Tag Archives: luna

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


The glimpses of the moon(1922) de Edith Wharton

gl moonA-ți alege cărțile ”de citit în viitorul apropiat” poate fi urmat de două lucruri: fie îți place cartea, și te bucuri că ai ales-o, fie realizezi că tot ce ți s-a părut frumos se conține doar în titlu, iar printre rânduri – niște lucruri plictisitoare, cum a fost în cazul acesta. Romanul lui Edith Wharton, în schimb, face parte din ”am făcut o alegere bună!”, deoarece s-a potrivit de minune cu atmosfera și programul încărcat din ultimele săptămâni.

Nu am găsit o traducere în română, iar titlul Luna ne privește, adaptat, ar suna cam sec, dar în același timp se înscrie perfect în primul capitol al cărții, o imagine eminesciană chiar – chipul a doi îndrăgostiți pe un mal de lac, privind luna. Discuția, ce-i drept, nu una foarte romantică – banii fac Pământul să se miște…

Personajele principale sunt Nick și Susy, a căror tinerețe înflorește în anii 1920, pe când într-un alt univers, un alt Nick relatează viața unui prieten foarte drag. Dar să revenim la subiectul romanului lui Wharton – cei doi îndrăgostiți, ambii săraci și fără nicio speranță de a primi moștenire de la vreo rudă, decid să se căsătorească, scopul fiind unul mai puțin romantic – căutarea unei trăsuri pline cu aur. Cum anume? Foarte simplu, deși cam greu de inclus în societatea din ziua de azi. Fiind mereu în cercurile oamenilor bogați, cei doi știu că tinerii însurăței sunt invitați să stea la vila vreunui prieten mai bogat, li se oferă drum liber în saloanele exclusiviste, unde poți întâlni o partidă mai bună. Mânați de acest gând mercantil, cei doi se căsătoresc, iar de aici începe drumul plin de obstacole spre ținta mult dorită.

Romanul lui Edith Wharton(de altfel, laureata premiului Pulitzer în 1920 pentru opera Vârsta inocenței) este despre universul a doi oameni mânați de setea banilor, dar în același timp, despre problema ce apare necontenit într-un cuplu: lipsa de comunicare, de unde rezultă și restul problemelor.

”Luna ne privește” a fost ușor de citit, cu un scris plăcut, focalizând imaginea mai mult pe Susy, pe când Nick apare mai mult ca o entitate din umbra eroinei. Susy este un personaj feminin interesant, suav, dar în același timp indecis, nesigur, gingaș și mercantil, fără însă ca acest defect să îl transforme într-un portret al unei femei neplăcute. Nick, pe de altă parte, apare mai mult conturat din perspectiva altor personaje, deși face parte din acțiune – este mai mult sau mai puțin prezent. Per total, lectura mi-a plăcut datorită stilului interesant, a firului narativ ușor de urmărit, dar și a finalului, oarecum neașteptat.


Omul de pe lună

487073_497202673633413_1356618875_nVântul sufla cu putere, plimbându-se printre ruinele unui oraș ce cândva a fost leagănul a mii de oameni. Astăzi însă, umbrele mari și sumbre ale clădirilor, dar mai ales al marelui palat, se conturau pe cer ca pe o pânză albastră, cu mii de puncte sclipitoare. Nu se vedea lumină nicăieri, și totuși ceva o făcea să creadă că acest loc nu este tocmai părăsit; multe povești despre nopțile reci în sânul ruinelor menționează o lumină palidă, slabă, dar persistentă.

Tânăra privea orizontul întunecat. Nu simțea frigul, foamea, rafalele de vânt ce-i aruncau frunze uscate în părul bogat, negru, a cărui culoare se confunda cu cea a pământului, făcând-o să pară un tot întreg cu solul moale, mirosind a viermi. Aștepta.

Vântul a mai urlat puțin, după care își găsi un culcuș undeva într-o casă din orașul părăsit. Totul în jur a devenit tăcut, ca un mormânt în care morții demult s-au prefăcut în viermi. Dar ea aștepta, aștepta ceva special, ceva ce va face acea noapte diferită de nopțile întunecate din țara ei, nopțile care, pe nesimțite, au devenit și zile.

A început să se lumineze. Era luna, frumoasa lună, a cărei chip oamenii din țara ei nu l-au mai văzut de ani buni; cei bătrâni au murit, visând la ea, alții s-au născut și nici nu i-au cunoscut chipul. Dar cei mai mulți tânjeau după imaginea ei, blândețea și lumina roșiatică, ce cobora ca un văl asupra orașului viu, care acum era doar o schiță pe fundalul pământului.

Se auzi un șuierat lung, de parcă cineva uitase un fluier undeva printre stânci, undeva unde vântul se joacă necontenit; dar acesta dormea, iar șuieratul… făptura își ridică capul de pe genunchi și privi luna, care o privi la rândul său. Dar… era ceva în chipul ei, ceva atât de uman și atât de apropiat ființa ce stătea pe pământ. Brusc, lumina lunii deveni puternică, orbind-o. Iar după ce a deschis ochii, a întunericul îi înconjura ființa, luna dispăruse, iar noapte deveni mai întunecată și mai eternă ca niciodată. Ceva era diferit; alături de ea, simți prezența unui alt om.

-Să nu îți fie frică.

-Nu îmi este.

-E bine. Să nu îți fie frică, nu vreau să te rănesc.

-Tu? Să mă rănești? Nu cred că ai avea cum.

-Ai dreptate, tânără luptătoare.

-Cine ești?

-Eu? Eu sunt omul de pe lună.

-Ești unul dintre zeii străvechi?

-Numele meu nu l-ai auzit niciodată.

-Deci nu ești de aici… de ce ai coborât?

-Pentru că poporul tău este interesant. Mai ales acum, în clipele întunecate ale regatului.

-De unde știi? Poporul meu nu a văzut luna de foarte mult timp…

-Ce naivă ești, tânără Semira! Crezi că ești singura care se transformă în umbră ca să scape din împărăția de jos, și să vină să admire lumina casei mele?

-Îmi cunoști numele?

-Sunt un zeu, un zeu pe care îl admiri deseori, fără să știi; voiam să aflu numele tău.

-De ce?

-Pentru că în ochii tăi se citește cea mai dureroasă disperare; rar întâlnești ochi atât de expresivi.

Pentru o clipă, se așternuse o liniște caldă, ca o briză, peste cele două umbre în noapte. Semira simți cum o lacrimă, de foarte mult timp ținută captivă în adâncul sufletului ei sparse cupola în care era încarcerată, croindu-și drumul pe obrazul fin, rece al fetei. Umbra omului de pe lună – căci în întuneric, trăsăturile sale erau de nedestins – luă fața Semirei în palme, privind-o foarte atent.

Ai mâinile calde; mă așteptam… căci luna…

-Credeai că sunt rece? Umbra a îmbrățișat-o, iar ea nu a mai simțit frigul, doar lacrima ce i s-a oprit pe obraz și mâinile lui mângâindu-i părul și spatele, ușor, ca o adiere de vânt. Nu am cum să fiu rece, Semira; reci sunt doar oamenii tăi, căci inimi mai înghețate nu am întâlnit. Dar nu plânge, copila mea.

Semira îl privi în ochi, dar văzu doar două umbre mai întunecate decât noaptea; știa că o privea fix, continuând să o îmbrățișeze.

-Vreau să plec.

-Timpul tău aici nu s-a terminat încă ; ai de făcut atâtea lucruri… și abia atunci vei putea pleca. Pământul nu te poate lăsa să pleci. Durerea este și ea trecătoare, copilă. Dar privește-mă, privește-mă ca înainte pe furiș, în nopțile reci, când își vine să plângi. Căci voi fi mereu aici, aproape, lângă tine. Umbra o îmbrățișă mai strâns, iar într-o clipă dispăru, lăsând o șoaptă în urechea stângă. Te-am așteptat de când lumea ta abia a început să apară; te voi aștepta în continuare, căci nu vei fi singură, niciodată, niciodată…

În liniștea nopții, trezită ca dintr-un somn, tânăra privi cerul. Nimic. Luna se ascunse după cupola palatului, vântul a început să sufle din nou cu putere, făcând frunzele uscate să galopeze printre ruinele orașului. În jur, nicio lumină, nicio suflare vie; doar întuneric și sentimentul că o pereche d buze calde i-au atins fruntea.

Zâmbi.

Sursă imagine: tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (VIII)

environment_concept_by_michaelcty-d6s83jbV.

– Maestre, ne mai spuneți odată povestea elfizilor?

Caylus privi cu atenție micul eflid ce stătea în poziția lotusul, în primul rând; avea o sclipire de inteligență în ochi, gândi grifonidul. Dar se prefăcuse că nu a înțeles.

– Ba da maestre, mă refer la regele elfizilor; sau mai bine zis, la regi. Ei nu reprezintă o dinastie? Și cine este regele astăzi?

– Vrei să știi multe, și pe toate deodată; am mai întâlnit un copil atât de curios ca tine, Gridelin. Dar asta a fost cu ceva timp în urmă…

– Pe cine?

– În fine, să vă povestesc astăzi despre cum stă treaba cu regii Țări Irisului. Caylus trase încet, dar cu poftă, un fum din pipa sa aromată, după care, pierzându-și privirea în zare, se adresă cuiva anume, și totdată nimănui.

– V-am povestit zilele trecute despre zeitatea lor, despre Inung, și despre cum regii, la fiecare intersecție a celor două luni dispar, împreună cu suita de nimfe, iar a doua zi, în palat este găsit un copil, înconjurat de cinci nimfe. Pe fruntea copilului se vede o semilună argintie, iar elfizii sărbătoresc în acea zi întoarcerea regelui. Nu se știe de ce, dar Inung trimite, pe rând, un elf și o elfă.

– Și atunci, cum sunt ei elfi, dacă regina lui Inung este nimfă?

– Bună întrebare, Gridelin. Să știi că regii și reginele sunt create de Inung, pe când cele cinci nimfe de regina sa.

– Sunt aproape frați, atunci?

– Aproape, am putea spune; dar să revenim la povestea noastră. Într-un trecut mai apropiat, când ultimul rege a dispărut în noaptea în care cele două luni au fost umbrite de cercul roșu, s-a petrecut ceva de neînțeles. A fost o furtună năprasnică, care a distrus case și copaci, iar râurile și-au ieșit din albie. A doua dimineață, elfizii au găsit pe balcon coșulețul, o pătură micuță, cusută din stelele de dimineață, cât și pe cele cinci nimfe nou-venite. Dar acestea erau moarte, iar copilul zeului, noua regină, lipsea.

tumblr_m6abaoN1hR1qgbrpgo1_500Se așternu o tăcere sumbră peste grupul de copii ce-l ascultau pe maestru. Acesta își reaprinse pipa și trase îndelung câteva fumuri. Într-un sfârșit, Gridelin a rupt tăcerea:

– Dar maestre Caylus, ce s-a întâmplat?

– Nu se știe, Gridelin. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Iar furtuna din seara precedentă, distrugerile din Țară… până și Pădurea Nopții a gemut, iar spiritele din sânul ei au fost neliniștite. Se zvonește că toate acestea trebuiau să mascheze dispariția reginei, în urma căreia a rămas doar coșulețul și pătura cusută din stele. Grifonidul a mai tras un fum. Totuși, a continuat el, s-a nimerit ca cele două luni să mai fie odată acoperite de discul roșu, la ceva vreme după misterioasa dispariție. De data aceasta însă, totul a fost liniștit, iar a doua zi dimineața pe balcon au fost găsite cele cinci nimfe nou-venite, însă nici urmă de coșuleț. Inung și-a uimit poporul: nu a trimis un bebeluș, ci un copil de vreo șapte ani. Semiluna argintie de pe fruntea acestuia nu lăsa nici urmă de interpretare. Acest copil este regele ce domnește astăzi, Alastair Euan Lysander.

– Și regina dispărută?

– Nu se știe nimic despre ea; nici cum arăta. De altfel, elfizii nici nu-și mai bat capul cu asta. Doar regele o mai caută, își spuse în sinea lui Caylus.

Sursă imagini: 1. Environment concept de Michaelcty pe Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(IV) – elfizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto1_500În mijlocul Pământului, unde iarba este mai verde decât smaraldul, pădurile mai frumoase și râurile mai cristaline, într-o vale înconjurată de munți, apăruse o zeitate, care zâmbind delicat de sub glugă, a decis să se stabilească aici. Numele zeității era Inung, iar forma pe care a luat-o era de elfid, căci zeitatea crease forma de Viață în momentul în care păși pe locul unde astăzi se află Rionul.

Elfizii sunt un popor delicat, frumos, cu pielea sidefie sau albă, moale și delicată. Au trăsături fine, buze subțiri, rozalii; bărbații sunt potrivit de înalți, deseori cu părul lung, ai cărui culoare poate varia de la blond-deschis la galben-grâu. Femeile, ceva mai scunde decât bărbații, au fețe frumoase, animate, vii; ochii elfizilor, în general, variază de la albastru-închis, verde-pal, roz, mov, portocaliu-pal. Sunt prietenoși, dar totodată rezervați, dacă cineva încearcă să afle mai multe despre viața lor. Le place să călătorească, să cânte, să scrie, picteze, danseze; totul ce ține de arte le este apropiat sufletului. De altfel, cele mai frumoase orașe din Tărâm sunt cele construite de elfizi, căci viziunea lor asupra frumosului este o comoară a acestui popor.

Cel mai frumos loc din Țara Irisului este Rionul, capitala, a cărei ziduri formează o semilună. Palatul din marmură roz, înalt, expresiv, se înalță deasupra tuturor celorlalte clădiri. Aici stă regele, cele cinci nimfe și cei cinci nimfi. În vecinătatea palatului se află casele nobilimii, înconjurând astfel o piață imensă, cu pavaj fin, în mijlocul căreia se află un lac cristalin, cu fântâni arteziene, ponton amenajat cu băncuțe și cupe pline cu apă pentru păsările însetate.

Palatul regelui se află exact pe mijlocul buzei semilunii, înălțându-se deasupra zidului, și el din marmură, dar bleu, ce înconjoară orașul. Sub zid, dacă ieși pe un balcon al palatului, observi un alt lac, mai mare, unde în zilele însorite vin copiii șă se bălăcească și pescarii să prindă pește.

În colțul estic al semilunii se află poarta principală, cioplită din lemn masiv, înfrumusețată de cei mai buni meșteri ai regatului; atunci când e închisă, drumețul poate vedea reprezentată pe ea două figuri, doi elfi, strămoșii elfizilor…”

– Dar maestre, elfizii nu proveneau de la zeul Inung?

– Așteaptă copile, zâmbi grifonidul. Ascultă:

Cele două figuri îl înfățișează pe Inung, în forma lui de Viață, înalt, cu urechi lungi și îndreptate în sus. Zeul are părul lung, probabil foarte deschis la culoare, a cărui breton îi acoperă tâmplele. Privirea blândă a zeului este îndreptată spre cealaltă ființă de lângă el, o nimfă a cărei nume nu este cunoscut. O ține de mână, iar creatura frumoasă, co părul lung și bucălat ce-i cade pe umeri, îl privește puțin stânjenită, dar nespus de mult îndrăgostită. După cum arată, drumețul și-ar zice că e o elfă; dar dacă s-ar apropia de poartă, ar observa că femeia are urechile amplasate lateral, zimțate, mai mult plate decât lungi, un lucru caracteristic doar nimfelor.

Legenda din spatele acestei gravuri este o poveste a cărei început a avut loc odată cu venirea lui Inung în aceste locuri. Zeul a creat Viața, primii elfizi, după chipul său; formele au început să se miște, să crească, să învețe, să se înmulțească, să creeze. Zeul a văzut că a creat o formă foarte frumoasă, inteligentă, cu o dorință imensă de a crea frumos. Dar lui Inung îi lipsea ceva: îi lipsea ocupația, căci nu mai avea ce face aici. Atunci zeul plecă din oraș și începu să colinde locurile din jur. Într-o zi, a ajuns într-o pădure rară, cu copaci tineri, verzi, păsări multe, cu penaj viu și triluri pătrunzătoare. Pădurea era neumblată, iar zeul nu văzuse nicio potecă, niciun drum; l-a creat singur, iar la un moment dat a ajuns la un lac, un lac minunat cu apă cristalină, cu lumini roz deasupra ei, iar în mijlocul lacului se vedea o insuliță mică, pe care stătea o creatură a cărei frumusețe l-a fermecat pe zeul elfizilor.

fading_light_by_sakimichan-d35ab1yEra o nimfă ce cânta la harfă. Avea ochii închiși, părul lung, roz-pal, strâns într-o coadă groasă ce-i ajungea până la glezne, înainte de asta unduindu-se delicat în jurul corpului ei alb, nud. Cântecul nimfei l-a cucerit imediat pe zeu, care a ascultat-o zile în șir. Nimfa observă chipul ce o privea de la distanță, iar cu trecerea timpului, cei doi s-au îndrăgostit unul de celălalt.

Când zeul lor a dispărut, elfizii s-au întristat; considerând că l-au supărat cu ceva, aceștia au început să construiască palatul din marmură roz în cinstea lui Inung, sperând că acesta se va întoarce cândva. Când palatul a fost terminat, a apărut zeul, aducând cu el pe cea mai frumoasă femeie: pe nimfa lui. Elfizii s-au bucurat că zeul a revenit la ei, iar Inung, la rândul său, a fost plăcut surprins de cadoul poporului său; pe cei care au construit palatul i-a făcut nobili, iar pe ceilalți i-a mulțumit.

Regele și regina au avut un fiu, al cărui nume nu se cunoaște, câci murise la câteva ore după ce s-a născut. Îndurerată, nimfa se aruncase de pe balcon, căzând în lacul crustalin. Inung nu a reușit să o readucă la viață, și ucis de durerea pierderii reginei și a copilului, s-a retras în pădurea în care a găsit-o pe regina sa. ”

– Ce poveste tristă…

Grifonidul se prefăcu că nu a auzit această remarcă; trebuia să termine pagina.

”Inung a intrat în pădure, cu gândul să-și petreacă aici restul eternității, dar ajungând spre lacul nimfei lui a rămas uimit: umbra acesteia, la fel de frumoasă ca în ziua în care a găsit-o, cânta la harfă o melodie în cinstea fiului mort. Zărindu-l, umbra îi zâmbi, îl chemă și-l strânse la pieptul său, continuând să cânte o melodie ce fac și frunzele să plângă.

Povestea spune că Inung s-a întors în Rion, aducând cu el cinci copile, cinci nimfe ce aveau chipuri minunate și semănau, oarecum, cu regina lui moartă. Le-a crescut ca pe propriile lui fiice, le-a dăruit tot ce avea mai bun. Cu timpul însă, durerea apăsătoare după moartea reginei și a fiului îl făcea tot mai mohorât, se izolase în camera sa din palat. Nici cele cinci nimfe, femei frumoase deja, nu-l făceau să zâmbească.

Într-o noapte în care stelele au licărit diferit, iar cele două luni s-au ascuns după un cerc mare, roșu, Inung a dispărut pentru totdeauna. Cele cinci nimfe s-au trezit dimineața în lacrimi, căci zeul le-a povestit ceva în vis, le-a zis că pleacă, le-a spus să împărtășească cu elfizii ceea ce le-a relatat.

Nu se știe cât adevăr a fost în cuvintele nimfelor; căci dragostea zeului pentru ele a fost o tristețe pentru elfizi, care în afară de regina lor, nu voiau să audă de nicio nimfă. Cea mai bătrână dintre ele, dacă se poate spune astfel, căci toate erau frumoae și fragede, le-a spus elfizilor că regele lor este acum cu regina; că undeva în munții elfizi, regele și-a găsit un loc veșnic, de unde își va veghea poporul. În acel loc din munți, Inung a creat un Nor, un loc aruncat sus în ceruri unde stă el cu regina sa, înconjurat de păsări magnifice, muzică a harfelor și izolarea mult-dorită, și Hăul, a cărui adâncime nu se știe, căci poalele munților ascund taine groaznice; în Hău doarme fiul lor, primul lor copil, înconjurat de un întuneric plăcut ochilor lui, liniște rece și o rază de lună, în clipa în care cele două luni sunt ascunse după un disc roșu. Un alt lucru a fost adus la cunoștința elfizilor: că noul lor rege va fi un copil găsit pe balconul palatului, în următoarea noapte în care cele două luni se vor ascunde după discul sângeriu. Și așa s-a întâmplat, deși au trecut mulți, mulți ani.

În acea noapte, în palat dormea toată lumea, chiar și nimfele, doborâte de un somn inexplicabil, adânc. Dimineața veni devreme, iar prima nimfă ce se trezi a auzit un plâns puternic, cu sughițuri, ce venea dinspre sala tronului. Plânsul nu o trezi doar pe nimfă, ci și pe celelalte patru, cât și elfizii ce se găseau în palat. Curiozitatea, dar și vechea profeție, i-a dus pe toți spre acel loc de unde se auzea plânsul.

Într-un coșuleț cusut din primele raze ale soarelui plângea un elf alb, ca spuma laptelui, cu părul de un galben-auriu, bucălat. Copilul plângea de zor, iar ochii lui cristalini, de un albastru-pal, o priveau curioși pe una dintre nimfe. Pe fruntea micului rege se observa o semilună argintie, iar împreună cu urechile lungi, ațintite spre cer, acestea erau dovezile că infantul este într-adevăr un cadou al zeului Inung.

Copilul a fost hrănit, îmbăiat, îmbrăcat; cu timpul, acesta crescu, deveni un rege măreț, având drept sfetnici cinci nimfi ce erau de fapt tații celor cinci nimfe; i-a făcut sfetnici drept răsplată nimfelor pentru grija lor. După mulți, mulți ani, regele, deja îmbătrânit, regele și-a chemat poporul și l-a înștiințat despre noaptea cu cele două luni și discul roșu, căci aceasta era aproape; regele le-a spus că el și cele cinci nimfe aveau să dispară, căci asta era dorința lui Inung. Elfizii, nedumeriți, nu au spus nimic. În dimineața următoare însă, aceștia au găsit pe balcon un copil mic, blond, cu ochii albaștri, pe fruntea căruia se vedea semiluna argintie. Era o fetiță, iar aceasta nu plângea, ci zâmbea, căci în jurul ei stăteau cinci nimfe, tinere și frumoase, care se jucau cu regina. Bătrânul elf și cele cinci nimfe cunoscute elfizilor nu mai erau nicăieri.”

– Maestre, regele a murit?

– Nu și da, copile; zeul elfizilor este un zeu foarte vechi, cred că este primul care a găsit acest Tărâm și a decis să creeze Viața. Profeția lui Inung s-a adeverit a fi o profeție ce ținea de cele două luni ce se ascundeau după discul roșu. De fiecare dată când se întâmplă acest lucru, regele curent dispare, totodată cu cele cinci nimfe, iar a doua zi, elfizii găsesc pe balcon un copil al zeului, înconjurat de alte cinci nimfe. Nu știe nimeni de ce Inung a decis să plece și să-și trimită copiii creați în Nor, dar cert este că toți regii, reginele, nimfii și nimfele dispar în acea noapte, ducându-se cel mai probabil în Hău, unde-și dorm somnul de veșnicie.

– De unde știm că ei ”dorm” acolo? A fost cineva în Hău?

– Nu copile, nimeni nu a fost niciodată în Hău. Acesta, cât și Norul, sunt ascunse foarte bine, încât un elfid, sau grifonid, sau ce formă de Viață n-ar fi, nu poate găsi aceste locuri; poate trece prin munți pe acolo, poate călca pe ușa ce duce spre ele, dar nu va observa niciodată. Străvechiul zeu nu vrea să fie deranjat.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat și Fading light de Sakimichan, Deviantart.


Excelsa cea mândră

 *poveste dedicată fetiței ce a vrut să vadă reptilele

Excelsa rose ( sursă: www.countrygardenroses.co.uk)Era odată, într-o îndepărtată zi de lună a Soarelui o ființă mândră și rece. Numele ei era Excelsa, avea părul roșu ca focul amestecat cu sânge și un corp splendid de căprioară, subțire ca un fir de păianjen și rezistent ca oțelul. Excelsa era minunată, dar avea un singur defect: sufletul ei era plin de spini. Toată ziua aceasta își rotea capul delicat, indulgent parcă și prindea privirile pline de admirație a celor din jur. Soarele însăși s-a îndrăgostit de ea; Excelsa triumfa. Se simțea regină în lumea pe care o vedea; oricine îi privea chipul se îndrăgostea pe loc de ea. Într-o zi însă, observase că părul începe să-și piardă culoarea. Soarele avea o licărire ciudată în raze; dimineața o mângâia ca cel mai tandru iubit, seara o îmbrățișa ca cel mai bun prieten, urându-i noapte bună; dar razele lui la amiază erau ciudate, de parcă un dușman își înfingea cuțitul în inima Excelsei.

Astfel a trecut ceva timp; iubirea soarelui pentru mândra ființă devenea din ce în ce mai stânjenitoare. Toată lumea îi privea cum se iubesc – el, mângâindu-i capul patern și ea, întinzându-și mâinile firave către el. Soarele însă nu aprecia acest lucru; o admira de la distanță, cu razele lui ca niște brațe salvatoare, dar  le retrăgea repede când Excelsa încerca să-l îmbrățișeze. Deși ea nu își dădea seama de acest lucru, Soarele suferea: îmbrățișările ei erau pline de spini. Cu timpul, Soarele începuse să se detașeze de ea; îmbătrânea. Se trezea din ce în ce mai târziu și pleca din ce în ce mai devreme, lăsând-o pe Excelsa în frig și întuneric, ascunzându-și ființa firavă și mândră în spini.

Soarele a părăsit-o. Asta s-a întâmplat în luna Zborului. Excelsa, de fruie, rușine, frustrare și durere a îmbătrânit. Iubitul ei s-a transformat într-un străin; nu o mai recunoștea, o evita și devenise mai rece ca Luna, care era mereu îndurerată după el; în nopțile reci aceasta-i spunea Excelsei că nimic nu are doar început, nici elementele eterne; totul este efemer; până și ea, Luna, care este pe cer de foarte mult timp, se schimbă în fiecare noapte; când îmbătrânește, când devine un copil. Și-l iubește enorm pe Soare, îl iubește atât de mult și totuși nu-l poate vedea niciodată. Ziua adoarme, auzind pașii atenți a Soarelui ce-și mișcă razele pe părul ei și atât. Noaptea îi simte căldura dar nu-i vede ființa, ceea ce o face foarte tristă.

Excelsa tânjea. Auzind povestea Lunii, care de ceva timp devenise enervantă, aceasta îți ascundea din ce în ce mai mult ființa în spini; Luna ofta, înțelegând că biața ființă e doar una dintre miile pe care le-a mângâiat Soarele. Oricât de minunată n-ar fi, acesta o va iubi un timp ca mai apoi să uite de ea și să-și continue drumul veșnic până să găsească o altă iubire. Și așa, Luna iubea neîncetat Soarele care îi era infidel, totodată având grijă de ea să nu se piardă noapte pe cerul imens. Iar Excelsa pierduse culoarea minunată a părului ei; trupul i-a devenit uscațiv, spinii din suflet sugându-i toată vitalitatea din trup.

În luna Ceții Excelsa a murit. Luna a oftat de milă și a plâns de durere, ascunzându-și fața rece printre nouri. Soarele nici nu a observat dispariția aceleia pe care a iubit-o  în luna lui. Tot ce a rămas de la biata ființă a fost un mănunchi de spini pe care i-a cules un copil. Aceștia i-au rănit mâinile, întristând acei ochi mari și albaștri ca de catifea. Și totuși, acesta a strâns spinii, i-a culcat într-o casetă la fel de roșie ca părul Excelsei. A zâmbit și a plecat ținând caseta strâns la piept. Și Soarele și-a continuat drumul; iar Luna, după atâtea zile triste, în sfârșit a zâmbit. Era fericită pentru Excelsa: cineva a învățat să-i iubească spinii.


Fiorul de Lucian Blaga

E moartea-atunci la căpătâiul meu?

În miez de noapte,

când luna-şi varsă peste mine aiurita ei privire,

când zbor de lilieci

pe fruntea-i de-ntuneric imi sărută geamul,

simt câteodată un fior

din creştet străbătându-mi trupul,

întocmai ca şi cum mâni reci

mi s-ar juca în păr cu degete de gheaţă.

E moartea-atunci la căpătâiul meu?

Şi în lumina lumii

îmi numără ea oare firele cărunte?

[1919]


%d blogeri au apreciat asta: