Category Archives: Ani de liceu

Lansare Fiind Imagine. Eseuri din adolescență

Mă simt ciudat să scriu din nou pe acest blog, având în vedere că ne-am luat rămas bun în 2015. Știu că v-am spus că ne vedem pe alte meleaguri, că acum scriu în altă parte… dar a intervenit ceva, un eveniment pe care nu aveam cum să nu-l împărtășesc cititorilor mei, de ieri și de azi.

În 2016 a apărut volumul meu de eseuri cu denumirea blogului. Nu am popularizat acest eveniment pentru că nu am fost mulțumită de rezultat – nu am avut un editor, coperta a fost improvizată (să mă ierte persoana a cărei balerini i-am tăiat din poză), așa că rezultatul nu m-a mulțumit.

Fiind Imagine Coperta

M-am ambiționat și am trimis manuscrisul (deloc perfect) la mai multe edituri (aviz scriitorilor ce au material dar nu știu care este pasul următor). Am trimis la vreo 5-6 dacă îmi amintesc bine și, cum mă așteptam, nu am primit niciun răspuns timp de luni bune. Într-o zi a venit un mail de la editura Datagroup, în care am fost anunțată că manuscriusul meu prezintă un interes și că ei și-ar dori să-l publice. Eram în culmea fericirii (și încă sunt) – mi se publică cartea!

Am lucrat câteva luni la perfecționarea volumului; manuscrisul a trecut prin mai multe corecturi, rearanjări, redenumiri și și-a schimbat și coperta (care, de altfel, îmi place teribil de mult!), astfel încât rezultatul este volumul de față,  Fiind imagine. Eseuri din adolescență, care îmi doresc mult de tot să vă placă!

Fiind Imagine eseuri din adolescenta Elena Druta

Vă pup și pe curând!

Later edit: Cartea mea o puteți procura de aici și de aici.

Save

Anunțuri

Odată

image

Odată am avut o prietenă, numele ei este … asta oricum nu ar conta. Eram prietene bune, dar nu îmi plăcea cum vedea oamenii, mai ales pe domnul inimii ei. Lucrurile au decurs așa cum nu mă așteptam, iar prietenia noastră s-a destrămat. Astăzi nu mai ținem legătura, iar morala este că mi-am impus viziunea despre lume, iar ea a ales să rămână fidelă propriilor gânduri.  Ceea ce astăzi mi se pare un lucru corect și admirabil. Îi doresc fericire în viață!


Melancolii la o ceașcă de ceai

Și uite că lucrurile se schimbă, iar amintirile năvălesc, nebune, odată cu vântul ce șuieră în geamurile închise.

Și mai ieri eram apropiați, zâmbindu-ne în fiecare dimineață. Ne așezam fiecare la locul său, în băncile pe care le-am scrijelit și le-am reparat în 4 ani. Și venind astăzi, dintr-un trecut îndepărtat parcă, găsim alți pereți, alți oameni, alte amintiri ce urmează să devină melancolii.

Și parcă ieri noi eram acei copii zâmbăreți, cu fețe prea fericite pentru a vedea că timpul pleacă, încet-încet, luând cu el clipele de care-mi este dor astăzi. Parcă ieri eram noi cu robele negre și cu ochii alergând după o domnișoară cu părul de foc, să ne facă o poză, sau poate chiar mai multe.

Astăzi văd poze cu generația ce atunci nu știa cât de dulce-amăruie este senzația atunci când îți auzi numele, urci pe scenă, îți iei diploma, arunci frenetic, la ”1,2,3!”, toca în aer, ca să nu o mai prinzi după… iar astăzi acei copii retrăiesc clipa noastră, de acum un an, iar noi, deși zâmbim, ne simțim mai bătrâni, ca din altă lume, acolo unde liceul sună ca o melodie veche, iubită, demult uitată.

DSC_0022

Mi-e dor de timpurile în care eu eram cea care pășea pe gresia rece din liceu, cea care ieșea în pauză iarna, uitându-se alarmată în jur, ca să nu primesc un bulgăre de zăpadă în cap, când eu eram cea care tremura auzind fraza ” și acum, scoateți o foaie de hârtie…”. Mi-e dor până și de omul acela, a cărui privire îmi trezea fiori, femeia ce-mi spunea că aripile mele au nuanțe de cărți frumoase, că ar trebui să-mi urmez aspirațiile, să îmi țin răsuflarea atunci când mă înec în prea multe emoții… mi-e dor de iubirile mele de liceu, iubirile copilărești, fără început sau final, fără o atingere a mâinii, fără o aromă definită… mi-e dor de niște ochi ce nu m-au privit niciodată, ce nu m-au văzut, ce nu m-au apreciat așa cum sunt; ochi ce nu m-au iubit niciodată, și totuși, mi-au fost mai dragi decât ai mei.

Astăzi, sunt doar melancolică. Și tristă, văzând pozele de pe rețele de socializare, cu zâmbete de liceeni ce încă nu-și dau seama că urmează să nu mai calce vreodată pragul acela așa cum au făcut-o până azi. Sunt melancolică, tristă, dar și fericită. Căci ascult muzica mea preferată, iar el îmi e alături, chiar dacă acum e absorbit de altceva.

Îmi place să-i privesc chipul, să-i aud vocea și să zâmbesc, în sinea mea.  Și mă cuprinde o liniște și o pace ce nu se compară cu nimic în lume. Și nu e nimic, nu e nimic rău că timpul meu s-a scurs. Că tot ce pot face este să dau ”like” la pozele proaspeților absolvenți; nu e nimic, căci amintirile pe care le am nu vor fi șterse nicicând. Iar el se apropie și mă îmbrățișează, știind că mi-e frică de ploaie. Și totul este atât de bine, iar sufletul lui e atât de cald…


La revedere!

Și uite că am ajuns la sfârșit… un sfârșit pe care l-am așteptat inconștient, un sfârșit care a venit și odată cu el a venit și o tăcere în interiorul meu. Vocile dragi, pe care le auzeam în fiecare zi, au început să se transforme în ecouri. Chipurile oamenilor au început să se transforme în stafii… niște stafii cu inima bătând încă, cu sufletul, viu, zbătându-se în temnița masei dure, de un sidefiu rece.

Astăzi i-am revăzut din nou, am revăzut oamenii ce mi-au devenit dragi, chiar dacă nu le-am arătat asta. Mi-a fost jenă. Mi-a fost jenă să le zic că-i iubesc, sau că nu-i suport, sau că simt ceva pentru ei, indiferent dacă sunt sentimente frumoase sau nu prea. I-am auzit vocea  undeva în spatele meu, deja distanțată. Vorbea cu o altă voce, o stafie pe care am plăcut-o la început, pe când nici nu știam că voi ajunge în ziua aceea, ziua în care zâmbindu-ne, ne-am zis ”la revedere!” pentru totdeauna. Nu știu ce vorbeau; dar vocile lor, atât de dragi mie, sunau a moarte. Mi-am amintit că în acea zi înnorată mi-a spus: ”Nu ne vom mai vedea…”, iar eu am protestat copilărește, zicând că o dată la două, trei luni am putea să ne revedem; orașul nu e atât de mare, iar apoi mi-am dat seama, cu o oarecare tristețe, că are dreptate. Că ne vom împrăștia în acest oraș minuscul și ne vom transforma în străini. Că ne vom vedea ocazional pe stradă, ne vom zâmbi, sau poate că ne vom preface că nu ne știm, dar mai mult de atât… Și uite așa, inima mea începe să se umple de un gol care momentan nu poate fi acoperit cu nimic. Un gol ciudat, răsunător, plin de voci, îmbrățișări, gesturi, gânduri, zâmbete…

Tot ce mi-a rămas e vocea lor pe care încerc să mi-o întipăresc, alături de a mea, într-un colț al minții pe care aș vrea să-l pecetluiesc. Stafiile se vor evapora în oceanul micului nostru oraș provincial, dar chipurile lor vor rămâne întipărite pe hârtie, ca niște fețe de pe pietrele funerare. Le voi revedea zâmbetul în scoarța albastră al unei cărți magice, în interiorul căreia timpul se va opri în clipa în care… deja s-a oprit. Și îi văd zâmbind. Și golul din interior nu mai pare atât de urât. ”La revedere…”.

La revedere!


Aș vrea să fiu o lebădă ca să pot zbura

Lacul lebedelor - afișMiros de lemn vechi, prăfuit de parfum scump. Scaune roșii, roase de rochiile bufante ale doamnelor de acum o sută de ani. O scenă imensă, îmbrățișată de o cortină verde, grea, maiestuoasă. În aer plutește lumina difuză. Încă o clipă, încă o clipă să stau, să ascult această liniște…

Mă trezește din visare vocea stridentă a unei copile nemulțumite, vorbind într-o limbă de care mi-e silă. În fața mea se așează o doamnă frumoasă, blondă, cu un șirag de perle odihnindu-se pe piept. Îmi place parfumul ei; expresia feței. În dreapta tușește un domn bătrân. Omul de lângă mine zâmbește; îmi place zâmbetul lui.

Vânzoleala se termină odată cu sunetele dezorganizate a orchestrei. Răsună  o voce ce ne roagă să nu filmăm, fotografiem, înregistrăm; totuși, în spatele meu cineva nu-și pote dezlipi degetul de pe butonul aparatului.

Întuneric. Parfum. Muzică.

Cortina se ridică ușor, lăsându-mă să întrevăd coroanele unor copaci falnici, la umbra cărora se odihnesc  tineri și tinere, dansând. Cu pașii grațioși, copilele cu părul de aur se apropie de iubiții lor, ca în ultima clipă să se retragă, ademenindu-i în acest joc nevinovat. De undeva apare bufonul, apoi regele, apoi Siegfried.

”Lacul lebedelor” a fost  cel mai frumos eveniment din ultima săptămână. În loc să-mi petrec seara de sâmbătă acasă, acompaniată de cărți sau filme, am avut ocazia, datorită unui om bun, să mă scufund în lumea minunată a baletului. Și nu mi-a părut rău; pentru că lebedele sunt creaturi minunate. Mai multe detalii aici.

PS: Sincere mulțumiri domnului  care mi-a rezervat o invitație.


Jurnal în ploaie

Red coat (sursă: tumblr)Astăzi aș vorbi despre ploaie și despre oameni frumoși. Despre cât de aromată și caldă este ciocolata în casa cu pereții portocalii și cu un pui de om ce râde încontinuu. Despre cât de dragă îmi este femeia cu fluturi mov. Despre cât de duios mângâie ploaia bulevardul Carol I. Despre cât de alb este cerul  și cât de rece este ploaia din luna lui marte. Dar…

De când nu m-am mai plimbat prin ploaie? Nu știu dacă am făcut-o vreodată. Să mă plimb, să nu fug sau să mă ascund de apa de gheață. Și uite că astăzi am decis să nu ajung prea devreme acasă. Am traversat o  stradă, două și am ajuns în parcul care-mi trezește atâtea amintiri. Amintiri frumoase, calde, însorite; amintiri triste, dar dulci; amintiri ce-mi trezesc un zâmbet melancolic pe buze… și totuși, amintiri ce nu vor în niciun chip să dispară atunci când mă regăsesc în anumite locuri. Toto orașul e o amintire…

Am trecut în celălalt parc și am privit o râmă cum se târăște. M-a fascinat; de altfel, era singura ființă vie  în afară de mine în locul imens și plin de copaci bătrâni, scârțâind. Se târa înaintând puțin, strângându-și inelele, după care trăgând și pe celelalte după. Și tot așa; se mișca încet, dar sigur. O activitate aparent foarte plictisitoare, să te târăști așa, ”pe bucăți”. Și totuși, râma nu părea să se plictisească. Și încă ceva: îmi plac ființele acestea ”hidoase”; îmi plac pentru că iubesc ploaia. Nu încearcă să se ascundă de ea. O admiră și se pierd în ea.

Cineva zicea că iubește ploaia pentru că-ți poți ascunde lacrimile în ea. Eu iubesc ploaia pentru că ceilalți oameni nu o plac; o evită, merg mai reprede când plouă, se ascund sub umbrele, sunt mai posomorâți și repretă că ”afară e o vreme urâtă”; sau stau acasă pe pervaz și o contemplează fără să o înțeleagă…

 În fond, parcurile devin pustii, iar astăzi am fost doar eu, râma și ploaia. Și muzica din căști. A, și aleile ce-mi aminteau de atâtea lucruri; banca pe care am mâncat odată ciocolată cu lapte; copacul din mijlocul aleii ce se uita cu scoarța bătrână la mine; și el își amintește de mine, căci am vorbit atât de mult despre frumusețea lui…

Filă de jurnal încheiată. 22.03.2013


Despre cadourile neașteptate și plăcute

Deseori, mergând la o zi de naștere, o aniversare sau o sărbătoare, ne gândim că ar fi frumos din partea noastră să oferim un cadou gazdei sau omagiatului. Astfel, începe un proces plăcut și neplăcut în același timp.

De exemplu, mie îmi place să fac cadouri, cu movit sau fără. Problema e că pentru cineva îl voi alege cu ușurință, deoarece știu că persoana respectivă îl va aprecia sau lucrul pe care îl voi pune în cutie va fi un lucru pe care și l-a dorit demult. Am însă și prieteni cărora nu știu ce să le fac cadou; fie pentru că au deja lucrurile la care mă gândesc, fie că afirmă sus și tare că nu vor nimic, și atunci trebuie să te gândești la ceva ce i-ar surprinde într-un mod plăcut, pentru că mi se pare o nesimțire să vii fără cadou la o zi de naștere sau aniversare.

Totuși, cele mai frumoase cadouri sunt acelea dăruite din inimă de persoane la care într-adevăr ții, oameni pe care-i apreciezi pentru ceea ce sunt. Mai ales dacă acest cadou este oferit neașteptat, fără niciun motiv, așa, într-o zi simplă; acestea sunt cadourile pe care le iubesc cel mai mult. Și mai ales dacă este un cadou pe care ți l-ai dorit dar nu i-ai zis nimănui de el, și când cineva ți-l oferă fără să știe că ai vrut de mult timp să-l ai…

Așa s-a întâmplat ieri, când în camera mea a apărut pe neașteptate doamna zâmbitoare cu un ghiveci în mână. Din ghiveci se iveau câteva flori minunate, de un mov sângeriu. Doamna mi-a zâmbit, mi-a spus câteva cuvinte calde și a plecat; am rămas uimită și cu ghiveciul în brațe. De acolo mă priveau câteva flori catifelate…

Phalaenopsis amabilis

Conform revistelor de specialitate, ” Termenul de phalaenopsis provine din punct de vedere etimologic, din grecescul phalaina care se traduce prin fluture sau molie și din grecescul opsis care semnfică asemănător . Așadar, este o plantă ale cărei flori sunt similare cu fluturii aflați în zbor”. Da, e un Phalaenopsis amabilis, care, de altfel, e cea mai răspândită specie. Mi-a plăcut totuși descrierea, că seamănă cu niște fluturi aflați în zbor. Având în vedere că-mi place foarte mult movul închis și fluturii, floarea mi s-a părut și mai frumoasă după descrierea ei estetică.

Din aceeași sursă, am aflat că este ușor de întreținut, doar că trebuie respectate anumite reguli: apă suficientă (despre cantitatea apei informează frunzele, schimbându-și nuanța: dacă nu primește destulă apă, frunzele vor deveni de un verde închis; dacă există un surplus de apă, frunzele vor devini galben-verzui; o plantă sănătoasă va avea frunzele de un verde deschis). La fel, planta nu este pretențioasă în ceea ce privește lumina: e destul să stea la o fereastră cu perdea, căci nu suportă lumina solară directă. În ceea ce privește ghiveciul, acesta trebuie să fie preferabil din plastic și transparent – rădăcinile plantei au nevoie de lumină. Deoarece acestea (rădăcinile) aderă la pereții ghiveciului, planta nu trebuie mutată prea des. La fel, rădăcinile care ies din ghiveci nu trebuie tăiate. Phalaenopsis preferă temperaturi de 15-16 grade Celsius noaptea și 20-26 grade Celsius în timpul zilei.

”Fluturi mov aflați în zbor”.

Trecând de partea informativă, această plantă din familia Orchidaceae este o floare de cameră cu aspect plăcut, flori frumoase, de o culoare mov închis în cazul meu și un cadou minunat care m-a bucurat foarte mult. Vă mulțumesc doamnă pentru acest gest frumos! Voi avea grijă de ”fluturii mov aflați în zbor”.


%d blogeri au apreciat asta: