Tag Archives: gânduri

Fiind Imagine – un nou început

Bună-bună tuturor.

Nu am mai trecut demult pe aici; de fapt, trec zilnic, dar ceva mă împiedică să mai scriu. Ceva neînțeles pentru mine, deoarece Fiind Imagine este un blog pe care-l dețin din 2009, are o valoare sentimentală imensă, și totuși, aparține – deja – trecutului. De ce?

Fiind Imagine a luat naștere când am intrat în clasa a 9-a. Eram boboacă într-un liceu imens, plin de uniforme albastre și algoritmi pe care nu-i suportam. Și totuși, liceul în sine a fost o experiență frumoasă prin prisma oamenilor și a revistei școlare.

Oamenii pe care i-am întâlnit au fost diferiți: am avut colegi care mi-au fost dragi și colegi insuportabili. Am avut profesori cărora le păsa de ce crede un elev și cad(av)re didactice care erau interesate să își facă norma și să plece, iar în perioada tezelor să ne pice – pentru că așa s-au aranjat stelele sau pentru că nu am făcut proiecte facultativ-obligatorii.

Mi-au rămas în amintiri câțiva profesori pe care-i respect. Unul dintre ei mi-a fost diriginte și privind în trecut realizez cât de mult am nedreptățit această persoană; și mi-e rușine, pentru că nu așa ar trebui să gândească un om matur. Un alt cadru didactic m-a îndemnat, indirect, să îmi aleg facultatea – în perioada în care nu știam ce vreau să fac. A mai fost un cadru didactic, care mai mult mi-a fost ghid în adolescență în afara pereților liceului; această persoană minunată m-a încurajat atunci când mi-am zis că scrisul nu este domeniul meu și că imaginația mea este săracă. Și totuși, persoana respectivă a văzut mai bine decât mine că undeva acolo, ascuns după numeroși pereți, stă potențialul. Probabil că sunt o dezamăgire acum, că nu l-am lăsat afară… dar va veni și acea zi.

Dar să revin la Fiind Imagine. Articolele de aici mi-au definit adolescența; clipele în care eram fericită sau nu prea, momentele pline de frustrări, răbufniri de furie, chiar un jurnal, unul scris de dragul de a nu exploda în cuvinte care  nu au niciun sens; Fiind Imagine a fost spațiul în care puteam să mă exprim coerent, unde puteam să-mi corectez greșelile sau să îmi retrag cuvintele.

Am ajuns la facultate. În anul I, când totul era nou pentru mine, mi-am continuat jurnalul virtual, dar ceva… ceva nu mai era ca înainte. Cuvintele unei studente nu mai rezonau cu jurnalul virtual al unei adoloescente. Am trecut într-o altă etapă, filele de jurnal s-au rărit, am pierdut șirul cuvintelor pe care voiam să le spun, s-a pierdut furia și frustrarea – elemente care-mi alimentau paginile.

Ar fi greșit să afirm că nu mai am frustrări, că nu am zile în care sunt furioasă, că nu am un amalgam de cuvinte pe care aș vrea să i le zic cuiva… dar a apărut ceva nou în mine, ceva ce nu mai vrea să înșire pe hârtie absolut nimic. Cuvintele s-au pierdut undeva printre termenii de specialitate, timpul pentru a gândi propozițiile născute din frustrări s-a evaporat în nesfârșitele lucrări și teste parțiale, iar furia… furia s-a topit demult în brațele unui om care mi-a zis ”dă-le-ncolo de…”.

De fapt, Fiind Imagine a fost un loc virtual al unui om singur și trist. Mai bine zis, al unei adolescente nesigure și indecise, care nu știa încotro se îndreaptă și de ce. Acum însă, adolescenta s-a maturizat, a realizat ce-și dorește în viață, a început să-și construiască drumul spre ținta pe care și-a prăpus-o. Adolescenta nu mai există, iar dorința de a scrie din imposibilitatea de a împărtăși gândurile cuiva a dispărut și ea, odată cu o persoană cu miros de mare care o face pe deținătoarea Fiind Imagine fericită.

La final, vreau să vă spun că nu voi mai scrie aici; cel puțin, așa cred pe moment. Blogul respectiv este un loc drag mie, spre care mă voi întoarce când voi deveni melancolică, dar nu știu dacă voi mai scrie ceva, cândva.

O nouă pagină se deschide în fața mea, o pagină pe care vreau să o aglomerez cu gânduri pozitive și planuri realiste – mi-am făcut un alt blog, unde mă puteți găsi. Nu promit că voi scrie prea des.

Dacă vă fascinează un beauty blog, am eu unul – vă invit să-l citiți și de ce nu, să discutăm despre. A, și pentru cei care dau BAC-ul anul acesta sau la anul, găsiți un bloguleț dedicat strict subiectului II la Română – eseul argumentativ.

Acestea fiind spuse, eu, deținătoarea blogului Fiind Imagine, vă doresc numai bine și vă aștept în vizită, aici sau pe alte meleaguri virtuale.

Să aveți un an care vă aduce numai lucruri frumoase!


Cafea cu aromă de cireș/ Cum să uiți de ochii lui

1237918_606579226087324_633335727_nDocumentul cu denumirea ”Proiect nefinisat” datează din 7 februarie 2013 în folderul cu ciorne. Nu mai știu care este povestea din spatele acestui text, și revizuindu-l, am ajuns la concluzia că nu vreau să-l termin. De aceea, voi posta fragmentul original, iar continuarea – continuarea poate fi pictată de imaginație. În caz contrar, spoiler alert – toate personajele vor muri într-un viitor mai mult sau mai puțin apropriat.

***

Numele meu este Eliad. În țara în care locuiesc acum toată lumea îmi zice Eliot. E bun și așa. Diminețile înnourate mă fac depresiv. Culoarea cenușie ce se strecoară prin fereastră în biblioteca mea mă deprimă; îmi vine să aprind aerul ca să am mai multă lumină. Dar griul trist continuă să-mi invadeze intimitatea camerei și mă trântește în pat, cu țigările fumegând în scrumieră, una după alta. Au trecut mulți ani și totuși nu pot uita parfumul ademenitor din primăvara anului X.  Îmi este dor de un soare viu ca atunci…

Camera spitalului mirosea a crini. Deși era trecut demult de mai, în aer pluteau petale roz, albe, vișinii… asistenta s-a apropiat de geam și a dat draperia la o parte; prin fereastra deschisă câteva petale au nimerit pe pervaz. Asistenta a ieșit din cameră, lăsând pacienta singură, înconjurată de mirosul de crini.

Demult stătea în acestă încăpere; să fi avut vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani când a nimerit aici. Acum are aproape treizeci. Stă în pat, rezemată de pernă, cu mânile așezate în poală și cu privirea ațintită spre oraș. Are mâinile foarte delicate, cu degete lungi, de pianistă. Pielea albă, prea palidă pentru culorile verii și parcă prea luminoasă pentru această cameră de spital. Are părul lung, lăsat pe spate,de un castaniu cu nuanță de roșu de cireș. Două șuvițe în față îi accentuează pielea ca de perlă și ochii mari, de un albastru extrem de deshis; Ochii îi privesc fix în lumina de afară. Se deschide ușa și în salon apar doi bărbați și o femeie, ținând în mâni un buchet de lalele mov. Pacienta își întoarce capul, dar privirea îi rămâne mereu ațintită într-un punct fix…

tumblr_mnw2wzkTRm1qb1j2fo1_500

Cuplul care a intrat sunt Francesca și Paul. Căsătoriți de ceva vreme, în urma a câțiva ani de întâlniri prin holurile liceului, parcuri și teatre, Francesca a decis să plece în străinătate, să facă biologie. Paul, un tânar mai mare cu câțiva ani decât soția sa, a urmat facultatea de filozofie și preda la universitate.

Celălalt bărbat sunt eu. Am treizeci și doi de ani. Sunt proaspăt venit din Anglia, unde am o firmă. Am terminat universitatea aici, facultatea de bioingenerie și am putut pleca în străinătate. Astăzi, dețin acțiunile unei firme din Scoția și am un laborator propriu în Londra. Paul îmi este prieten vechi; aflând că iau o pauză și vin în țară pentru câțiva ani, mi-a cerut să ne întâlnim numaidecât. Am aflat ceva ce m-a tulburat…

 Femeia din pat mă fixa cu ochii ei imposibil de albaștri. Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu mă vede. M-ar fi recunoscut imediat; ce-i drept, am cam slăbit de atunci și nu-mi mai port părul ca acum cinci ani. A trecut atâta timp! Și totuși, tace. Doar se uită în gol și are o privire atât de calmă, atât de diferită de privirea ei de atunci, atât de… moartă!

Și-a oprit privirea în gol. Francesca s-a apropiat de vaza cu crini, a scos florile și s-a apropiat de chiuvetă ca să schimbe apa. Femeia de pe pat s-a încruntat.

-Mai este cineva cu voi, nu-i așa? Am auzit parcă mai mulți oameni intrând…

Paul și Francesca s-au privit cu subînțeles. Eu îi priveam la fel de nedumerit. Într-un sfârșit, Francesca a umplut vaza cu apă și a pus lalelele în ea. Crinii erau aruncați neglijent în chiuvetă.

-Este un domn cu noi, dragă, a zis Paul cu un aer încurcat, uitându-se când la mine, când la gresia de pe jos. Este un prieten pe care l-am întâlnit recent; m-am gândit că ai vrea să-l cunoști.

Și-a întors privirea moartă în direcția mea, pentru că am făcut un pas în față și m-a auzit. Am stat într-o liniște adâncă timp de câteva secunde. Femeia cu ochii de un albastru imposibil m-a întrebat cu o voce dulce, dar obosită:

-Eu sunt S, încântată. Mi s-a părut că a zâmbit, un zâmbet amar și abia observabil care a durat o clipă.

-Eli… Eliot, domnișoară; plăcerea este de partea mea.

A zâmbit. De data aceasta, a durat ceva mai mult și parcă nu mai exprima amărăciune, ci amuzament.

-Eliot? Domnule, aveți un nume neobișnuit. Și frumos, de altfel. Și a tăcut, cufundându-se parcă într-o lume a ei.

Francesca a început să decojească o portocală, Paul a întrebat-o ceva pe S, iar eu stăteam acolo, într-o parte, martor la o scenă desprinsă ca dintr-o poză veche. Mi-a inspirat familia reunită, mama decojind o portocală, tatăl ținându-și fiica tandru de mână. S nu părea deloc bătrână. Deși avea aproape treizeci, încă păstra chipul unei adolescente târzii. Pielea albă, mată, umerii ascuțiți, mici, și părul lung, sănătos, inspirau o jună dintr-o pictură medievală. Și totuși, văzând acest tablou de familie, nimeni nu și-ar fi dat seama că Paul ține de mâină nu o fiică, ci o soră.

Stăteam stânjenit ceva mai departe decât ei. O priveam pe femeia din pat fără jenă; nu mă putea vedea, de acea o scrutam cu privirea, îi măsuram fiecare centimetru din piele, fiecare buclă ce-i cădea ușor pe spate, fiecare șuviță ce se culca pe brațele ei. Era nemărginit de frumoasă, mai frumoasă chiar ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată.

Cu o seară înainte, am ieșit cu Paul la o cafea. Plimbarea pe străzile orașului mi-au trezit o acută nostalgie: nu am mai fost aici de atâția ani și totuși țin minte parcul, bulevardul, mirosul de covrigi de pe lângă simigerie, porumbeii de lângă mall, făntâna arteziană din piață. Orașul pare la fel, și totodată e mult mai trist, mai cenușiu. Aleile din cartierul x, cândva pline cu măceș sălbatic, înflorind primăverile, transformând bulevardul într-un tunel al îndrăgostiților, astăzi nu mai este. În schimb, au apărut bănci, alei asfaltate și flori sezoniere pe margină. Și totuși, aleea de măcieș îmi va lipsi; acolo am văzut-o pentru prima dată.

Stăteam pe o terasă drăguță, mesele erau toate ocupate de diferite categorii de oameni – era o seară frumoasă, cu miros de primăvară. La masa de lângă stătea un cuplu, ceva mai încolo un grup gălăgios de liceeni și mai rezervat, în colț, o bătrânică și prietena sa. În aer, se simțea  parfumul domnișoarei de alături, țigările mele și cafeaua lui Paul. Am vorbit puțin despre afaceri, despre campinatul național de tenis, despre ce spectacole se vor da la filarmonică. Paul a devenit dintr-o dată serios.

-Știi, am primit un post în Berlin. La o universitate faină. Pot pleca împreună cu familia, am obținut un contract de câțiva ani cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu mai pot să stau în țara asta – Francesca vrea un viitor frumos pentru fiică-mea, și eu la fel. În plus, avem mai multe oportunități acolo…

-Înțeleg… Dar asta înseamnă că am putea să ne vedem mai des. Desigur, în câțiva ani, când revin și eu la afacerile mele. Am obosit. Munca nu mă mai bucură, am lăsat tot dracului și am venit aici. Adică, i-am lăsat lui Thomas. Am nevoie de ceva timp, liniște și atmosferă ”de acasă”.

Paul m-a ascultat cu luare aminte, uitându-se cum se stinge țigara în scrumieră. Ambii voiam să ajungem la un subiect ce ne frământa. Pe mine, ca pe acel tânăr de acum câțiva ani buni, student sărac și cu idei materialiste; pe el, profesor începător la facultate. Voiam să vorbim despre ea. Am deschis primul subiectul.

– Zi-mi, ce mai face… ea?

Cu o ușoară tresărire, Paul și-a plecat ochii în ceașca cu cafea încă fierbinte.

-Nu știi? E…spitalizată. De patru ani deja…

A venit rândul meu să treasar. Nu știam nimic, nu am mai aflat nimic despre ea în acești ani cât am fost plecat. Mă așteptam să aud ceva similar cu ”e bine, căsătorită, fericită, cu copii”. Cel puțin, asta-și dorea când eram împreună. Ghicindu-mi gândurile, Paul a continuat:

-Cu câteva zile după plecarea ta a nimerit într-un accident. Nu a suferit, aparent, dar a început să-și piardă treptat vederea; s-a lovit cu capul de parbriz când a intrat nenorocitul ăla în ea cu mașina. Într-o jumătate de an după incident a orbit complet. Medicii au zis că a suferit o traumă nu știu de care, că singura problemă e doar pierderea vederii. Auzi la ei, singura problemă! Paul părea înfuriat. Își strângea, involuntar, pumnul și cu cealaltă mâna amesteca de zor zahărul ce demult s-a topit în cafeaua deja rece. Pierderea vederii a fost un șoc pentru ea. A încercat să se sinucidă. De două ori. Medicii au zis că e într-o depresie prefundă. De altfel, pierderea văzului la douăzeci și cinci de ani e o traumă; asta fără să includ ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte de accident…

Paul continua să-și amestece cafeaua. Mă simțeam penibil. Parcă tot trecutul meu s-a întors împotriva mea cu acest verdict: e vina mea! Și totuși, Paul mi-a ghicit și de data asta gândurile:

tumblr_md4y4nJmaw1rrpf77o1_500-Nu te învinui, El. Nu e vina ta… e dobitocul ăla cu mașina lui, ****-măsii! A tăcut puțin, revenindu-și. Știi, pe lângă pierderea vederii, ea nu te mai ține minte. Medicii au zis că e în urma stresului – a uitat ceva ce o deranja. Un fel de reacție a creierului ei –  Francesca zice că te-a uitat ca să nu mai sufere.

-M-a uitat? La asta nu mă așteptam. Erau câteva cuțite înfipte-n mine după ce am aflat că a fost accidentată; acum mi se înfingeau încă zece în pieptul coșului; m-a uitat așa, din durere?

Paul s-a oprit din amestecat cafeaua și s-a uitat la mine.

-Știi, nu te-a uitat complet; ține minte evenimentele, faptele, cuvintele; dar nu ține minte fața și numele. I-a zis Francescăi de câteva ori că îi pare rău de faptul că nu ține minte chipul; mai ales că nu ar fi în stare să-l recunoască vreodată… Dar te urăște, de asta să fii sigur.


1238941_413223422111221_1829502766_n.pngNu am timp de ploi reci și geamuri înghețate. Nu am timp de lătrat la lună sau la umbrele nopții. Nu am timp de tristeți, gânduri răsturnate-n cap, imagini ce-mi împăienjenesc ochii. Nu am timp de lumini false, oameni cenușii, vinuri alese sau muzică îmbietoare. Nu am timp pentru zilele care se năpustesc asupra mea. Nu vreau să am timp de sentimente deșarte, cuvinte seci, tăceri lungi, fără pauze. Astăzi, vreau să am timp doar pentru mine.


De ce nu îmi plac grătarele cu multă lume

Și când zic multă lume, mă refer la cel puțin cinci familii, cu tot cu odraslele lor. Nu că n-ar fi copiii niște ființe drăgălașe, suportabile pentru cel mult o oră – în cazul celora mofturoși și alintați, dar în ceea ce privește copiii tâmpiți, e altă poveste.

Deci am fost astăzi la un grătar în cinstea zilei de naștere a unei nepoate, a împlinit un anișor. Mămica ei, puțin obosită, aranja masa, împreună cu alte femei. Taică-su mergea cu sticla de coniac să cinstească oaspeții – că așa e primit la noi, să bei ce ți se toarnă fără să comentezi – un fel de lege nescrisă, moștenită din străbuni, de pe vremea lui Burebista.

Pe lângă oamenii cunoscuți, mai erau și câteva familii tinere, cu câte două-trei odrasle fiecare. Totul bine și frumos, voie bună, muzica prea tare și prea de prost gust – dar na, poate eu sunt mai cu moț.  La un moment dat, apare un câine de pe undeva, și spre surprinderea mea, chiar prietenos, am reușit să mă apropii de el și să-l mângâi. Masa noastră era aranjată fix lângă o salcie superbă, în floarea vârstei, foarte verde și cu crengile până la pământ. Și niște handicapați de copii – că altfel nu ai cum să le zici, s-au apucat să se agațe de crengile cele mai subțiri ale copacului, rupându-le. Când le-am zis să se oprească, au rânjit doar, ca niște troglodiți ce sunt. S-a apropiat apoi și maică-sa, aparent o doamnă de treabă, dar prea plictisită pentru a se uita la ce-i fac odraslele, și pe lângă asta, total dezinteresată de faptul că plozii ei se balansează pe un copac și-l rup. Dar na, la țară la mine este un lucru normal să fii țăran- și nu în sensul de agricultor, ci în sensul de individ cu un comportament inadecvat, ce nu prea gândește. Păi revenind la micile progenituri, s-au apucat să rupă crengile tinere ale copacului, ca să… lipească câteva nuiele bune pe spatele câinelui despre care am pomenit, croindu-i câteva lovituri bune, ca din Rai – că bătaia de acolo-i ruptă, așa-i? Și culmea, mă-sa nu a zis nimic, tac-su nu a zis nimic, nimeni nu a zis nimic, căci dansau pe niște melodii sensibile, unde cineva toarnă țuică altcuiva din butoi și altcineva își prinde nevasta moartă de beată undeva prin șanț. Deep, so deep.

Iată de ce nu suport categoria asta de oameni: violenți și descreierați, cu lipsă de orice fel de cultură. Și problema e că reprezintă majoritatea, și e plin orașul ăsta de indivizi ce-și zic părinți, dar își lasă odraslele hai-hui să facă ce vor, să distrugă natura, să fie violenți așa, din plăcere, fără a-și introduce copiii la unele chestii precum protecția mediului înconjurător, respectarea viețuitoarelor din jur, gândirea pozitivă sau procesul de gândire în sine.

Închei totuși această frustrare cu câteva poze pe care am avut destul timp să le fac, căci nu aveai cu cine vorbi, nu-aveai cu cine!

Această prezentare necesită JavaScript.


Cartea care știa să citească gânduri

GânduriAvea un nume ciudat, și totuși strângea pielea posesoarei cu coperta ei verde de smarald, înfingându-și colțurile reci în cutele albe ale cărnii fragede, încă intacte. Avea o sută patruzeci și șase de file ticsite cu litere mici, negre, pe foii îngălbenite, mirosind a frunze de nuc sau insulină, cum a auzit vorbindu-se despre ea. Și se simțea foarte mândră știind că nu miroase ca toate cărțile, că este specială.

În cele câteva dimineți tărzii de iarnă se deștepta odată cu soarele rece ce-și plimba mânile pe părul castaniu al posesoarei sale. Îl avea la fel de castaniu ca o coajă de nucă strivită între bolovani de marmură. Ciudat lucru însă, nu mirosea nici a nuc, nici a praf vechi de pe rafturile pline cu cărți. Mirosea a cotor negru de la cartea ce mereu aștepta pe noptieră. Iar cartea, respirând adânc aerul stătut de somn zbuciumat, trezit de lumină, își ițea paginile, să le mai zvânture. Posesoarea o prindea atunci, printr-o mișcare leneșă și în același timp disperată, și o strângea la piept, zâmbind tăcut, cu ochii ațintiți în gol. Și așa, câteva eternități la rând.

Uneori, se trezea că este inundată de miros de fân proaspăt cosit, iar posesoarea cu părul castaniu își ascundea fața într-o căpiță imensă, dormind sau ignorând lumea. Alteori, i se făcea frig de la zăpada ce cădea și se topea pe paginile ei bătrâne; umezeala nu-i făcea deloc bine, dar îi plăcea să o vadă cum scoate aburi în formă de fum de țigară. Odată s-a trezit într-un loc misterios, înconjurat de lumini, muzică indecentă și umbre ce-și mișcau, diforme, corpurile pe zidurile înalte, reci. Nu îi vedea nicăieri chipul palid, dar simți cu ușurare când fu ridicată de pe pământ – câțiva pași au reușit să-i imprime un model nu foarte reușit pe copertă.

Locurile, timpurile și universurile erau mereu diferite, dar cartea exista, exista printre sutele de obiecte ce încercau să se apropie de sufletul posesoarei. Cartea însă, roasă deja de molii, de un verde spălăcit, cu un cotor pe jumătate dezlipit, tot pe noptieră era. Paginile i-au devenit mai fragile, literele incerte, speriate de timp și ascunse printre rânduri. Dar posesoarea continua să-și îndrepte mâinile firave, ca niște labe de păianjen, zbârcite și uscate de atâta timp scurs în van, spre marea ei oglindă a sufletului – asta a scris pe copertă. Deci așa se numea ea, cartea ce cândva avea culoarea smaraldului; așa a vrut ea, stăpâna.

În cameră miroase a ceva străin, ceva neobișnuit, ceva ce filele ei galbene nu au mai mirosit niciodată. Citește pe un ambalaj o denumire foarte ciudată, o aglomerare de litere ce nu știu nici ele ce semnificație au. Posesoarea nu mai este tristă: părul ei castaniu zâmbește odată cu ochii ce sunt închiși, ocrotiți de o ceață dulce, dulce, lăsată peste ea și mânile ei urâte, în care strânge, cu toată puterea, niște boabe albe, poșii, albastre și verzi, copiii tuturor sticluțelor și ambalajelor ce stau risipite prin cameră. Cu un oftat, își întinde mâna, din palma căreia cad boabele rostogolindu-se pe jos, și mângâie, pentru ultima oară, cotorul aproape căzul al cărții. Cu un ultim oftat, își ia rămas bun, zâmbind. Pentru prima oară, zâmbind.

După atâta timp…


De ce ai scrie un jurnal când (cât) ești tânăr

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Despre ploi

Dor de mare (sursă: tumblr)Astăzi este noaptea mea preferată. După un film din copilăria mea, la fel de savuros și de înduioșător ca acum o mie de ani, Alice Cooper și We might as well be on Mars îmi inundă camera lipsită de lumină. De ce aș avea nevoie de lumină? Căci afară se dezlănțuie o ploaie de vară…

Ploile de toamnă sunt triste, melancolice și îmbătrânite. Mai ales ultima ploaie pe care am prins-o, într-o zi în care făceam 17 ani. Și era trist, căci mă simțeam prea bătrână și prea trecută de orice lucru frumos care se putea întâmpla oricui, dar nu și mie. Totuși, a trecut ceva timp, viziunea aspura vieții s-a schimbat… mai puțin părerea că ploile de toamnă sunt bătrâne și triste.

Ploile de vară, în schimb, sunt tinere, pline de culoare și de miros de iarbă, cireșe, mare și iubire. O iubire ”de vară”, fără niciun început, fără niciun contact după august… și totuși, cea mai caldă și mai frumoasă căci deh, e plină de mister, alături de un om puțin cunoscut care parcă ți-a arătat tot universul său într-o noapte plină de stele pe malul mării. Și da, mi-e atât de dor de mare…

Dar revenind la ploile de vară, sunt preferatele mele. Mai ales când sunt prinsă undeva într-un spațiu deschis, cu nori grei asupra-mi, cu tunete, ce seamănă a lupte între titani, cu fulgere, ce seamănă cu lumină picată din cer, o lumină distrugătoare și, totodată, fascinantă… pe lângă asta, ploile de vară sunt calde, numai bune de alergat pe bulevard sau sărit printre ochiurile de apă formate pe drumul ce duce spre buna. Cui îi pasă că te-ai murdărit de noroi? Ploaia caldă, de vară, îți va lua toată tristețea și murdăria de pe trup, din suflet…