Tag Archives: emotie

Oceanografie(1934) de Mircea Eliade

oceanografieSă te reîntâlnești cu un autor preferat, după ce i-ai citit romanele și studiile despre diferite religii ale lumii este o întâlnire presărată cu multă melancolie. În același timp, este o regăsire, o redescoperire chiar, iar cartea de față mi l-a arătat pe Eliade într-o postură diferită de acea pe care (credeam că) o cunosc.

Volumul de față este o colecție de eseuri, tratând numeroase subiecte – prietenia, ura, dragostea, supremația unuia dintre sexe, vanitatea, motivația, armonia și altele. Mie mi-a inspirat o prelegere, sau mai degrabă un curs tip TED, doar că fără camere video, fără public; doar geniul lui Eliade și tu, cititorul, lăsat în voia minții tale, motivat să recepționezi și să prelucrezi mesajul fără implicarea unei alte minți.

Oceanografie a nimerit în biblioteca mea în ziua în care am împlinit 20 de ani. Nu mi-aș fi amintit asta dacă nu aș fi notat în acea zi, undeva pe ultimele pagini ale cărții, că volumul respectiv este un cadou… de la mine. Și nu cred că aș fi putut să îmi aleg un cadou mai potrivit. Pe rafturile pline dintr-o librărie ce îmi place mult, Oceanografia lui Eliade stătea pitită printre câteva cărți cu nume neștiute, autori necunoscuți, niște umbre pe care nu le-am observat vreodată. Dar Eliade era acolo, cuminte, așteptând un cititor dornic de un dialog interior cu umbra aceluia ce în anul 1934 gândea pe hârtie.

Trecând peste legătura emoțională pe care o am cu acestă personalitate și lucrările sale, Oceanografie este un volum destul de accesibil, fără însă a fi plin de adevăruri universale, ci de idei personalizate, modificate, regândite chiar. Pentru cei cărora le place să citească înainte de somn, un eseu-două pe noapte – cred eu – este o alegere potrivită.

Reclame

Olive Kitteridge(2014) – despre cum să nu bocești în fața televizorului

Olive+Kitteridge_midEi bine, seara de Crăciun s-a transformat într-o noapte la cinema, sub o pătură pufoasă și aromă de portocale în casă. Lista lungă de filme de pe HBO mi-a atras atenția, iar avertizarea că Olive Kitteridge este un mini-serial și ține cam vreo 4 ore nu m-a oprit să-l văd cap-coadă într-o singură seară.

Filmul se bazează pe cartea cu același nume, scrisă de Elizabeth Strout. Apărută în 2007 pentru prima dată, Olive Kitteridge cucerește atenția publicului, dar și a criticilor, devenind New York Times bestseller și în același timp, câștigătoarea premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2009.

Nu am avut ocazia să citesc cartea, dar intenționez să o fac în viitorul (cât mai) apropiat, filmul însă a avut o puternică influență asupra mea. În mod normal, când văd cuvântul bestseller pe o carte, în mintea mea apare imediat un fel de repulsie, deoarece acest cuvânt se asociază cu o carte ieftină, foarte ușor de citit, o formă fără fond. Acum nu știu cât de apropiat este serialul de acțiunea din carte, dar dacă acesta a urmărit traseul corect, atunci romanul cu siguranță este unul special.

În lumea lui Elizabeth Strout, Olive Kitteridge(Frances McDormand) este o învățătoare de liceu dintr-un mic oraș de pe coasta americii, Maine, iar toată acțiunea se petrece în jurul acestui personaj, într-un interval de vreo 25 de ani. Olive este căsătorită cu un farmacist, Henry(Richard Jenkins), împreună având un fiu, Cristopher(John Gallagher Jr.), care crescând se transformă într-un om mediocru, marcat foarte mult de educația oferită de părinți, aceștia fiind foarte diferiți unul de celălalt.

Nu aș vrea să mai povestesc, căci această postare s-ar transforma într-un spoiler ( dacă nu are deja o tentativă), dar filmul m-a impresionat foarte mult, făcându-mă să trec prin diferite stări sufletești odată cu desfășurarea acțiunii. Olive mi s-a părut, inițial, o persoană nesuferită, prea dură și prea sarcastică. La sfârșit, m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea, să o văd dintr-o altă perspectivă, deși nu a survenit nicio schimbare în personalitatea ei. Citind niște păreri pe goodreads, am observat că lumea are tendința să considere acest roman drept o melodramă ieftină despre viața prea puțin interesantă a unor oameni dintr-un oraș prea puțin important, ceea ce nu mi s-a părut chiar așa. În serial, cel puțin, este surprinsă latura realistă a oamenilor, atât Olive cât și cei ce o înconjoară sunt oameni adevărați, cu fricile lor, imperfecțiunile și discuțiile nemascate.

Finalul m-a făcut să plâng, deși are o notă optimistă. A fost un film prea trist pentru mine, dar în același timp, foarte apropiat de realitate; consider că autoarea romanului a reușit să transpună realitatea, așa cum este ea, într-o acțiune fără a denatura latura umană a lumii, fără a înfrumuseța cu panseluțe și zorzonele viața, prezentând-o totuși într-o lumină mai puternică, intensificând trăirile personajelor.


Iubește fiecare clipă petrecută cu tine

Victor NizovtsevPentru că tu, și doar tu poți aprecia adevărata valoare a tăcerii care se instaurează în interiorul tău.

Mi-a fost frică. Mi-a fost frică atunci când din lumea mea interioară a dispărut o entitate. Când se întâmpla ceva și era singura căreia puteam să-i împărtășesc acea impresie – atunci îmi dădeam seama că nu mai este; și gândul meu rămânea suspendat în aer. Dar pe parcurs, m-am obișnuit cu faptul că entitatea a dispărut pentru totdeauna. Nu subit, nu dureros, nu nimic: a fost o decizie corectă. Chiar dacă uneori îi simt lipsa, înțeleg că așa e mai bine pentru mine. Da, pentru mine. Pentru că a existat prea mult ”noi”, care a însemnat de fapt ”eu” și cam atât.

Mi-a fost frică atunci când am pierdut acea entitate pe care o credeam că e ultimul puzzle ce completează tabloul fericirii mele. M-am înșelat, m-am înșelat prea mult timp; am trăit într-o iluzie pe care consideram că o pot transforma în adevăr atâta timp cât muncesc din greu; dar entitatea din lumea mea era străină de gândurile mele, străină de aspirațiile mele, străină de suflet, chip, gând, de tot. Iar eu nu am observat decât târziu de tot, când mi-am exprimat temerea și am primit un răspuns afirmativ. Și atunci s-a rupt firul…

De fapt, nu s-a rupt nimic. Mă trezesc în fiecare dimineață cu gânduri noi, frumoase. Sunt înconjurată de oameni dragi, care mă fac să râd. Citesc cărți savuroase, pe care entitatea nu ar fi în stare să le înțeleagă – ce existență absurdă! Iar golul din interiorul meu… e doar un gol inventat, pentru dramă. Știu prea bine că interiorul meu nu poate fi gol; în cutia toracică se află inima,plămânii, diafragmul; în abdomen, aparatul digestiv, reproducător, excretor. Am învâțat toate astea pe piese, piese scoase de la formol, mirosind oribil și având culori prea puțin naturale; le-am văzut topografiate pe corpul unui animal, unde nu exista loc pentru ”gol”. Corpul uman – și animal – e construit inteligent, nimic în plus, nimic în minus. Așa că nu are cum să existe un gol în interiorul  meu.

Iar când am realizat asta, parcă totul a devenit mai clar. Fără dramă, fără resentimente, fără remușcări, entitatea a dispărut din capul meu. Sunt gânduri pe care nu le pot împărtăși altor oameni; sunt impresii pe care nu le-aș putea exprima în cuvinte, sau idei pe care nu le pot spune oricui, datorită statutului de ”tabu” ale acestora; dar nu-i nimic, căci cum spunea Camus, ”Un om este și mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decât prin cele pe care le spune”.

Gândurile mele se acumulează undeva, în mintea mea, la fel ca și tăcerile, strigătele, zâmbetele, emoțiile în general; pentru că știu că voi întâlni, într-o zi, un om ( nu o entitate!) care mă va asculta cu plăcere, care îmi va împărtăși pasiunile sau cel puțin le va înțelege și încuraja.

Adevărul este că niciodată nu poți fi ”gol” : ai pasiuni, ai prieteni, ai lumea frumoasă ce te înconjoară. Și liniștea din interiorul tău… învață să o îndrăgești, să-i vezi culorile, să-i percepi chipul, să vezi cât de mult îți seamănă. Și atunci când o vei îndrăgi, ea îți va dărui cele mai frumoase clipe de pace sufletească.


Să nu mă uiți

a lot of traffic by LotteHjorth on Flickr.Când zilele vor deveni grele, ca de plumb.

Când cei din jur vor afișa un zâmbet fals.

Când aerul va deveni sulfurat, când fiecare inspirație îți va sfâșia plămânii.

Când vei cădea la pământ, lovit de o forță necunoscută.

Când copiii de pe terenul de joacă se vor transforma în adulți.

Când noaptea va pleca, lăsând ziua să dăinuiască.

Când vei închide ochii și vei vedea un cer plin de stele însângerate.

Când totul în jur va fi împotriva ta, când cerul va cădea, sfărâmându-se în mii de bucăți.

Când amintirile vor năvăli în camera ta, măturând în calea lor prezentul.

Când frigul îți va îmbrățișa oasele bătrâne.

Când vei rămâne singur.

Să nu mă uiți.

Pentru că eu  voi fi plecată de foarte mult timp.

Să nu mă uiți.


Poți cumpăra fericirea?

579047_415392378560992_44355559_nEste o întrebare a cărei răspuns l-am gândit de mai multe ori, și deseori părea diferit decât cel de data precedentă. Fără sărituri bruște de la da la ba, răspunsul a variat după moment. Dacă poți cumpăra fericirea? Și cât te costă? Și dacă ai garanție?

Pentru mine, fericirea se măsoară în pași mici, neregulați, pe o perioadă îndelungată. Fiind mai mică, mai puțin rațională, consideram că fericirea e ceva ce vine brusc, un sentiment pe care-l trăiești intens, pe o perioadă mai îndelungată, dar… realitatea lovește în față cu o forță imensă, lăsând loc doar pentru analiză. Imaginea mea despre fericire a început să se modifice în momentul în care am mai crescut, când universul a început să mă trateze ca pe o persoană matură, lăsând la o parte copilăriile și grija altora de a mă face fericită. Așteptările mari, urmate de dezamăgiri au fost cei mai buni profesori. M-au învățat că, de fapt, fericirea nu este acea bulină roz pe care o poți avea când vrei. Fericirea este ceva mult mai complex.

Cu vârsta, termenul de fericire s-a metamorfozat. Cum am menționat mai devreme, se măsoară în detalii. Am început să fiu mai atentă la fleacuri precum o dimineață mai răcoroasă de vară, o ploaie melancolică de toamnă, o scrisoare veche, scrisă de o mână dragă, o poză din adolescență alături de prieteni. Un cuvânt rostit de un străin, un râs molipsitor, un câine ce vine dând din coadă, cerșind atenție. Într-adevăr, niște detalii stupide, și, totodată, detalii importante pe care nu le vedem în viața noastră de zi cu zi, trecând pe lângă ele din motiv că suntem prea ocupați să ne trăim viața. Și e păcat, pentru că în astfel de momente, fericirea se joacă cu noi, trece pe lângă fără să spună o vorbă, zâmbind: mă va observa sau nu?

Deci poți sau nu cumpăra fericirea? Am ajuns la concluzia că poți să o cumperi doar cu prețul timpului tău. Să rezervi timp să o cauți, să o vezi în lucruri mărunte, să îi observi chipul frumos în alți oameni, în zâmbetele lor sincere, în prietenia lor; fericirea o găsești acolo unde timpul tău ți se pare o clipă. În schimb, o pierzi acolo unde se cuibărește falsitatea, căci fericirea este un concept pur, adevărat. Cei ce nu cred în prezența fericirii în viața de zi cu zi nu au deschis niciodată ochii ca să o cunască.

Afară e un soare splendid, tomnatic. Cerul este de un albastru candid, iar vântul se joacă printre frunzele rubinii. Se aud multe voci vesele, pe hol șerpuiește, printre cești cu cafea, un ușor miros de tutun aromat. Astăzi, fericirea mea îmi zâmbește.

Vrei să înveți să-ți găsești fericirea? Participă și tu la Conferința despre fericire ce va avea loc   pe 5-6 octombrie, la Universitatea Româno-Americană din București  🙂


Și ultima dată…

Și ultima dată când te-am văzut dormind ți-am memorat chipul.

Mi-am întipărit pe retină  expresia feței tale.

Când râzi, când ești supărat, când dormi, când ești îngândurat.

Ultima dată când te-am văzut ți-am memorat fața.

Pentru că niciodată nu știam când va fi ultima dată.

Umbra genelor tale tremurând ușor.

Ultimul cuvânt.

Ultimul zâmbet.

Ultima supărare.

Ultima privire…

imbratisareivcelnaiv


O mare aproape moartă

Astăzi am făcut o plimbare pe malul Nistrului. Nu am fost de o viaţă aici, deşi stau destul de aproape – am o casă la ţară pentru zilele în care vreau se evadez din viaţa oraşului. Şi îmi prinde bine – dorm mult şi fără visuri – ceea ce nu mi se întâmplă niciodată în oraş, unde până şi timpul se grăbeşte.
De data aceasta, apa a scăzut considerabil – lucru ce se datorează hidrocentralei de la un km depărtare de plaja pe care mă aflu. M-a răzbit un aer imaculat până la lacrimi, puţin sărat şi melancolic. Valurile erau line, calme, prietenoase – nu loveau pietrele de pe mal, doar le spălau nisipul.
Apa a scăzut şi odată cu ea şi viaţa: în faţa mea se întindea o fâşie de mare moartă. Pietre, sticle, gunoi, pe undeva o plasă uitată de pescari şi o mulţime de scoici. Erau sute de mii, mici, adunate în grupuri pe o piatră sau pe vre-o sticlă de bere, aruncată de vreun „inteligent”. Natura nu iartă, nu uită şi nu se opreşte – renaşte din greşelile noastre şi neglijenţă; e capabilă să înlocuiască ceva de-a ei cu ceva străin – un fel de transplant, cred. Ca exemplu, sticla care pentru scoici poate fi şi piatră. Doar că ele sunt moarte…
Este pentru prima dată când văd atât de multe şi îmi pare rău că nu pot face nimic ca să le schimb soarta. O parte moarte de-a binelea, altele, la frontieră cu apa, sunt alintate de fiecare val. Zici că-s orfane – văzute şi atinse, uitate după prima boare de vânt. Noroc doar de acelea care sunt în apă – dar cine ştie pentru cât timp? Noroc chior…
Ţin minte din copilărie vraja crengilor de salcie, când le asociam cu cosiţele unei copile bălane. La fel de lungi, la fel de frumoase şi tinere… demult a dispărut zâna cu pletele de aur; de o eternitate a părăsit-o tinereţea şi zâmbetul de pe buze. Astăzi are părul scurt, ochii trişti…
Dar natura nu moare, nu îmbătrâneşte; miracolul crengilor de salcie încă mai bântuie malul copilăriei mele. Pe promenada asfaltată la câţiva metri de plajă viaţa e altfel.Crengile pe care le-am văzut sunt noi, drepte, înzorzonate cu un verde crud al frunzelor abia răzbite şi al ciorchinilor galbeni, ascunși, timizi, printre frunzuliţe sau căzuți pe jos. Sunt sute de mii, la fel ca scoicile moarte de pe mal, însă nu au alura aia de moarte. Sunt la fel de frumoași cum au fost pe crengi, doar că acum îşi fac loc unele lângă altele pe asfalt. O alee verde crudă în care se joacă vântul. Îmi amintesc de un scrânciob pe creanga unuia dintre copaci – ne certam ca vrăbiile pentru firimituri ca să „ne dăm huţa”.
Natura nu uită, nu iartă şi nu moare: dacă ramurile sunt tinere, scoarţa o mai ţine minte pe fata bălaie cu cosiţe ce-şi ascundea cândva pletele şi zâmbetul printre ramuri. Scoarţa o ţine minte şi o recunoaşte şi acum, când a îmbătrânit şi i-au dispăruţ cosiţele. Sunt sigură că scoarţa vede în femeia cu părul roşu ca focul fetiţa tunsă scurt, cu părul de culoarea nucii şi cu pielea albă, mereu arsă de soare. Sunt sigră că-mi recunoaşte culoarea ochilor, chiar dacă diferă de culoarea fetei bălaie de cândva; sunt sigură că mă ştie, că-mi recunoaşte zâmbetul care (sper!) încă nu s-a schimbat. Sunt sigură că mă va recunoaşte când mă voi transforma în o mie de scoici…
Natura nu uită, nu iartă şi nu moare. Aşa, ieşind la o plimbare simplă am văzut două lumi: în stânga mea o apă tristă, dar resemnată şi coloniile de scoici moarte, iar în dreapta – verdele uni tinereţi şi a unei copilării, ambele lumi fiind cuprinse de cerul imens, mereu negru cu iluzia de albastru senin care mă veghea pe mine. Pe acea mine care a văzut o mare aproape moartă.


%d blogeri au apreciat asta: