evaporă niciodată de pe acel chip al ei. E o ființă ce-mi place. Își șterge neglijent rochița cu maci violeți de praful drumului. În spatele ei, un câmp plin de spice de grâu; miroase a brutărie, a pâine proaspătă, deși spicele nu sunt coapte deloc, încă alintate de razele calde ale soarelui… oare părul ei bălai miroase așa, a pâine? Căci codițele ei, ca două panglici aurii, flutură pe fundalul cerului albastru, imaculat. Prin oglinda caldă, primăvăratică, aud un râs vesel, lipsit de griji. Ființa mă cheamă spre ea; ființa nu știe că timpul zboară mai repede decât fluturii ce i se așează în păr. Ființa aceasta îmi zâmbește cu subînțeles; nu știu ce vrea să-mi spună.

Din a treia oglindă, acea care mă privește fix în față, se simte un aer rece, apăsător. Nu pot vedea niciun chip, nicio figură concretă; e ca o palitră de culori ce se amestecă, fără a crea o imagine cât de cât clară. Ba nu, mint; începe să se evidențieze un apus… sau un răsărit? Nuanța de roșu este prea confuză ca să pot să-mi dau seama. O mașină, mai mult ca sigur. O figură… ba nu, două. Două figuri îmbrățișate… sau e doar amestecul de culoare și-mi joacă feste? Figurile… sunt iubiți? Sau două suflete rătăcite într-o oglindă magică? Culorile încep din nou să se amestece, dar acea îmbrățișare rămâne neclintită… o iluzie. Nu e dragoste în această oglindă; e o iluzie a iubirii ce pare a fi reală, chiar dacă culorile din jur se schimbă… e dorința figurilor, această iluzie, eternă în spatele unei oglinzi?

Sunet de cioburi sparte. Am închis ochii. Am simțit sarea mării pe buze; gerul iernii pe pleoape; umbra caldă a unui apus pe obraz; soarele arzând în părul meu. În jur, numai cioburi mici de cristale argintii, care păstrează trei imagini ce nu-mi sunt cunoscute. Aș vrea să le refac. Pe toate trei. Chiar dacă-mi voi răni mâinile. Chiar dacă nu voi ști să refac culorile inițiale. Chiar dacă imaginea bătrânii îmi va sfâșia sufletul. Chiar dacă imaginea copilei va adormi undeva în lanul de grâu. Chiar dacă umbra difuză a unui apus (sau răsărit?) nu va mai contura două figuri ce trăiesc o iubire efemeră.

Vreau să revăd acele trei iluzii.


Roșu, galben, portocaliu…

Laura Makabresku - FoxDin pământuri, o creatură fantastică își ridica ființa. Într-o dimineață rece, înmiresmată de ceața de pe lac, Creatura a deschis ochii mari, roșii ca fructele de măceș, acoperite de pleoape albe, din care genele cărămizii aruncau o umbră de melancoliei pe chipul ei. Nasul mic și ușor turtit a prins o culoare rozalie de la frig. Făptura își mușca buzele, însângerate de atâta frig și durere. O vulpe îi veni în întâmpinare, făcându-i-se milă de făptura gingașă și totodată, parcă ruptă dintr-o altă lume, vrăjmașă acesteia. Creatura o privi cu o tristețe nemăsurată; vulpea se apropie și cu botul ascuțit i-a dat la o parte o buclă ruginie de pe frunte; părul ei părea o cascadă dezordonată de fire de apă, curgând năvalnic peste frunte, obraji, umeri. Așa au stat o vreme, în tăcere.

Spre seară, sorele păli, plecând grăbit spre alte orizonturi. Vulpea presimți o noapte rece; așa și urma să fie. Pe lângă asta, ciorile negre, aducătoare de moarte, se împăienjeneau prin crengile gri ale copacilor din jur, devenind astfel gardieni înfricoșători. Creatura nu înțelegea nimic: pentru ea, mirosul pământului ud, în care a luat naștere, nu a învățat-o nimic despre cealaltă margine al acestuia, acoperită acum de frunze, iarbă și râme adormite. Vulpea, în schimb, căuta un adăpost pentru Creatură; frigul urma să muște cu poftă din tot sângele cald ce-i se va nimeri în cale.

Întunericul învălui lumea. Se vedeau doar stelele, corpuri pierdute în spațiu, de o culoare galbenă, morbidă, iar jos, somnul vulpii și a Creaturii era vegheat de lumânările pământului, mii de perechi de ochi galbeni și voci răgușite. Creatura se ghemui de frig. Vântul se înteți, aruncând în buclele ruginii frunze roșii, galbene, portocalii, moarte. Înspăimântată, Creatura îmbrățișă singura ființă ce era alături în prima ei zi de viață, vulpea. Așa au stat un timp, tremurând odată cu crengile uscate ale copacilor, vântul rece, aerul…

A doua zi, în pădure era o liniște morbidă. Ciorile au amuțit parcă, iar vântul s-a ascuns undeva, căci nu se simțea niciun tremur în aer. Vulpea se trezi: lângă ea, întinsă pe pământul umed, zăcea o Toamnă răvășită.


Nu vreau să văd ochi triști

staring_at_the_sun_by_zoranphotoDe animale de companie. Pentru că ”de companie” presupune un animal care este o proprietate a cuiva, nu o ființă lăsată la voia sorții în oraș.

Consider că eutanasierea este o decizie corectă. Pentru început, un animal născut pe stradă nu va avea o viață frumoasă. Va suferi de frig, căldură, sete, foame, eventual luându-și câte o cizmă-n bot de la vreun ”om” bun la suflet. În fiecare zi va traversa o stradă, fără să se asigure, căci nu știe el cât de plăcută e o roată de mașină peste lăbuțe, coloana vertebrală sau cap. Și, eventual, chiar dacă va cunoaște prima, își va duce traiul în trei labe, făcând copiii și băbuțele să-i plângă de milă. Sau s-ar putea să nu mai iasă viu de sub roțile mașinii, să moară în chinuri pe șosea, până cineva nu-l mută, cu un șut zdravăn, pe trotuar.

Un câine pe stradă habar nu are de comunicarea cu oamenii. Învață de unde prinde. De când era cățel, nimeni nu i-a zis că oamenii, mai ales cei mici, nu conștientizează că-i fac rău, dacă-i arată limba sau îl trag de coadă. Un cățel de pe stradă nu are un om la care să țină, căci i se oferă atenție în mici cantități de la mai mulți oameni. Cățelul va da din coadă, va lătra bucuros, dar își va întoarce capul într-o parte, confuz, când va vedea mâna ce-l mângâie îndepărtându-se, împreună cu posesorul ei, pentru totdeauna.

Un câine pe stradă nu va ști că e bolnav. El se va juca cu alți câini, își va delimita teritoriul, va lupta cu alți masculi pentru o femelă. O cățea va fi agresivă cu oricine încearcă să-i supere puii, chiar dacă această supărare s-ar manifesta prin dorința omului de a se juca cu micile ghemotoace de blană. Un câine pe stradă nu înțelege că nimeni nu are nevoie de el. Nu va înțelege de ce este lovit, nu va înțelege de ce mama a plecat și nu se va mai întoarce, nu înțelege de ce câinii în lesă sunt atât de îngâmfați, grăsuți, cu blana lucioasă. Un câine pe stradă va ataca propriul frate pentru o pungă murdară cu rămășițe de oase.

De aceea, consider că trebuie eutanasiați. Desigur, un adăpost este mult mai potrivit, mai ”uman”, și sunt pro adopției. Dar dacă într-un termen anumit nu apare niciun adoptător, câinele trebuie eutanasiat, nu lăsat înapoi în teritorul de unde a fost ridicat. Dacă, să presupunem, câinii de pe stradă ar fi ridicați, sterilizați, și mai târziu, într-un anumit termen de zile, adoptați, acesta ar fi un lucru mult mai uman decât marșul pe străzi, țipând în gura mare: ”nu eutanasierii, câinii sunt suflete vii, etc, etc, etc”. Dar dacă pentru un specimen anumit nu apare niciun doritor de a-l lua acasă… atunci nu văd problema eutanasierii. E ceva foarte uman – câinele nu simte cum moare, și o face într-un timp foarte scurt. Oare moartea lentă, timp de mai mulți ani, pe străzi, gonit, flămând, este una mai ”umană”, mai puțin dureroasă?

Acum să trecem la punctul următor – deținătorii de câini. Să presupunem că într-un adăpost s-a găsit un câine ce i-a plăcut domnului X. Consider că prin lege ar trebui obligat adoptătorul să-i implanteze animalului un microcip. Mai departe, consider că ar trebui să existe un contract de adopție ce l-ar trage la răspundere pe proprietar în cazul în care patrupedul ar manifesta un comportament  agresiv față de alte animale, oameni, ar fi bolnav și ținut așa de către proprietar, fără a fi tratat la un medic veterinar, sau proprietarul ar decide că nu mai vrea câine (sau pisică) și l-ar arunca în stradă – sau și mai rău, să decidă că puii patrupedului său s-ar simți mai bine într-o pungă de plastic, legată, undeva sub un copac din parcul de alături. În aceste cazuri, consider că un proprietar ar trebui tras la răspundere în fața legii pentru abandon, neglijență și cruzime.

Dispariția animalelor ”de companie” de pe străzi ar fi un lucru grozav. În primul rând, am avea un oraș mai curat, căci nu ar exista excremente pe toate trotuarele. În ceea ce privește proprietarii de câini, consider că ar cam trebui să strângă după animal, dar hai să trecem peste. Dacă ar dispărea patrupezii din parcuri, copiii ar avea un loc de joacă mai sigur și nu ar trăi cu frica să fie mușcați de un câine. În plus, se știe că animalele sunt transmițători excepționali de diferite virusuri, iar răspândirea unei boli într-un teritoriu e floare la ureche dacă în spațiul respectiv există patrupede fără stăpân.  Dacă ar dispărea animalele de companie fără stăpân, nu ar mai exista scenele oribile de câini nimeriți sub roțile mașinii sau pisici plonjând de sub un camion, cu smocuri de blană plutind prin aer. Am asistat la astfel de scene. O perioadă am stat într-un bloc geamurile căruia dădeau spre o stradă unde se circula intens, la viteze ceva mai mari decât în restul orașului, și cam în fiecare săptămână apărea căte un leș de câine, de pisică, uneori încă vii, zbătându-se, schelălăind, murind în chinuri groaznice. Și niciodată nu a fost o imagine plăcută. Să trăiești o viață fără să fii iubit și să mori așa, fără ca să-i pese cuiva, în durere, nu e o viață potrivită pentru nimeni.

Iubesc animalele, chiar mi-aș dori să am un câine, poate doi, doar atunci când îmi voi permite să-i cresc, să le ofer nu numai dragoste, ci și un cămin, o masă stabilă, o vizită periodică la un medic veterinar. Doar cu mângâieri și câte un os rămas de la grătarul din week-end patrupedul nu devine fericit, asta nu e viață. Până atunci, mi-aș dori ca toți patrupezii vagabonzi să adoarmă fără durere, iar felinele fără stăpân să nu se mai zbată pe un colț de trotuar, călcate de vreun șofer ce nu a reușit să frâneze la timp.


Gândacul de Rawi Hage

gandacul copertaÎncă o carte de la Leda,  dar una ce nu mi-a trezit sentimente pozitive sau impresii frumoase. Poate că în realitate, cartea aceasta este una decentă, interesantă, intrigantă pentru cineva; pentru mine, a fost o zi pierdută în zadar.

Gândacul relatează viața unui… gândac, după cum sugerează titlul, dar și după cum se autocaracterizează personajul-narator, numele său nefiind pronunțat niciodată. Acesta este un imigrant arab, stabilit în Montreal, ducând o viață mizerabilă, trăind din ajutorul social al statului, un hoț priceput și jalnic, un om bun de nimic. Pe tot parcursul romanului, acesta relatează despre femeile pe care le-a avut, cât de mizerabil e, pe la cine a mai trecut în vizită, intrând pe geam, comparându-se cu o libarcă. Încercând să se sinucidă, acesta este internat într-un spital, iar mai apoi are ședințe cu  un psihoterapeut, Genevieve,  în cadrul cărora povestește despre familia sa și evenimentele traumatizante ce l-au determinat să imigreze. În Canada, acest gunoi, ce mai vorbește cu gândacii când trage niște cocaină pe nas, întâlnește atât oameni de treabă, cât și scursuri de teapa sa, în mediul cărora preferă să  își ducă viața.

Am citit acum ceva timp și Femei de Charles Bukowski, un roman la fel de scârbos precum Gândacul.  În acesta, personajul principal este un poet bețiv, depravat și al naibii de libidinos, care relatează despre aventurile lui amoroase cu tot felul de fătuci tinere. Niciodată nu mi-au plăcut libidinoșii, indiferent că sunt reali sau nu. Dar ambele romane m-au scârbit prin această imagine grotească a unor paraziți ai societății.

Cineva ar zice poate, că nu știu să apreciez un roman ”real”, dar din punctul meu de vedere, personajul din Gândacul nu este nici într-un caz un exemplu trist al realității noastre; nu un exemplu de victimă a sistemului, nu. Gândacul, după cum se autocaracterizează, este un gunoi ce alege să fie un gunoi, deși îi este oferită ocazia să devină cineva, să ofere societății ceva în schimb. Am detestat acest fel de oameni, iar întâlnindu-i în cărți sub formă de personaje tipologice, mă apucă sila și dezgustul.

Deci nu, astfel de cărți nu mă pasionează și le consider maculatură. Manuscrisul respectiv a fost o pierdere de timp.


Floarea-soarelui oarbă de Alberto Mendez

floarea-soarelui oarba copertaÎncă o carte cumpărată după copertă și ținând cont de denumire, editată de grupul editorial Corint, Leda, deși nu am nici cea mai vagă idee cine este autorul. Ca la multe alte cărți, pe spatele acesteia scrie ce premii a obținut, cât de apreciat este autorul de anumiți critici literari, deși pentru mine aceste rânduri nu au nicio valoare, căci nu-mi place să judec o carte după ce zic alții.

Astfel, Floarea-soarelui oarbă tratează o temă ce-mi place nespus de mult în literatură: războiul. Fiind împărțită în patru părți, care deși au o oarecare legătură între ele, pot fi citite și separat, căci firul narativ nu este unul continuu. Aceste patru părți se numesc  Înfrângeri.

Prima înfrângere:  1939, intitulată și Dacă inima ar gândi, ar înceta să bată, oferă o viziune asupra unui militar ce se predă trupelor ce au pierdut chiar în ultima zi. Torturat, amenințat și blestemat, acesta nu va dezvălui niciodată motivele, dar moartea lui va fi una chinuitoare și tragică, menționată, de altfel, în a treia înfrângere.

A doua înfrângere: 1940 sau Manuscris găsit în uitare este partea ce mi-a plăcut foarte mult. Îmi plac romanele tip jurnal, iar această secvență reprezenta jurnalul unui mort. Într-o iarnă rece, pe un munte părăsit, deținătorul jurnalului împarte o soartă tragică cu cei pe care-i iubește: soția sa, Elena, o tânără de nici 18 ani, moare la naștere, aducând pe lume un băiețel ce mai târziu va primi numele de Rafael. Tatăl acestuia, un tânăr abia ieșit din adolescență, încearcă să salveze măcar această ființă firavă, dar iarna grea și disperarea pun capăt oricărei încercări de a se agăța de viață.

A trei înfrângere: 1941 sau Limba morților nu mi-a plăcut la fel de mult ca celelalte părți: relatează povestea unui deținut ce reușește să obțină câteva zile de viață doar datorită faptului că îl cunoștea pe fiul ucis al colonelului. Acesta dorea să afle despre copilul său, iar deținutul avea de ales: să-i zică unui părinte îndurerat cât de perfect și inteligent și corect era fiul său, sau să-i relateze unui colonel ce canalie și hoț laș era fiul acestuia, închis și împușcat pentru violență asupra populației civile. Acest zbucium va aduce adevărul la suprafață, punând totul la locul său.

A patra înfrângere: 1941, având și titlul de Floarea-soarelui oarbă mi-a plăcut cel mai mult, poate pentru că era un fel de povestire în ramă, căci planul narativ se împarte în gândurile unui personaj, o scrisoare al altuia, cât și o privire din interior al naratorului omniprezent. Astfel, Elena locuiește cu fiul ei mai mic într-un cartier sărăcăcios. A avut și o fiică mai mare, Elena, care a fugit cu logodnicul ei, povestea acestora fiind relatată în a doua înfrângere. Lorenzo, băiatul Elenei, merge la o școală catolică, unde este atent supravegheat de preotul-dascăl. Cu timpul, acesta o cunoaște pe mama băiatului și în suflet i se aprinde o patimă puternică, un sentiment interzis. Suava văduvă, Elena ascunde un secret, pe care doar ea și Lorenzo îl știu; soțul ei, tatăl copilului, nu este mort; el locuiește cu ei, ascunzându-se în șifonier. De aici, evenimentele iau o întorsătură sumbră, marcantă pentru toate personajele.

Mi-a plăcut în special felul în care sunt portretizate personajele, fără a fi făcut abuz de adjective și pasaje descriptive. La fel, consider că autorul-narator a reprezentat lumea și atmosfera în cele mai fidele culori, fără elemente pitorești, dar și fără scene grotești, ci a fost cât mai apropiat de realitate.

O carte savuroasă ce relatează partea de dincolo de front, Madridul civil, cu oamenii și fricile lor, cu aresturile abuzive, sărăcia, umilința și mizeria din fiecare zi, din fiecare casă, din fiecare suflet. Alberto Mendez reușește să intrige cititorul, înfățișând o realitate dură, fără a interveni în cursul evenimentelor.


%d blogeri au apreciat asta: