Author Archives: Elena Druță

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor.

Lansare Fiind Imagine. Eseuri din adolescență

Mă simt ciudat să scriu din nou pe acest blog, având în vedere că ne-am luat rămas bun în 2015. Știu că v-am spus că ne vedem pe alte meleaguri, că acum scriu în altă parte… dar a intervenit ceva, un eveniment pe care nu aveam cum să nu-l împărtășesc cititorilor mei, de ieri și de azi.

În 2016 a apărut volumul meu de eseuri cu denumirea blogului. Nu am popularizat acest eveniment pentru că nu am fost mulțumită de rezultat – nu am avut un editor, coperta a fost improvizată (să mă ierte persoana a cărei balerini i-am tăiat din poză), așa că rezultatul nu m-a mulțumit.

Fiind Imagine Coperta

M-am ambiționat și am trimis manuscrisul (deloc perfect) la mai multe edituri (aviz scriitorilor ce au material dar nu știu care este pasul următor). Am trimis la vreo 5-6 dacă îmi amintesc bine și, cum mă așteptam, nu am primit niciun răspuns timp de luni bune. Într-o zi a venit un mail de la editura Datagroup, în care am fost anunțată că manuscriusul meu prezintă un interes și că ei și-ar dori să-l publice. Eram în culmea fericirii (și încă sunt) – mi se publică cartea!

Am lucrat câteva luni la perfecționarea volumului; manuscrisul a trecut prin mai multe corecturi, rearanjări, redenumiri și și-a schimbat și coperta (care, de altfel, îmi place teribil de mult!), astfel încât rezultatul este volumul de față,  Fiind imagine. Eseuri din adolescență, care îmi doresc mult de tot să vă placă!

Fiind Imagine eseuri din adolescenta Elena Druta

Vă pup și pe curând!

Later edit: Cartea mea o puteți procura de aici și de aici.

Save


Fiind Imagine – un nou început

Bună-bună tuturor.

Nu am mai trecut demult pe aici; de fapt, trec zilnic, dar ceva mă împiedică să mai scriu. Ceva neînțeles pentru mine, deoarece Fiind Imagine este un blog pe care-l dețin din 2009, are o valoare sentimentală imensă, și totuși, aparține – deja – trecutului. De ce?

Fiind Imagine a luat naștere când am intrat în clasa a 9-a. Eram boboacă într-un liceu imens, plin de uniforme albastre și algoritmi pe care nu-i suportam. Și totuși, liceul în sine a fost o experiență frumoasă prin prisma oamenilor și a revistei școlare.

Oamenii pe care i-am întâlnit au fost diferiți: am avut colegi care mi-au fost dragi și colegi insuportabili. Am avut profesori cărora le păsa de ce crede un elev și cad(av)re didactice care erau interesate să își facă norma și să plece, iar în perioada tezelor să ne pice – pentru că așa s-au aranjat stelele sau pentru că nu am făcut proiecte facultativ-obligatorii.

Mi-au rămas în amintiri câțiva profesori pe care-i respect. Unul dintre ei mi-a fost diriginte și privind în trecut realizez cât de mult am nedreptățit această persoană; și mi-e rușine, pentru că nu așa ar trebui să gândească un om matur. Un alt cadru didactic m-a îndemnat, indirect, să îmi aleg facultatea – în perioada în care nu știam ce vreau să fac. A mai fost un cadru didactic, care mai mult mi-a fost ghid în adolescență în afara pereților liceului; această persoană minunată m-a încurajat atunci când mi-am zis că scrisul nu este domeniul meu și că imaginația mea este săracă. Și totuși, persoana respectivă a văzut mai bine decât mine că undeva acolo, ascuns după numeroși pereți, stă potențialul. Probabil că sunt o dezamăgire acum, că nu l-am lăsat afară… dar va veni și acea zi.

Dar să revin la Fiind Imagine. Articolele de aici mi-au definit adolescența; clipele în care eram fericită sau nu prea, momentele pline de frustrări, răbufniri de furie, chiar un jurnal, unul scris de dragul de a nu exploda în cuvinte care  nu au niciun sens; Fiind Imagine a fost spațiul în care puteam să mă exprim coerent, unde puteam să-mi corectez greșelile sau să îmi retrag cuvintele.

Am ajuns la facultate. În anul I, când totul era nou pentru mine, mi-am continuat jurnalul virtual, dar ceva… ceva nu mai era ca înainte. Cuvintele unei studente nu mai rezonau cu jurnalul virtual al unei adoloescente. Am trecut într-o altă etapă, filele de jurnal s-au rărit, am pierdut șirul cuvintelor pe care voiam să le spun, s-a pierdut furia și frustrarea – elemente care-mi alimentau paginile.

Ar fi greșit să afirm că nu mai am frustrări, că nu am zile în care sunt furioasă, că nu am un amalgam de cuvinte pe care aș vrea să i le zic cuiva… dar a apărut ceva nou în mine, ceva ce nu mai vrea să înșire pe hârtie absolut nimic. Cuvintele s-au pierdut undeva printre termenii de specialitate, timpul pentru a gândi propozițiile născute din frustrări s-a evaporat în nesfârșitele lucrări și teste parțiale, iar furia… furia s-a topit demult în brațele unui om care mi-a zis ”dă-le-ncolo de…”.

De fapt, Fiind Imagine a fost un loc virtual al unui om singur și trist. Mai bine zis, al unei adolescente nesigure și indecise, care nu știa încotro se îndreaptă și de ce. Acum însă, adolescenta s-a maturizat, a realizat ce-și dorește în viață, a început să-și construiască drumul spre ținta pe care și-a prăpus-o. Adolescenta nu mai există, iar dorința de a scrie din imposibilitatea de a împărtăși gândurile cuiva a dispărut și ea, odată cu o persoană cu miros de mare care o face pe deținătoarea Fiind Imagine fericită.

La final, vreau să vă spun că nu voi mai scrie aici; cel puțin, așa cred pe moment. Blogul respectiv este un loc drag mie, spre care mă voi întoarce când voi deveni melancolică, dar nu știu dacă voi mai scrie ceva, cândva.

O nouă pagină se deschide în fața mea, o pagină pe care vreau să o aglomerez cu gânduri pozitive și planuri realiste – mi-am făcut un alt blog, unde mă puteți găsi. Nu promit că voi scrie prea des.

Dacă vă fascinează un beauty blog, am eu unul – vă invit să-l citiți și de ce nu, să discutăm despre. A, și pentru cei care dau BAC-ul anul acesta sau la anul, găsiți un bloguleț dedicat strict subiectului II la Română – eseul argumentativ.

Acestea fiind spuse, eu, deținătoarea blogului Fiind Imagine, vă doresc numai bine și vă aștept în vizită, aici sau pe alte meleaguri virtuale.

Să aveți un an care vă aduce numai lucruri frumoase!


Hello from the outside

IMG_20150522_122535Frunze împrăștiate pe un asfalt ud și uitat de pașii indiferenți ai oamenilor care odată cu ploaia se transformă în amintiri. Tu, fetiță abia ieșită din adolescență, ce cauți aici?

Ce cauți într-o toamnă prea târzie pentru tine, alături de umbrele de care-ți este frică și astăzi, când demult nu mai ai 15 ani? Ce ai pierdut în ploaia care lovește umbrele și alungă trecătorii?

Te-aș întreba lucruri mici și mărunte, importante și mai puțin, dar observ privirea ta. Privirea unei adolescente care nu știe câte ploi vor mai trece până va afla de ce mă vede pe mine, o imagine din viitor, care o privește la fel de mirată. Sau poate că mai puțin… deoarece… ce?

Nici eu nu știu. Fată dragă din trecut, de ce ai apărut azi, într-o lumină udă, în calea unui om ce se îndreaptă spre maturitate? Ce vrei să îmi spui? Ce crezi că știi tu ce nu-mi este cunoscut? Crezi că mă poți învăța ceva, că am omis ceva și tu ai venit să recuperezi acel lucru? De ce taci, umbră tomnatică?

Gândurile s-au împrăștiat odată cu norii. Răsăritul pare a fi promițător: roz, cu nourași pufoși plutind pe un cer de noiembrie. Noiembrie… mi-am amintit; este luna ta. Luna în care-ți place să stai în ploaie, singură, izolată de lume, fără a observa chipurile care te privesc – unele îngrijorate, altele mai puțin. Dar acum știu; îți place să stai sub umbrela ploii și să observi cum frunzele dispar în văzduh iar vocile lumii se prăbușesc în tăcerea din tine. Ești la vârsta când cuvintele cântăresc cât un univers și totodată se împrăștie ca firele de praf. Ești la vârsta când ai vrea să știi ce e bine și ce nu e, dar în același timp refuzi să descoperi, pentru că ți-e frică de consecințele propriei conștiințe. Și da, te privesc și nu pot să ascund un zâmbet la colțul gurii; ești mică și naivă, dar cu o privire fulgerătoare. Nu îmi spui nimic, dar eu știu că îți vei imagina cuvintele mai târziu și mă vei pune la punct în gând. Draga mea fetiță de 15 ani, ce frumoasă, ce enigmatică ești, și cât de limpede este chipul tău în ploile lui noiembrie… și cât de memorabilă este expresia din ochii tăi – ură amestecată cu o multitudine de cuvinte nerostite.

Dar ce să-ți fac, ființă pierdută în ploaie? Ce să-ți fac, dacă tot ce gândești ascunzi sub perdeaua ploii de noiembrie și doar mă privești ca un judecător?


Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Hamsterița mea are căsuță nouă!

Am adoptat recent două hamsterițe, Charlotte și Pudding. Lui Charlotte îi place mișcarea și aventura, iar lui Pudding – somnul șă mâncarea. Deci v-ați dat seama cine este vedeta din filmuleț 😀

PS: pufoșeniile au și cont de instagram 😉

 


%d blogeri au apreciat: