Tag Archives: frumuseţe

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Vacanță cu drum însorit, dezamăgiri și miros de pietre

În ultimele zile de vacanță am vizitat o bună parte din țara noastră. Dar să le iau pe rând.

Am mers din Constanța până în Sibiu, un oraș pe care voiam să-l vizitez de foarte mult timp. Pe când eram în liceu și aveam idei trăsnite în cap, aveam de gând să mă urc singură în primul tren și să ajung în acest oraș, ca să fac… să fac ce? Această întrebare nu îmi deranja gândurile. Ce bine că nu am avut impulsul necesar să o fac.

Iar înainte ca oamenii din partea locului să îmi sară în cap, pot să spun că orașul este frumos. Cel puțin, acea parte pe care am vizitat-o, și anume centrul vechi. Străzile pavate, case cu acoperișuri ce au acele ferestre mici, ca niște ochi ce te privesc suspect… dar m-am simțit ca într-o altă țară, căci oamenii din jur arătau altfel. Și nu e un lucru rău, doar că… mi s-a părut un oraș frumos și spectaculos, dar nu mi-aș dori să stau în Sibiu. Cum mi-au zis și mai mulți prieteni, Sibiu pare a fi orașul leneșilor, unde după ce vizitezi toate locurile frumoase te saturi de ele și pe urmă nu mai ai ce face. Poate greșesc, dar consider că este un oraș ce este ridicat în slăvi prea mult, ce-i drept, oamenii sunt mai civilizați, dar strada nu este mai curată decât în alte părți, magazinele nu sunt poleite cu aur și cerul nu are o altă culoare. Verdictul? Nu aș mai veni aici, simt că nu mai am ce vedea.

Trecând la următoarea destinație, pot să spun că a fost o surpriză, și chiar una foarte plăcută. Începând cu Bulevard, hotelul în care am stat, cu o priveliște minunată de cealaltă parte a ferestrei, camere aproape luxoase, și să nu mai zic despre restaurant – a fost delicios tot ceea ce am mâncat, iar despre deservire nu pot să spun nimic rău, căci am fost tratată foarte frumos.

20140909_163438Orașul despre care vorbesc este Sighișoara, iar cei ce nu l-au vizitat încă au de descoperit niște locuri minunate, mie cel puțin mi-a creat impresia de oraș apărut special pentru oamenii ce vin în vacanță. Nu era acea aglomerare ca în Sibiu, de exemplu, iar cerul senin a îndemnat mai multe miresici să vină să-și facă pozele în cetate. Dacă m-ar întreba cineva ce mi-a plăcut cel mai mult, nu aș putea da un răspuns ferm. Turnul cu ceas are un muzeu interesant, m-au amuzat ustensilele folosite de chirurgi în secolul al XIX-lea, pantofiorii purtați de domnițe la bal, lăzile de zestre, figurinele de lângă ceas, sau mai bine zis, zeitățile pe care le reprezentau. Un alt lucru ce mi-a plăcut foarte mult sunt străduțele cu acele case vechi, cu obloane, mai toate înfrumusețate cu mușcate la fereastră. Este un deliciu să te plimbi pe acele drumuri care păstrează pașii unor umbre, să admiri cerul, în contrast cu florile mici, viu colorate.

Scările ce duc spre liceul din cetate nu au fost greu de urcat, însă ghidul din vechea școală ne-a povestit despre numărul de trepte și ne-a arătat acea sală de clasă unde cândva au învățat copiii ce demult nu mai trăiesc. Ceea ce mi-a plăcut este că intrarea era oarecum liberă: ținea doar de vizitator cât dona instituției. Mi se pare o metodă mult mai eficientă și plăcută decât un preț fix.

Un alt lucru puțin mistic mi s-a părut orga, a cărei sunete se auzeau din biserică, ușile acesteia la rândul său fiind închise de cine știe cât timp. Și să nu mai spun despre o instituție administrativă, a cărei fațadă nu s-a schimbat foarte mult de pe timpurile în care a fost ridicată clădirea.

Mi-a părut rău când am plecat, căci Sighișoara a fost o experiență frumoasă; să nu uit să menționez cofetăria ”La Angela”, căci macarons atât de bune, pufoase, cremoase și dulci nu am mai mâncat nicăieri.

Următoarea destinație a fost Iașiul, dar până a reveni acasă, am vizitat Cheile Bicazului, Barajul și Lacu Roșu, pe care nu m-am plimbat, dar m-am amuzat văzând cum unii turiști, în special domnișoarele, plângeau de frică urcându-se în barcă… păi dacă ai fobie, de ce mai insiști?

Această prezentare necesită JavaScript.

La Lacu Roșu era un formolică de toată frumusețea, un cerșetor cu diplomă de la Harvard aș zice, căci felul în care se uita cum mănânci, stând cuminte și răbdător, dar privindu-te în ochi, nu îl lăsa niciodată fără o bucățică bună de ceva. A fost impresionantă și familia de rățuște de pe lac, mai ales felul în care se scufundau după hrană, se chemau una pe cealaltă și se apropiau, aproape fără frică, de turiștii ce le ofereau fărâme de pâine.

Înainte să ajung la Iași, am făcut o pauză în Piatra Neamț, oraș așezat în munți, dar cu acele case, oameni, străzi și brutării care îmi amintesc de casă. Hotelul în care am stat avea o priveliște frumoasă din balcon, iar felul în care arătau camerele erau o amintire vie a comunismului, a luxului de cândva. Mi-a plăcut și micul dejun, cu de toate, cafea făcută imediat și sala mare, cu oglinzi reci.

Am avut o vacanță frumoasă, alături de oameni frumoși și de cer senin, munți spectaculoși, drum lung și mirosind a pietre. Iar de săptămâna viitoare începe facultatea – pentru unii, liceul – pentru alții, poate un nou început pentru o altă categorie de oameni. Să aveți o toamnă frumoasă!


This could be the end…

24. I love this town, even if itțs blooming and raining at the same time...Ironic, nu? Totul a început cu o melodie, pe care ai continuat-o cu ”or maybe a new begining”. Și a durat, a durat până la sfârșit. Cam tot atâta timp cât durează înflorirea cireșilor.

M-am plimbat prin oraș, însoțită de o ploaie indecisă, cu un cer luminos, și totuși stropi mari, deși și reci căzând de undeva ca din altă lume. Abia astăzi am observat câți pomi sunt în jur. În orașul meu natal nu mai sunt, căci oamenii au uitat ce înseamnă florile de cireș în aprilie… dar aici, în orice colț mai ascuns al orașului, câte un pom îți înalță, măreț, brațele pline de aromă și amintiri. Și picături imense de ploaie. Și miroase a primăvară și iubire. Și poate un pic de melancolie…

Totul a durat cât o înflorire, și a plecat, lăsând o urmă de tristețe. Tristețe și amintiri din epoca în care florile abia începeau să se desfacă, timide. Dar înflorirea lor e trecătoare, efemeră parcă, se întâmplă într-o clipă și în următoarea, vezi copacul plin de file de smarald, fără urmă de alb, roz, sidefiu… înțelegi, nu? A fost frumos, dar efemer… iar astăzi, astăzi o ușoară melancolie. Ploaia va spăla asfaltul ud și va întâmpina cu brațele deschise smaraldul.

Zâmbești?


DoctorMIT – distruge un mit în 6 minute!

Doctor-Mit - sursa: doctormit.roOare vopseaua de păr duce la căderea acestuia? Laptele de vacă este mai bun decât laptele praf pentru hrănirea sugarilor? Vaccinarea copiilor este periculoasă? 90-60-90 chiar sunt parametrii frumuseții?

La aceste întrebări, și la multe altele, vă răspunde Bogdan Ivănescu, în cadrul emisiunii DoctorMIT, reușind, în circa 6 minute, să explice pe înțelesul tuturor, într-un mod interactiv, mitul dezbătut. Argumentele aduse, informațiile, explicațiile asupra unui cuvânt sau fenomen transformă mini-emisiunea într-un teren în care mitul este desființat sau… devine realitate demonstrată științific.

Nu voi oferi mai multe detalii, dar mie personal mi-au plăcut foarte mult filmulețele de pe youtube, consider că trebuie să aruncați și voi o privire. 🙂


O zi cu soare pentru fiecare

Și dacă tot octombrie din acest an ne-a făcut surpriza de a fi plin de lumină, am decis să ieșim la o gură de aer curat în frumoasa grădină din Iași. Deși stau de mult timp aici, și teoretic, m-am obișnuit cu aleile, copacii, florile mici și gândăceii colorați, astăzi a fost ceva deosebit: ne-a încălzit un soare imens, florile ne-au bucurat ochii și inima, iar voia bună și zâmbetul fermecător al unei mirese au transformat Grădina Botanică într-un mic paradis.

Pentru cei ce vor să savureze, cât mai este cald și bine, magia grădinii și expoziția de flori de toamnă, porțile sunt deschise până la ora 8 seara 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 


Reportaj cu gânduri și imagini

În viață există perioade relativ scurte, de o lună sau două, în care ai impresia că te schimbi radical și totuși treptat, în câteva zeci de zile care par a fi câțiva ani.

Mai ieri parcă eram pe malul unei ape furioase, lovind orbește în mal, aducând miros de sare. Astăzi, am văzut aceeași apă, mai lină, mai calmă, mai melodioasă, mângâind pietrele cu un instinct matern.

Atunci și astăzi

Mai ieri parcă, vântul sufla cu gheață, făcând ochii să lăcrimeze; primăvara nu mai venea, se lăsa prinsă în capcana frigului. Astăzi însă, aceasta s-a transformat treptat în vară, aducând, odată cu vântul, miros de praf.

Atunci și astăzi

Mai ieri parcă, scoarța copacilor privea întristată cerul gri, dușmănos și apăsător, ca o povară pe suflet. Astăzi, același cer privește lumea cu ochii lui limpezi, veșnic vii, albaștri; coroana copacilor întinerește parcă scoarța plină de riduri.

Atunci și astăzi

Mai ieri parcă, privind în zare, se vedea un morman de pădure moartă, îmbrăcată în sunetul apei tulbure. În urechi se auzea o voce apăsătoare. Astăzi însă, pădurea trimite parfumul ei de verde-crud pe celălalt mal, unde se aud voci de copii. Apa lină trezește la viață peștișorii ce se îndreaptă spre lumină. Razele calme ale unui apus de soare se odihnesc pe oglinda ei.

Atunci și astăzi

Mai ieri parcă, domnea o liniște macabră, o tristețe insuportabilă, mânată de amintiri frumoase, hrănită din răni provocate de oameni dragi. Astăzi, liniștea este spulberată de păsările ce nu mai tac. Tristețea din suflet a lăsat doar o urmă melancolică, dulce; amintirile trezesc un zâmbet resemnat, dar sincer. Rănile s-au vindecat. Le-a vindecat apa, cerul, lumina, viața, timpul.

Atunci și astăzi

Să aveți o primăvară minunată!

Flori


Excelsa cea mândră

 *poveste dedicată fetiței ce a vrut să vadă reptilele

Excelsa rose ( sursă: www.countrygardenroses.co.uk)Era odată, într-o îndepărtată zi de lună a Soarelui o ființă mândră și rece. Numele ei era Excelsa, avea părul roșu ca focul amestecat cu sânge și un corp splendid de căprioară, subțire ca un fir de păianjen și rezistent ca oțelul. Excelsa era minunată, dar avea un singur defect: sufletul ei era plin de spini. Toată ziua aceasta își rotea capul delicat, indulgent parcă și prindea privirile pline de admirație a celor din jur. Soarele însăși s-a îndrăgostit de ea; Excelsa triumfa. Se simțea regină în lumea pe care o vedea; oricine îi privea chipul se îndrăgostea pe loc de ea. Într-o zi însă, observase că părul începe să-și piardă culoarea. Soarele avea o licărire ciudată în raze; dimineața o mângâia ca cel mai tandru iubit, seara o îmbrățișa ca cel mai bun prieten, urându-i noapte bună; dar razele lui la amiază erau ciudate, de parcă un dușman își înfingea cuțitul în inima Excelsei.

Astfel a trecut ceva timp; iubirea soarelui pentru mândra ființă devenea din ce în ce mai stânjenitoare. Toată lumea îi privea cum se iubesc – el, mângâindu-i capul patern și ea, întinzându-și mâinile firave către el. Soarele însă nu aprecia acest lucru; o admira de la distanță, cu razele lui ca niște brațe salvatoare, dar  le retrăgea repede când Excelsa încerca să-l îmbrățișeze. Deși ea nu își dădea seama de acest lucru, Soarele suferea: îmbrățișările ei erau pline de spini. Cu timpul, Soarele începuse să se detașeze de ea; îmbătrânea. Se trezea din ce în ce mai târziu și pleca din ce în ce mai devreme, lăsând-o pe Excelsa în frig și întuneric, ascunzându-și ființa firavă și mândră în spini.

Soarele a părăsit-o. Asta s-a întâmplat în luna Zborului. Excelsa, de fruie, rușine, frustrare și durere a îmbătrânit. Iubitul ei s-a transformat într-un străin; nu o mai recunoștea, o evita și devenise mai rece ca Luna, care era mereu îndurerată după el; în nopțile reci aceasta-i spunea Excelsei că nimic nu are doar început, nici elementele eterne; totul este efemer; până și ea, Luna, care este pe cer de foarte mult timp, se schimbă în fiecare noapte; când îmbătrânește, când devine un copil. Și-l iubește enorm pe Soare, îl iubește atât de mult și totuși nu-l poate vedea niciodată. Ziua adoarme, auzind pașii atenți a Soarelui ce-și mișcă razele pe părul ei și atât. Noaptea îi simte căldura dar nu-i vede ființa, ceea ce o face foarte tristă.

Excelsa tânjea. Auzind povestea Lunii, care de ceva timp devenise enervantă, aceasta îți ascundea din ce în ce mai mult ființa în spini; Luna ofta, înțelegând că biața ființă e doar una dintre miile pe care le-a mângâiat Soarele. Oricât de minunată n-ar fi, acesta o va iubi un timp ca mai apoi să uite de ea și să-și continue drumul veșnic până să găsească o altă iubire. Și așa, Luna iubea neîncetat Soarele care îi era infidel, totodată având grijă de ea să nu se piardă noapte pe cerul imens. Iar Excelsa pierduse culoarea minunată a părului ei; trupul i-a devenit uscațiv, spinii din suflet sugându-i toată vitalitatea din trup.

În luna Ceții Excelsa a murit. Luna a oftat de milă și a plâns de durere, ascunzându-și fața rece printre nouri. Soarele nici nu a observat dispariția aceleia pe care a iubit-o  în luna lui. Tot ce a rămas de la biata ființă a fost un mănunchi de spini pe care i-a cules un copil. Aceștia i-au rănit mâinile, întristând acei ochi mari și albaștri ca de catifea. Și totuși, acesta a strâns spinii, i-a culcat într-o casetă la fel de roșie ca părul Excelsei. A zâmbit și a plecat ținând caseta strâns la piept. Și Soarele și-a continuat drumul; iar Luna, după atâtea zile triste, în sfârșit a zâmbit. Era fericită pentru Excelsa: cineva a învățat să-i iubească spinii.


%d blogeri au apreciat asta: