Category Archives: Film

Olive Kitteridge(2014) – despre cum să nu bocești în fața televizorului

Olive+Kitteridge_midEi bine, seara de Crăciun s-a transformat într-o noapte la cinema, sub o pătură pufoasă și aromă de portocale în casă. Lista lungă de filme de pe HBO mi-a atras atenția, iar avertizarea că Olive Kitteridge este un mini-serial și ține cam vreo 4 ore nu m-a oprit să-l văd cap-coadă într-o singură seară.

Filmul se bazează pe cartea cu același nume, scrisă de Elizabeth Strout. Apărută în 2007 pentru prima dată, Olive Kitteridge cucerește atenția publicului, dar și a criticilor, devenind New York Times bestseller și în același timp, câștigătoarea premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2009.

Nu am avut ocazia să citesc cartea, dar intenționez să o fac în viitorul (cât mai) apropiat, filmul însă a avut o puternică influență asupra mea. În mod normal, când văd cuvântul bestseller pe o carte, în mintea mea apare imediat un fel de repulsie, deoarece acest cuvânt se asociază cu o carte ieftină, foarte ușor de citit, o formă fără fond. Acum nu știu cât de apropiat este serialul de acțiunea din carte, dar dacă acesta a urmărit traseul corect, atunci romanul cu siguranță este unul special.

În lumea lui Elizabeth Strout, Olive Kitteridge(Frances McDormand) este o învățătoare de liceu dintr-un mic oraș de pe coasta americii, Maine, iar toată acțiunea se petrece în jurul acestui personaj, într-un interval de vreo 25 de ani. Olive este căsătorită cu un farmacist, Henry(Richard Jenkins), împreună având un fiu, Cristopher(John Gallagher Jr.), care crescând se transformă într-un om mediocru, marcat foarte mult de educația oferită de părinți, aceștia fiind foarte diferiți unul de celălalt.

Nu aș vrea să mai povestesc, căci această postare s-ar transforma într-un spoiler ( dacă nu are deja o tentativă), dar filmul m-a impresionat foarte mult, făcându-mă să trec prin diferite stări sufletești odată cu desfășurarea acțiunii. Olive mi s-a părut, inițial, o persoană nesuferită, prea dură și prea sarcastică. La sfârșit, m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea, să o văd dintr-o altă perspectivă, deși nu a survenit nicio schimbare în personalitatea ei. Citind niște păreri pe goodreads, am observat că lumea are tendința să considere acest roman drept o melodramă ieftină despre viața prea puțin interesantă a unor oameni dintr-un oraș prea puțin important, ceea ce nu mi s-a părut chiar așa. În serial, cel puțin, este surprinsă latura realistă a oamenilor, atât Olive cât și cei ce o înconjoară sunt oameni adevărați, cu fricile lor, imperfecțiunile și discuțiile nemascate.

Finalul m-a făcut să plâng, deși are o notă optimistă. A fost un film prea trist pentru mine, dar în același timp, foarte apropiat de realitate; consider că autoarea romanului a reușit să transpună realitatea, așa cum este ea, într-o acțiune fără a denatura latura umană a lumii, fără a înfrumuseța cu panseluțe și zorzonele viața, prezentând-o totuși într-o lumină mai puternică, intensificând trăirile personajelor.

Reclame

I’m a cyborg, but that’s OK (2006)

Im_a_cyborgȘobolani, baterii, casete cu poze… și un spital de nebuni, unde fiecare om reprezintă o lume aparte, iar mulțimea nu poate fi numită gri, căci fiecare are culoarea proprie.

În centrul acestei lumi o găsim pe Young-goon (Im Soo-Jung), o tânără ce se crede cyborg, alimentându-se cu baterii, vorbind cu luminile de pe hol și tonomatele de cafea, a cărei țel este de a distruge oamenii îmbrăcați în alb ce i-au furat bunica. Tânăra este observată de Il-soon (Rain), un cleptoman obsedat de imaginea mamei ce l-a abandonat, anti-social, schizofrenic, foarte sigur de faptul că poate fura orice, inclusiv suflete.

i-m-a-cyborg-but-thats-okFimul sud-coreean, regizat de Park Chan-Wook, a avut parte de aprecieri pozitive din partea criticilor – și nu ar avea cum să fie altfel: intercalarea elementelor reale și a celor mai puțin reale, interacțiunea personajelor între ele,chimia între cei doi alienați, dar și firul narativ fac ca acest film să fie unul foarte plăcut, lăsând o impresie plăcută, cu un final optimist.


Păianjenii drept simbol în mitologie, credință și istorie a omenirii

Păianjenii mi se par niște creaturi foarte fascinante. Fără a ține cont de faptul că ar fi ”hidoși”, ”dezgustători”, ”dăunători” ( ce nu-i deloc adevărat!), imaginea acestor arahnide a apărut în multe religii și mitologii prin toată lumea, drept dovadă servind scrierile vechi, obiectele ce reprezintă păianjenii, cât și în poveștile sau povestirile transmise pe cale orală în cadrul unei comunități.

paianjen_2-t2

Ca simbol, păianjenul reprezintă o virtute, și anume răbdarea  de care dă dovadă țesând, la infinit, pânza ce reprezintă casa, dar și arma arahnidului. O altă caracteristică atribuită acestui animal este capacitatea de a aduce o muncă migăloasă la bun sfârșit, drept exemplu servind aceeași pânză, a cărei modele par a fi țesute după un algoritm matematic și geometric foarte precis; primele modele geoglifice au fost inspirate anume de formele pânzelor de păianjen. Totuși, acest arahnid reprezintă, în primul rând, simbolul fricii, datorită veninului său ce poate fi letal.

peacock_spider__maratus_volans_salticidae_by_psithyrus-d62if6p

În mitologie, păianjenul apare în imaginile din ruinele construcțiilor egiptene, fiind asociat cu zeița Neith – cea care țesea firele de ață ale destinului, mai târziu luând numele de Ishtar în credința babilonienilor, Athena – la greci, și, în sfârșit, de Minerva la romani, zeitățile acestea căpătând și alte caracteristici.

Copil fiind, am făcut cunoștință cu păianjenul în cartea lui Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, unde am găsit-o pe tânăra Arahna, ce a afirmat că e o țesătoare mai bună decât Athena, ceea ce a supărat-o pe zeiță și a făcut-o să o transforme pe tânără în păianjen – de unde și denumirea clasei. Mitul Arahnei se regăsește în mitologia lidiană, este menționat în scrierile lui Virgil și în  Metamorfozele lui Ovidiu. Totuși, mitul original diferă de ceea ce găsim în cartea copilăriei: Arachna se sinucide, după ce Athena aruncă un blestem asupra sa – tânăra a țesut o pânză ce reprezenta 12 scene de infidelitate a zeilor, ceea ce a înfuriat-o pe zeiță. Nemulțumită, Athena o reînvie pe Arahna cu ajutorul unui venin de păianjen, asigurându-se că talentul tinerei de a țese va fi regăsit doar la arahnide.

Arachne

Dacă ne îndreptăm spre continentul african, găsim păianjenul ce poartă numele de Anansi – un zeu căruia îi plac glumițele; cel puțin, așa este portretizat în folclorul băștinașilor. În Africa de Vest, numele Anansi capătă o denumire engleză, Aunt Nancy. Această zeitate apare în poveștile locale, un fel de fabule, conținând diferite morale.

În America de Nord, păianjenul este reprezentat drept zeitate cu simț al umorului dezvoltat – Unktomi sau Inktomi, apărând într-o poveste populară, ca un fel de Spân din Harap-Alb, dar mai puțin malefic: Unktomi îl păcălește pe personajul principal ca să-i fure hainele, doar atât.  Un alt mit al nativilor portretizează păianjenul drept ajutător la nașterea constelației Ursa mare: cele șapte stele reprezintă șapte oameni ce s-au urcat la cer pe  pânza unui arahnid. Un alt mit reprezintă păianjenul drept creator: toate lucrurile din lume au fost create de  ”Bunica Păianjen” și de pânza strălucitoare pe care o țesea.

În America de Sud, păianjenul a reprezentat o sursă de inspirație pentru oamenii din cultura Nazca, drept dovadă fiind un geoglif imens ce reprezintă păianjenul. La fel, în Peru arahnidele aveau un loc de cinste printre celelalte animale, popoarele native respectând foarte mult natura, portretizând-o în diferite ipostaze și forme.

nazca_spider

Printre popoarele din Australia și Oceania, păianjenul era deseori reprezentat în desenele rupestre, dar mai ales reprezintă, până în prezent, un totem, deseori având loc ritualuri de schimb de totem între reprezentanții diferitor triburi sau comunități. În Filipine, o poveste populară explică de ce păianjenul urăște musca. Populația Kiribati din Oceania îl venerează pe Nareau, zeul creator, care ghiciți în ce formă apare portretizat.

O imagine interesantă a păianjenului îl reprezintă Tsuchigumo, un personaj din folclorul japonez; de altfel ,acest termen era folosit ca sinonim pentru hoți și bandiți. Se considera că exista și o comunitate purtând acest nume, ce trăia sub pământ; totuși, Tsuchigumo devine popular datorită personajului folcloric Minamoto no Raiko, unde păianjenul pare a fi o creatură mitică și capabilă să ia chip omenesc. Astfel, în una din legende, Tsuchigumo ademenește personajul într-o casă și-l prinde într-o iluzie, aceasta fiind destrămată atunci când personajul principal observă că este acoperit de pânza păianjenului uriaș. O altă portretizare a păianjenului la japonezi îl reprezintă Jorogumo – păianjenul ce e capabil să se transforme într-o femeie și să seducă bărbați, în special samurai; în unele variante, Jorogumo este zeița ce sălășuiește în  cascadele Joren, salvând oamenii de la înec. Nephila clavatta, sau păianjenul Joro, a fost numit în cinstea ei.

syjsxxb_18_2_a8145593c65ff97

În religiile lumii, păianjenul a fost reprezentat în ipostaze de salvator. În tradiția islamică, profetul Muhammad a fost nevoit să se ascundă într-o peșteră, iar pentru a nu fi descoperit, Allah i-a ordonat unui păianjen să țese o pânză groasă la intrare și să o acopere în întregime. Astfel, păianjenul este o creatură respectată în credința musulmană. O poveste similară se regăsește și în Biblie, unde David este ascuns într-o peșteră acoperită de pânză de păianjen. Totuși, în tradiția creștină, această creatură rămâne a fi reprezentanta răului.

În literatură, pe lângă cea de specialitate, păianjenul apare menționat în Metamorfozele lui Ovidiu, legenda lui Arahna, mai târziu reluată într-un pasaj din Purgatoriul lui Dante. Aceeași legendă este reluată și în nuvela lui Wu Chen En, unde personajul principal nimerește într-o peșteră unde întâlnește o femeie frumoasă, înconjurată de mulți copii, desigur, păianjeni deghizați.

Un păianjen popular în literatură îl reprezintă Shelob din Stăpânul inelelor al lui J. R. R. Tolkien, sau animalul de companie a lui Hagrid din Harry Potter și camera secretelor, scrisă de J. K. Rowling. Un alt păianjen popular este Charlotte din Pânza lui Charlotte de E. B. White, unde aceasta este portretizată drept un personaj pozitiv.  La capitolul benzi desenate, cel mai popular păianjen este acela ce l-a mușcat pe Peter Parker, ducând la transformarea acestuia într-un erou, cunoscut drept Spider-Man. Datorită succesului benzilor, au mai fost introduse personaje precum Spider-Woman, Venom, Tarantula, Scarlet Spider. În seria de succes Pokemon, Spinarak și Ariados sunt portretizați ca păianjeni. În industria jocurilor, păianjenii apar ca monștri în jocurile online cum ar fi Dungeons & Dragons și Warcraft.

Classic-spider-man

Cinematografia nu a pierdut ocazia să introducă păianjenii drept tematică în filme: majoritatea apar drept subiect în filmele horror, datorită arachnofobiei ce este o fobie foarte răspândită; totuși, există și filme despre păianjeni pentru arachnofili, cum ar fi ecranizarea Pânza lui Charlotte sau chiar documentare, arătând realitatea existenței acestei clase.

În ziua de azi, arahnofobia este ca niciodată mediatizată, datorită cantităților informaționale nedefinite, dar prost înțelese, cea mai comună fiind frica față de păianjenii din categoria celor sociali – care sunt capabili să trăiască în colonii (păianjenii în general sunt specii solitare) și deseori se găsesc pe lângă așezămintele omenești. Câteva legende urbane au răspândit mitul că mușcătura acestor păianjeni ar provoca moartea, datorită veninului foarte puternic, ceea ce este greșit: la unii indivizi colții – chelicerele adică sunt prea scurți ca să poată introduce veninul, iar alți indivizi nu pot transmite veninul, doar pentru că mușcătura lor este una superficială; majoritatea însă fie nu produc venin, fie produc în cantități infime, deseori incapabile să afecteze în vreun fel organismul uman – poate o ușoară iritație. Alte prostioare legate de păianjeni ar fi cazuri imaginare, dar bine realizate, despre cum o văduvă neagră își face cuib în podoaba capilară a unei domnișoare sau isteria în masă legată de un păianjen african care ”cică” ar locui în baie la oameni și i-ar ataca în timp ce fac duș.

Havestman_Portrait_03_by_melvynyeo

Astfel, păianjenii apar portretizați drept infractori, creatori de universuri, ființe haine și crude, menite să distrugă rasa umană sau invers, să învețe oamenii din jur că aparențele înșeală. În fond, fiecare își formează propria viziune despre aceste ființe, care, după mine sunt foarte complexe și interesante.


The flowers of war  (2011)

The flowers of war cover 2011Într-o perioadă întunecată pentru omenire, iadul se dezlănțuie în China, prefăcând tot ce este uman în brută. Nanking, 1937, este un focar de ură, violență, cruzime, viol, distrugere. Filmul este o proiecție a romanului  Jin líng shí san chai (13 Flowers of Nanjing), scris de Geling Yan, acesta fiind o reproducere fidelă a evenimentelor din acea perioadă. În roluri principale, Christian Bale și Ni Ni, fiind și unul dintre puținele ecranizări chineze în care apare, în rol principal, un actor străin.

Lupta dintre soldații a două mari țări transformă viața unor femei într-un calvar. Pe de o parte, un grup de copile din mănăstire, abia trecute de 12 ani, riscând să fie abuzate în orice clipă de soldații japonezi. Pe de altă parte, vânzătoarele de dragoste, femei superbe, cu unghii roșii, ochi ispititori și zâmbete ce costă o avere. Între aceste două tabere, un străin, care se lasă ademenit într-un eveniment tragic.

John Miller, de profesie ”make-up artist” pentru morți, un american chemat pentru înmormântarea unui preot, este prins între focurile a două tabere; reușind să fugă, se refugiază în mănăstirea în care trebuia să ajungă, aici găsind o mână de copile speriate, ce au văzut prea multe la vârsta lor, și un fiu de preot, acesta ducând pe umeri o povară grea. Peste noapte, mănăstirea devine refugiu pentru câteva prostituate, acestea fugind din orașul ce le hărăzea doar moarte lentă și dureroasă.

Emoțiile pe parcursul filmului variază; de la o scenă simplă, în care se deschide universul vieții cotidiene, un glonț schimbă decorul într-un roșu cărămiziu, mirosind a moarte. Sărăcia războiului se află în contrast cu hainele pestrițe ale prostituatelor, iar moartea soldaților se reflectă în ochii inocenți ale lui Shu (Xinyi Zhang), una dintre elevele din mănăstire. În spatele zidului bisericii, oroarea, moartea și nebunia  sunt elementele de bază ale vieții. Aici, există doar disperare, o disperare mută și dureroasă.

De ce v-ați uita la acest film? Pentru că merită. Actorii, muzica, evenimentele din trecut și concepția scriitorului – scenaristului (Heng Liu), cât și a regizorului (Yimou Zhang), crează un univers plin de emoții puternice, sentimente realiste, puternice, ducând viața unui grup mic de oameni ca o lumină printre rămășițele întunecate ale istoriei…


Love rain

RainÎn acea noapte ploua. Fereastra lăsa aerul rece să pătrundă în camera mică și întunecată în care zăcea ea. Alături, pe patul răvășit de atâta frig și zbucium era aruncată o fotografie. Un tânăr șaten, cu părul ușor ondulat, lung până la bărbie; un zâmbet abia deslușit, o tristețe de nedescris ascunsă în ochii de peruzea… câți ani au trecut de atunci?

S-au cunoscut când erau tineri, când frumusețea din ei abia își desfăcea petalele. El, student la arte, mereu pătat de acuarelă și cu un set de creioane în buzunarul cămeșii. Ea, studentă la litere, ființă timidă, cu ochii azurii mereu plecați în pământ, cu părul castaniu acoperindu-i atent trăsăturile fine ale feții. Erau tineri și necunoscuți. I-a unit o eternitate ce a durat trei secunde și i-a ascuns sub o umbrelă galbenă într-o ploaie rece de septembrie. Fiorul a trecut delicat pe lângă ea, pe el însă nu l-a cruțat; l-a făcut să-și amintească o eternitate despre acele trei secunde și umbrela galbenă.

Zicea că nu va picta niciodată o altă femeie decât pe acea pe care o va vedea cu inima. A văzut-o citind o carte într-o după-amiază blândă de septembrie, înconjurată de lumină reflectată de la soare, de la frunze, de la zâmbetul ei. I-a schițat chipul și l-a păstrat ascuns de lume. Îi citea rândurile din jurnalul pierdut și îi venera imaginea ca pe o Madonă. A știut să tacă; a știut să-i fie alături; a știut să o apere; a știut să o lase să plece. A știut, mai târziu, că într-o noapte de toamnă a fost un laș. Portretul ascuns și-a văzut prototipul real; creatorul a ales prietenia în favoarea iubirii; ploaia a continuat să cadă, rece și necruțătoare cu cei cărora le tresare inima văzând ochii de azur…

Chipul o privește trist din poză. Câți ani au trecut? Zece? Douăzeci? De când a fugit de propriile sentimente, nici ea nu știe câți. Ochii azurii au devenit de culoarea oceanului amenințat de furtună; părul nu mai are culoarea tinereții, pe ici-colo apare câte o șuviță albă, hâdă; fața nu mai emană lumină. Au trecut atâția ani de atunci și totuși își amintește de el, de acel bărbat timid cu ochi de artist și cu sufletul deschis. Bărbatul care s-a adeverit să-i fie fidel toată viața, chiar dacă ea l-a trădat; bărbatul care i-a dorit doar binele, care mușca perna noaptea văzând-o cu altul și care zâmbea din toată inima știind-o fericită. Iar ea, după atâta timp, ce a făcut ea?

Ploaia continuă să adune lacrimi pe pervazul ferestrei. Femeia ascunsă în întuneric privește poza bărbatului care în noaptea aceasta a murit. Nu e regret. Și nici remușcare. E doar un gol imens în suflet, un zâmbet demult pierdut și portretul ei într-o galerie de artă renumită, femeia care citea în lumina caldă a lui septembrie; femeia văzută de ochii omului ce a îndrăgit-o în mai puțin de trei secunde.

Și tot ce a rămas astăzi e ploaia care nu se va potoli niciodată…

*Inspirat din Love Rain*


7th Heaven – povestea mută a unei iubiri

Admirând ninsoarea din vinerea aceasta, când zăpada a acoperit tot ce a putut și tot continua să cadă, ademenind lumina felinarului de lângă geam să danseze cu fulgii, mi s-a facut poftă de ceva special – o ciocolată caldă cu mentă, o pătură pufoasă și un film deosebit. Scotocind prin laptop, am dat de un film datând din 1927…
Povestea are loc în Paris, începutul secolului al XX-lea, străzile cele mai mizere din oraș. Tânărul Chico(Charles Farrell), un ateu convins după încercarea de a capta atenția lui Dumnezeu, are o singură ambiție: de a se ridica din întunericul canalizărilor la suprafață, devenind spălător de stradă. Într-o altă parte a acestui cartier rău-famat locuiesc două surori-prostituate: Nana(Gladys Brockwell), depravată, bețivă și foarte crudă cu sora ei și Diane(Janet Gaynor), ființă firavă, neajutorată și speriată de moarte de sora mai mare.

7th Heaven (1927) coverÎntr-o zi, când surorile sunt vizitate de niște rude îndepărtate, Diane este pusă într-o situație dificilă: pentru a intra în grațiile rudelor bogate și pentru a pleca cu ei aceasta trebuie să zică adevărul – dacă ea și Nana sunt femei cinstite. Incapabilă să mintă, aceasta este luată la bătaie de Nana imediat după plecarea ”binevoitorilor”. Ajungând în stradă, Nana încearcă să-și ucidă sora, dar este oprită de Chico, care o salvează pe tânara Diane.
În aceeași seară Nana este prinsă împreună cu alte doamne și dusă la secția de poliție pentru îndeletnicirile ei. Văzându-și sora liberă, Nana îndeamnă jandarmii să o aresteze și pe ea. Chico, într-un acces de milă, minte că Diane îi este soție. Fiind avertizat de vizita unui jandarm acasă pentru a verifica dacă Diane într-adevăr îi este soție, Chico nu are de ales decât să-și ducă ”consoarta” în mica odaie de la etajul 5 dintr-un bloc dărăpănat. De aici începe drumul lung și plin de amărăciuni spre fericirea celor doi.
Apărut în 1927, filmul a fost considerat o perlă în instoria filmului mut; Janet Gaynor a luat premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rolul principal în 1929; în același an Frank Borzage a luat premiul pentru cel mai bun regizor și Benjamin Glazer pentru cel mai bun scenariu. În 1927 William Fox câștigă premiul Medal of Honor în cadrul Photoplay Awards. În 1995 filmul este selectat pentru a-și lua locul în National Film Registry de către Library of Congress, ”pentru valoarea culturală, istorică și estetică”. Pe lângă premii, pelicula mai apare și pe lista celor mai vizionate filme mute, ocupând locul al 13-lea: acesta a strâns mai mult de 2.5 milioane de dolari în cinematografele americane în 1927.

Diane(Janet Gaynor) și Chico(Charles Farrell); cadru din film Mi-a plăcut în mod deosebit atmosfera creată: neținând cont de calitatea filmelor de astăzi, 7th Heaven are un farmec aparte, cu tot cu hârâitul sunetului și prezența unor melodii aproape la fel pe tot parcursul celor 110 minute. Am avut ocazia să văd un film de epocă – în care se pune accent pe sentiment, pe jocul actorilor, pe muzică și pe crearea unei realități apropiată de inima spectatorului; comparând cu filmele scumpe, proaste și cu o groază de efecte speciale, făcute la calculator, atribuite unor personaje deseori șterse, 7th Heaven apare ca o mică poveste de dragoste (o Cenușăreasă americană) în marea filmelor plictisitoare și neînsuflețite. Recomand acest film pentru o seară liniștită de iarnă, o pătură călduroasă și o ciocolată cu mirodenii.


The Woman in Black (2012)

Ce pot să zic despre acest film? A fost destul de ciudat. La un moment dat mi-a amintit de The Others cu Nicole Kidman, care m-a înfricoşat când l-am văzut prima dată. Aici, la fel: atmosfera sumbră, o casă veche, un cimitir alături, o comunitate izolată care păstrează un secret groaznic – acesta este The woman in black, un remake de altfel (originalul a fost filmat în 1989), bazat pe nuvela cu aceeaşi denumire scrisă de Susan Hill .

Povestea începe în Londra, unde un tânăr avocat este trimis de către birou în Crythin Gifford pentru a vinde proprietatea unei văduve decedate – Mrs. Drablow – o casă veche în Eel Marsh, izolată prin mare de restul satului.

Eroul principal are o traumă – soţia sa a murit, dând naştere unicului său fiu, Joseph, pe care-l iubeşte foarte mult. Doar de dragul copilului avocatul Arthur Kipps decide să rezolve acest caz, care este ultima şansă de a-şi păstra slujba.

Încă de la venirea acestuia în orăşel localnicii se comportă ciudat: la micul hotel nu se găseşte nicio cameră liberă iar avocatul din localitate îl trimite la gară chiar a doua zi. Acesta urma să fie dus de un căruţaş, însă reuşeşte să-l facă să-l ducă spre casa din Eel Marsh, unde se află mult mai multe acte ale decedatei.

Oroarea începe atunci când intră în casă- atmosfera sumbră, lucrurile vechi, urmele unei case nepopulate de foarte mult timp, iluzia unei femei în negru afară, în cimitir şi strigătele disperate ale unui copil în ceaţă. Pe parcurs încep să moară copiii din comunitate, unul câte unul, î cele mai oribile împrejurări. Casa începe să învie iar viaţa din interiorul familiei Drablow i se înfăţişează lui Arthur în cele mai şocante detalii…

Nu pot să zic că a fost un film relaxant. Cel puţin, unele momente m-au făcut să tresar. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera creată şi transmisă cât de decor, atât cât şi de personaje. După părerea mea, Daniel Radcliffe a reuşit să iasă din imaginea lui Harry Potter şi să formeze una nouă – a unui avocat nefericit, chinuit de imaginea morţii soţiei sale.  La fel, mi-a plăcut şi personajul Jannet, care după părerea mea a reuşit să creeze imaginea unui monstru demn de poveştile cu demoni; mai ales mi-a plăcut vocea unei persoane grav bolnave psihic, foarte înspăimântătoare. Mi-a plăcut şi personajul doamnei Daily, nebunia aceasteia cauzată de pierderea copilului, nebunie care-l va ajuta mult pe Arthur să înţeleagă răul pe care trebuie să-l confrunte.

Din partea mea filmul este unul reuşit, serios, fără exces de dramatism; lipsa comicului nu a afectat  filmul într-un mod negativ. Regizorul James Watkins a reuşit să creeze un horor realistic şi să înfăţişeze drama lui Arthur, pe de o parte şi drama comunităţii, chinuite de păcatul unei femei ce a dus la moartea copiilor lor. La fel, trăirile personajelor au fost transmise într-un mod realistic şi de muzica scrisă de Marco Beltrami. Recomand acest film  pentru cei cărora le place horrorul, la fel şi pentru cei care nu se lasă speriaţi aşa uşor…


%d blogeri au apreciat asta: