Tag Archives: fiind imagine

Lansare Fiind Imagine. Eseuri din adolescență

Bună!

Mă simt ciudat să scriu din nou pe acest blog, având în vedere că ne-am luat rămas bun în 2015. Știu că v-am spus că ne vedem pe alte meleaguri, că acum scriu în altă parte… dar a intervenit ceva, un eveniment pe care nu aveam cum să nu-l împărtășesc cititorilor mei, de ieri și de azi.

În 2016 a apărut volumul meu de eseuri cu denumirea blogului. Nu am popularizat acest eveniment pentru că nu am fost mulțumită de rezultat – nu am avut un editor, coperta a fost improvizată (să mă ierte persoana a cărei balerini i-am tăiat din poză :D), așa că rezultatul nu m-a mulțumit.

Fiind Imagine Coperta

M-am ambiționat și am trimis manuscrisul (deloc perfect) la mai multe edituri (aviz scriitorilor ce au material dar nu știu la cine să se adreseze). Am trimis la vreo 5-6 dacă îmi amintesc bine și, cum mă așteptam, nu am primit niciun răspuns timp de luni bune – nici da, nici ba. Într-o zi a venit un mail de la editura Datagroup, în care am fost anunțată că manuscriusul meu prezintă un interes și că ei și-ar dori să-l publice. Eram în culmea fericirii (și încă sunt) – mi se publică cartea!

Am lucrat câteva luni la prfecționarea volumului; manuscrisul a trecut prin mai multe corecturi, rearanjări, redenumiri și și-a schimbat și coperta (care, de altfel, îmi place teribil de mult!), astfel încât rezultatul este volumul de față,  Fiind imagine. Eseuri din adolescență, care îmi doresc mult de tot să vă placă!

Fiind Imagine eseuri din adolescenta Elena Druta

Lansarea va avea loc sâmbătă, pe 27 mai, la orele 17:00, la București, în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2017, ce se va ține la Romexpo. Mă găsiți la standul editurii Datagroup înainte sau după eveniment, mi-ar face mare plăcere să-mi cunosc cititorii blogului!

Ne vedem la Bookfest 2017 ( uite aici eventul de pe Facebook, ca să îți anunți și prietenii 🙂 )

Vă pup și pe curând!


Vacanță cu drum însorit, dezamăgiri și miros de pietre

În ultimele zile de vacanță am vizitat o bună parte din țara noastră. Dar să le iau pe rând.

Am mers din Constanța până în Sibiu, un oraș pe care voiam să-l vizitez de foarte mult timp. Pe când eram în liceu și aveam idei trăsnite în cap, aveam de gând să mă urc singură în primul tren și să ajung în acest oraș, ca să fac… să fac ce? Această întrebare nu îmi deranja gândurile. Ce bine că nu am avut impulsul necesar să o fac.

Iar înainte ca oamenii din partea locului să îmi sară în cap, pot să spun că orașul este frumos. Cel puțin, acea parte pe care am vizitat-o, și anume centrul vechi. Străzile pavate, case cu acoperișuri ce au acele ferestre mici, ca niște ochi ce te privesc suspect… dar m-am simțit ca într-o altă țară, căci oamenii din jur arătau altfel. Și nu e un lucru rău, doar că… mi s-a părut un oraș frumos și spectaculos, dar nu mi-aș dori să stau în Sibiu. Cum mi-au zis și mai mulți prieteni, Sibiu pare a fi orașul leneșilor, unde după ce vizitezi toate locurile frumoase te saturi de ele și pe urmă nu mai ai ce face. Poate greșesc, dar consider că este un oraș ce este ridicat în slăvi prea mult, ce-i drept, oamenii sunt mai civilizați, dar strada nu este mai curată decât în alte părți, magazinele nu sunt poleite cu aur și cerul nu are o altă culoare. Verdictul? Nu aș mai veni aici, simt că nu mai am ce vedea.

Trecând la următoarea destinație, pot să spun că a fost o surpriză, și chiar una foarte plăcută. Începând cu Bulevard, hotelul în care am stat, cu o priveliște minunată de cealaltă parte a ferestrei, camere aproape luxoase, și să nu mai zic despre restaurant – a fost delicios tot ceea ce am mâncat, iar despre deservire nu pot să spun nimic rău, căci am fost tratată foarte frumos.

20140909_163438Orașul despre care vorbesc este Sighișoara, iar cei ce nu l-au vizitat încă au de descoperit niște locuri minunate, mie cel puțin mi-a creat impresia de oraș apărut special pentru oamenii ce vin în vacanță. Nu era acea aglomerare ca în Sibiu, de exemplu, iar cerul senin a îndemnat mai multe miresici să vină să-și facă pozele în cetate. Dacă m-ar întreba cineva ce mi-a plăcut cel mai mult, nu aș putea da un răspuns ferm. Turnul cu ceas are un muzeu interesant, m-au amuzat ustensilele folosite de chirurgi în secolul al XIX-lea, pantofiorii purtați de domnițe la bal, lăzile de zestre, figurinele de lângă ceas, sau mai bine zis, zeitățile pe care le reprezentau. Un alt lucru ce mi-a plăcut foarte mult sunt străduțele cu acele case vechi, cu obloane, mai toate înfrumusețate cu mușcate la fereastră. Este un deliciu să te plimbi pe acele drumuri care păstrează pașii unor umbre, să admiri cerul, în contrast cu florile mici, viu colorate.

Scările ce duc spre liceul din cetate nu au fost greu de urcat, însă ghidul din vechea școală ne-a povestit despre numărul de trepte și ne-a arătat acea sală de clasă unde cândva au învățat copiii ce demult nu mai trăiesc. Ceea ce mi-a plăcut este că intrarea era oarecum liberă: ținea doar de vizitator cât dona instituției. Mi se pare o metodă mult mai eficientă și plăcută decât un preț fix.

Un alt lucru puțin mistic mi s-a părut orga, a cărei sunete se auzeau din biserică, ușile acesteia la rândul său fiind închise de cine știe cât timp. Și să nu mai spun despre o instituție administrativă, a cărei fațadă nu s-a schimbat foarte mult de pe timpurile în care a fost ridicată clădirea.

Mi-a părut rău când am plecat, căci Sighișoara a fost o experiență frumoasă; să nu uit să menționez cofetăria ”La Angela”, căci macarons atât de bune, pufoase, cremoase și dulci nu am mai mâncat nicăieri.

Următoarea destinație a fost Iașiul, dar până a reveni acasă, am vizitat Cheile Bicazului, Barajul și Lacu Roșu, pe care nu m-am plimbat, dar m-am amuzat văzând cum unii turiști, în special domnișoarele, plângeau de frică urcându-se în barcă… păi dacă ai fobie, de ce mai insiști?

This slideshow requires JavaScript.

La Lacu Roșu era un formolică de toată frumusețea, un cerșetor cu diplomă de la Harvard aș zice, căci felul în care se uita cum mănânci, stând cuminte și răbdător, dar privindu-te în ochi, nu îl lăsa niciodată fără o bucățică bună de ceva. A fost impresionantă și familia de rățuște de pe lac, mai ales felul în care se scufundau după hrană, se chemau una pe cealaltă și se apropiau, aproape fără frică, de turiștii ce le ofereau fărâme de pâine.

Înainte să ajung la Iași, am făcut o pauză în Piatra Neamț, oraș așezat în munți, dar cu acele case, oameni, străzi și brutării care îmi amintesc de casă. Hotelul în care am stat avea o priveliște frumoasă din balcon, iar felul în care arătau camerele erau o amintire vie a comunismului, a luxului de cândva. Mi-a plăcut și micul dejun, cu de toate, cafea făcută imediat și sala mare, cu oglinzi reci.

Am avut o vacanță frumoasă, alături de oameni frumoși și de cer senin, munți spectaculoși, drum lung și mirosind a pietre. Iar de săptămâna viitoare începe facultatea – pentru unii, liceul – pentru alții, poate un nou început pentru o altă categorie de oameni. Să aveți o toamnă frumoasă!


Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri…

Vis (sursă: tumblr)Zi-mi, în noaptea aceea ai plâns?

Vocea venea undeva de lângă mine.

Zi-mi, în noaptea aceea mi-ai dus dorul? Ai plâns odată cu soarele ce apunea, vesel, după locul în care ne-am sărutat cu ochii pentru prima dată?

Nu înțelegeam nimic. În jurul meu plutea un întuneric de nepătruns. Nu știam dacă dorm sau chiar o aud. O voce necunoscută mie, tristă și totodată impregnată cu ceva luminos. Nu mă puteam mișca, nu îmi simțeam inima bătând. Nu știam dacă respir sau dacă mor. În jur era o liniște zdrobitoare. Vocea ei se auzea clar, undeva lângă mine, și totuși nu o puteam vedea. Continua să vorbească de parcă nu era nimeni lângă ea; și totuși știa că sunt acolo; simțeam că vorbea cu mine.

-Zi-mi, ți-ai amintit vreodată de mine? De cum zâmbeam? De cum fredonam melodii? De cum mergeam pe stradă? Ții minte dacă aveam mersul lent sau rapid? Dacă aveam ochii negri sau albaștri? Dacă eram înaltă, scundă, frumoasă, interesantă, gri… zi-mi, mă mai ții minte?

Ultima întrebare s-a auzit în ecou undeva departe. Nu vedeam nimic, nu simțeam nimic, și totuși vocea mi s-a părut usturătoare, dureroasă. Nu știam cine e în spatele acelor cuvinte; nu știam ce vrea de la mine. Am stat în tăcere o perioadă nedefinită de timp. Într-un târziu, a continuat, ceva mai încet:

-Zi-mi, e dureros să arunci iubiri? Zi-mi, cum e să arunci oameni din viața ta? Cum e să uiți de existența lor în câteva clipe, după câțiva ani de zâmbete îndrăgostite în fiecare zi? Zi-mi, căci eu nu știu. Eu nu știu cum să arunc oameni așa, dintr-o dată, brusc, fără nicio explicație, fără niciun regret. Eu nu știu cum să le uit fața, zâmbetul, mersul, ochii, cuvintele într-o clipă; eu nu știu cum să mă prefac că în  viața mea nu mai există niciun loc pentru ei; eu nu știu cum să pretind că nimic nu s-a întâmplat. Zi-mi, cum e să arunci iubiri?

Vocea devenise ciudată; parcă încerca să se stăpânească, să nu treacă într-un strigăt sau în plâns. Am simțit un gol imens în suflet. S-a adăugat și o tristețe neînțeleasă, iar împreună cu întunericul din jur s-a transformat într-o stare delirantă. Nu știam unde mă aflu, nu știam ce e cu mine, nu știam ce vrea vocea și nu știam ce vrea de la mine în primul rând.

Am încercat să-mi amintesc ceva; o zi, un om, o întâmplare, motivul de ce am nimerit aici, într-un loc nedefinit, într-un timp nedefinit, alături de o voce nedefinită ce mă tot întreba lucruri la care nu m-am gândit niciodată. Ceața din capul meu părea mai densă decât negura din fața ochilor mei; m-am dat bătut. Cui îi pasă? Nu înțelegeam ce se petrece în jurul meu și asta era singurul lucru ce conta.

Un timp, a domnit o liniște apăsătoare ce mi-a ascultat gândurile care, de altfel, erau difuze. Mă așteptam să aud vocea din nou, dar nu se întâmpla nimic. Mă întrebam de cât timp stau aici, dacă timpul are vreo putere asupra acestui loc. Am auzit vântul undeva departe, alungând un val. M-am întrebat dacă sunt pe malul unei ape, dar nu; nu mirosea a sare, nici a alge, nici a foc de tabără. M-am dat bătut; eram prins într-o iluzie pe care nu o puteam înțelege și nici măcar nega. Am rămas cu gândurile mele.

Într-un târziu, s-a aprins un foc în fața mea. S-a aprins atât de brusc încât am uitat, pentru o fracțiune de secundă, ce înseamnă focul și cum arată culoarea portocalie. Bezna din jur s-a transformat într-un indigo închis, presărat cu pete albe sus și câteva negre, mai reliefate, prin părți. Deci eram într-o pădure, sub un cer plin de stele, înconjurat de copaci bătrâni și goi. Mi-am dat seama mai târziu că și eu stăteam sub un copac. Ciudat lucru însă; în jur, plutea mirosul de lemn ars, de flori văratice, de sare și fluturi, însă copacii erau goi, desfrunziți, treziți parcă dintr-o iarnă grea și la fel de eternă ca întunericul ce mă înconjura nu demult.

S-au auzit bătăi de aripi în preajma mea; am ridicat capul. Pe copacul sub care stăteam se aciuaseră niște păsări măiestre. M-am uitat lung la ele: una își curăța penele moi, azurii, strălucitoare, trecând cu ciocul printre firișoare. Alta, mai sus, își arcuia grațios gâtul. O altă pasăre, mai apropiată de mine, a început să cânte ceva foarte trist, șuierând în lumina focului. O altă pasăre a început să valseze încet, sărind ușor de tot de pe o creangă pe alta. În vârful copacului stătea o pasăre ce  se uita drept înainte. Penele de aur se odihneau pe carnea fragedă a trupului ei. Era singura care nu părea interesată de mine. Și totuși, i-am auzit vocea:

-Zi-mi, e dureros să arunci iubiri?

Aceeași voce. Deci era o pasăre. Brusc și-a luat zborul, etalându-și aripile mari și frumoase în câteva cercuri pe fundalul stelelor, ca mai apoi să coboare în fața mea. În clipa în care a atins pământul s-a transformat într-o femeie. Dacă era frumoasă? Nu știam; o vedeam ca prin ceață. Nu îmi dădeam seama dacă e înaltă sau scundă, dacă are piciorul frumos, dacă are părul lung sau scurt, dacă poartă rochie sau nu. Dintr-o dată, toate culorile și-au pierdut denumirea. Am rămas doar eu, femeia și copacul sub care stăteam, totul cufundat într-o nuanță de alb-negru. Păsările din copac și-au ascuns capul sub aripă. Vocea femeii părea că se apropie, deși nu-i puteam desluși nici talia, nici fața, nici pasul. Era undeva acolo, ireală și totuși privindu-mă. Mi-a vorbit calm, pentru ultima dată:

-Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri. Te rog, fii onest cu propriile sentimente. Te rog, nu mai transforma suflete frumoase în păsări; căci suferă, străbătând nopțile în zborul lor etern și singuratic. Te rog, nu călca în picioare oamenii ce te iubesc; te rog, nu uita că într-o zi vei fi cenușă. Te rog, amintește-ți, uneori, de vocile ce ți-au zâmbit din toată inima…

M-am trezit în patul meu. Afară era o zi mohorâtă, de aprilie întârziat. Ceasul de pe perete mergea așa cum îl știu de atâția ani: tic-tac… tic-tac… Mă uitam prostit la tavanul alb și el la fel de inspirat la mine: eram acasă, în patul meu. Deci a fost un vis. Ce vis oribil!

M-am ridicat și m-am îndreptat spre bucătărie. Aveam nevoie de cafeaua mea. Într-o oră și jumătate trebuia să fiu la servici. Am spart ceașca mea preferată. O ceașcă veche de nu știu câți ani. Galbenul de pe ea s-a făcut de un gri-verzui; peștișorii albaștri și-au pierdut și ochii, și solzii. Îmi plăcea ceașca, îmi amintea de tinerețea mea și de oamenii de atunci. ” Zi-mi, cum e să arunci oameni din viața ta?”. Mi-am amintit de voce și mi-a venit o stare inexplicabilă. Ce vis tâmpit pentru o zi de luni!

Mi-am băut cafeaua, am ieșit din casă. A trebuit să revin, să-mi iau fularul. Un fular drăguț, de un verde închis, la fel de vechi ca ceașca. Mirosea a detergent. Nu țin minte să-l fi purtat anul acesta. Căldura lui era melancolică. Am deschis poarta și am închis-o după ce am ieșit cu mașina. Pe bancheta din spate am observat o pungă cu ceva în ea. Era un parfum. Un parfum scump, parfumul ei. I l-am cumpărat câteva săptămâni în urmă, dar nu i l-am mai dat. Nici nu știu de ce; nu ne-am mai văzut de atâta timp… ar trebui să o văd astăzi. Din boxe se auzeau sunetele mării și un fâlfâit singuratic asupra unor valuri ce lingeau sarea de pe stânci. Drumul era liber, fără ambuteiaje; ceața s-a ridicat. Mi-am amintit de zâmbetul ei de ultima dată; de vocea ei. Trebuie neapărat să  o văd astăzi. Să-i dau parfumul și să o îmbrățișez; să o îmbrățișez pe ea, pasărea mea măiastră…

Visul de azi a fost unul ciudat, într-adevăr. Pe tot drumul însă, acompaniată de muzica din boxe, suna vocea din negură:” Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri; Te rog, nu mai transforma suflete frumoase în păsări; căci suferă, străbătând nopțile în zborul lor etern și singuratic… ”


Cum să te îndrăgostești de vocea lui

Gina  își curăța cizmele de noroiul ce l-a strâns de pe bulevard. Deși era sfârșit de martie, după câteva săptămâni de soare și înmugurire, brusc a revenit iarna și în două zile orașul s-a prefăcut într-o mocirlă imensă de zăpadă și noroi. Pe bulevard a trecut în viteză o mașină ce a stropit cu noroi câțiva pietoni. Cineva înjură.

Nu era ziua ei. De dimineață la cursuri venise profesorul Iordache ce bolmojea ceva sub nas în loc să predea. Din nou va trebui să copie cursul de la Dia, colega ei de apartament ce anul trecut a avut și ea norocul să-l cunoască pe ”bunicul”, cum i se zicea profesorului. În amfiteatru era frig și cât a durat cursul cineva din spate tușea în intervale foarte scurte; timpul se scurgea lent și totul în jur o stresa.

Gina se îndreptă spre stație ca să ia tramvaiul. Zăpada frumoasă și lină de dimineață s-a transformat în noroi. Tot trotuarul era plin de urme de apă și în această clipă și-ar fi dorit să aibă și ea mașină ca să nu străbată orașul adunând noroi. Că doar nu avea ce face cu el acasă!

Orașul murdar (sursă: tumblr)

În stație era multă lume, la toneta RATP s-a făcut o coadă kilometrică. Ce noroc de setul de bilete găsit în fața blocului săptămâna trecută! Venise un tramvai care pe loc s-a umplut cu studenți; 17-le mergea foarte rar și acum îl vedea cum se îndepărtează. Nu e ziua ei. A auzit un răs strident în spate și o voce prea bine cunoscută:

-Păi dacă ești țucă! Cum să scrii ”eurocromatină” în loc de ”eucromatină”?! Sau te consideri mai așa, mai valoroasă?

Cuplul trecuse fără să o observe. Tipa cu părul negru, mult mai scundă decât el râdea cu un râs tâmpit; tipul cu fularul verde-închis continua să o certe, alintând-o în același timp. Gina s-a întors cu spatele la ei; fularul acela i-l dăruise acum câțiva ani, iar astăzi sunt doi străini… Ziua asta într-adevăr era cu ghinion.

-Cred că ar fi mai bine să merg pe jos, a zis; oricum durează o eternitate până ajunge tramvaiul…

Mergând pe o stradă lăturalnică, plină de gropi și bâltoce, Gina depăna niște amintiri nu tocmai plăcute. Avea 26 de ani, cizmele murdare de noroi, un pisoi acasă și o pustietate imensă în suflet. Tipul cu eșarfă verde a avut cândva un nume; astăzi însă e doar un străin al cărui chip l-a uitat în ploaia din septembrie, când ținând-o pe domnișoara brunetă de mână i-a zis că totul e inutil.

-Mai dă-l dracului! murmură; fix astăzi trebuia să-l întălnesc! Parcă nu era destul de urâtă ziua mea… urăsc martie! De s-ar termina odată!

Așa nervoasă și învăluită în amintiri neplăcute, Gina își ridică privirea spre cer: un cer imens de un gri spălăcit se reflecta în ochii ei; aceeași culoare. Oftă; se simțea singură și parcă inutilă acestei lumi, dar s-a împăcat demult cu ideea. Și-a amintit de ziua în care împlinise 22 de ani: era un noiembrie rece și urât, cu un cer la fel de indiferent. Era cu tipul a cărui nume a preferat să-l uite. Și totuși, își amintise de ce i-a spus atunci: ”Îmbrățișează-mă! Îmbrățișează-mă strâns la pieptul tău!”

–        …Chiar dacă într-o zi vom fi doi străini, nu asta voiai să zici, fătucă proastă? Continuă ea, coborându-și ochii spre  trotuarul murdar, iuțind pașii.

Se ura pentru faptul că a fost atât de naivă atunci; că a fost prea puțin onestă cu el; că în primul rând nu a fost onestă cu propriile sentimente. Dar totul e în trecut; și-a scuturat capul și a ieșit din nou pe bulevard. Sunetul tramvaiului ce tocmai s-a oprit la semafor a trezit-o: trebuie să meargă să-i cumpere mâncare lui Momo, motanul ei.

În petshop s-au adus animăluțe noi: un Beagle și doi pui de Shih tzu. Papagalii  au început să strige, se luaseră la ceartă. Canarii din coliviile alăturate își etalau penele și vocile. Hamsterii pitici dormeau în grupuri mici, formând ghemotoace ce trezeau zâmbete pe buzele copiilor. Gina se uita la ei, uitându-se totodată în oglinda din spate: o priveau niște ochi gri și obosiți. Avea părul de un ruginiu șters și ciufulit; ar fi timpul să se vopsească, și-a zis.  A cumpărat o pungă cu mâncare pentru Momo și a ieșit. Regăsindu-se pe stradă, s-a gândit că n-ar fi potrivit să meargă acasă; oricum urma să se uite la un film și să nu facă nimic.

-Ar trebui să mă mai plimb; traseul cursuri-casă a devenit obositor. A ajuns pe o străduță de existența căreia a uitat; când era la liceu, aici era un magazin drăguț de suveniruri. Oare mai este?

După câțiva pași a văzut vitrina de cleștar pierdută parcă printre zidurile gri și dărăpănate a caselor vechi ce o străjuiau. A început din nou să ningă. În tăcerea acestei străduțe vechi și pavate,  înconjurate de case cu zeci de ani mai în vârstă decât Gina, vitrina părea  a fi ruptă dintr-o poveste. Lângă geamul imens, plin de nimicuri frumoase și strălucitoare, se pitea o ușă din lemn bordo, ce pe loc i-a amintit de Alice în Țara Minunilor. Se auzea o liniște plăcută în jur; mânerul ușii era rece. Gina a apăsat pe el și ușa s-a deschis cu un scârțâit ușor…

Parcă nimerise în atelierul unui vrăjitor: ultima dată când a fost aici pereții erau acoperiți cu ziare vechi, prăfuite, iar patronul răspundea sec la întrebări. Era un om tânăr, plictisit de viață și mai mult ca sigur își ura jobul. Astăzi însă, Gina a găsit pereții rubinii, o muzică plăcută și un bătrânel drăguț ce văzând-o a lăsat ziarul la o parte și s-a apropiat de ea.

-Bună ziua domnișoară, cu ce vă servesc astăzi?

Tânăra se uită la el. O invita să ia loc la o măsuță mică de lemn, pe care nu o observase; data trecută nu era. Se pare că localul a devenit și cafenea… Văzând-o nedumerită, bătrânelul i-a zâmbit amabil și a ajutat-o să-și dea jos paltonul. Gina s-a așezat pe scaun și citit meniul de pe masă: cafea, cafea și capucino.

-Un capucino cu aromă de fragi, vă rog.

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, în spatele căreia se vedea un aparat mic de măcinat boabe de cafea, un fierbător și foarte multe pliculețe colorate. În acest timp, Gina își opri privirea pe peretele din fața ei. Acesta era vopsit în maro, unindu-se cu podeaua printr-un fel de prag din lemn de nuc. Pe perete se afla o compoziție ce i-a atras atenția: semăna cu un ceas privit din interior. Se auzea un ticăit ușor, iar acesta era produs de rotițele mici și mari ce se învârteau fiecare în ritmul său. În centru era o rotiță mică, aurită; de ea se prindeau câteva mai mari. În stânga, o roată mare, argintie, unea câteva mai mici, mișcându-se lent, în ton cu viteza fulgilor ce cădeau după geam.  Bătrânul s-a apropiat cu ceașca aromată și prinzându-i semnul de întrebare din ochi i-a zâmbit:

-Vă place ”ceasul” nostru, nu-i așa?

-Da, nu l-am văzut data trecută când am fost aici… a trecut foarte mult timp de atunci, știți…

Bătrânelul a pus ceașca pe masă, uitându-se visător pe geam:

–        Aveți dreptate, când am venit în localul acesta nu era mașinăria; nepotului meu i-a venit ideea să decoreze peretele. Și apoi, întorcându-se spre Gina – știți, e arhitect, l-am rugat să mă ajute cu localul…

Capucino (sursă: tumblr)

Nu-și sfârși vorba, căci s-a auzit scârțâitul ușii și a apărut un personaj scuturându-și paltonul de fulgi. Părea un tânăr de treizeci de ani, înalt, cu un palton lung și gri (ca cerul de afară, observă Gina). Avea părul de un blond spălăcit, lung până la bărbie, bucălat. Bătrânul îl salută:

-Despre tine vorbeam, măi Mircea! Cum de ai ajuns pe la mine la ora asta?

Tânărul pe nume Mircea se uită câteva secunde la Gina și după la unchiul său:

-Aveam niște treabă în oraș, am decis să trec pe la tine. Și apoi, supărat: e atât de frig afară, mi-au înghețat mânile. Îmi faci o cafea?

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, pornind aparatul. În jur se răspândea o aromă caldă de boabe proaspăt măcinate. Mircea s-a rezemat de tejghea,  uitându-se la Gina. Urmărindu-i privirea, s-a întors și a văzut peretele. A zâmbit.

-A, vă uitați la ceas? Ce părere aveți?

Gina i-a răspuns, privindu-l cu ochii limpezi:

-E ceva neobișnuit. Acest loc îmi trezește melancolia după anii din liceu, dar pare total diferit de cum era pe atunci. Și îmi place foarte mult ceasul dumneavoastră; inspiră lininște și totodată dă impresia că numără fulgi…

Tânărul râse.

–        Sunteți scriitoare?

–        Nu, de ce?

–        Vorbiți de parcă ați scrie un roman.

–        Ah, asta…

–        Vă rog să nu vă supărați pe el, interveni de undeva din spate bătrânul; așa e el, tachinează lumea.

Mircea rămase cu un zâmbet calm pe față. Se uita insistent la Gina și ea făcea la fel: era ceva în omul acesta cu ochi albaștri și amuzați. O întrebase:

–        Deci, ce vă inspiră ceasul?

Gina zâmbi împăciuitor:

–        Nu știu dacă va suna ca o replică dintr-un roman, dar mecanismul acesta îmi amintește de Spărgătorul de Nuci.

Mircea se uită mirat la ea. Apoi zâmbi larg, arătându-și dinții mici și sidefii:

–        Sunteți prima persoană care s-a gândit la Spărgătorul de Nuci! Să știți că opera asta mi-a fost inspirația!

Gina se uita nedumerită: o deranja puțin zâmbetul lui. Prea deschis și prea prietenos. Tânărul însă continua să zâmbească, fericit parcă de faptul că cineva i-a ghicit ideea. Unchiul i-a oferit cafeaua, iar cu acest prilej Gina și-a întors privirea spre geam.

Următoarele clipe s-au scurs în liniște. Pe fundal se auzea ticăitul mașinăriei, muzică ambientală și căderea lentă a fulgilor. Nimicurile dispuse pe vitrină colorau încăperea. Mirosul cafelei și a fragilor se înnecau în părul Ginei. Atmosfera semăna cu o feerie de iarnă; semăna cu un Crăciun demult pierdut. Mircea sorbi ultima înghițitură și își punea fularul. Unchiul s-a dus în camera din spate, care pe semne era bucătăria. Gina continua să se uite pe geamul imens, cu pervazul  plin de jucării de pluș, câteva lumânări roșii și funde argintii. Tânărul își încheie ultimul nasture de la palton și s-a uitat amuzat la Gina:

-Știți, nu mi-ați spus numele dumneavoastră!

Gina își îndreptă privirea spre el, ținând ceașca fierbinte în mâni. I-a răspuns cu o voce caldă, privindu-l în ochi:

-Gina.

Mircea zâmbi. Ginei i s-a părut că  se ascundea ceva ciudat în privirea lui amuzată.

–        Să știți Gina, aveți ochii foarte frumoși, de culoarea cerului de noiembrie! Și ieși, zâmbind larg, lăsând-o pe Gina confuză.

–        Ce-a fost asta? și-a zis; niciodată nu i-au fost comparați ochii cu cerul.

 A zâmbit: e singurul care i-a spus asta, la fel cum și ea a anticipat ideea mașinăriei de pe perete. Și-a îndreptat privirea din nou spre geam, sorbind licoarea aromată și zâmbind visător. Vocea și chipul arhitectorului îi stăruiau în minte; s-a gândit că ar trebui să treacă mai des pe aici.

–        Se pare că ziua de astăzi nu e chiar așa de rea…


Maro – Azeban: Femeia cu pleoape sidefii

Azeban (sursă: tumblr)Am întâlnit-o într-o zi de iarnă ce părea a fi sfârșitul lumii.

În grădina plină de trandafiri înghețați, copaci de brumă și lacuri de cristal am văzut o arătare ce părea desprinsă din timp. Pășea încet, plimbându-se parcă într-o grădină plină cu flori și libelule într-o dimineață de mai. Vântul însă-i spulbera părul de un castaniu copt, bogat, strâns în față cu un fir de pânză de păianjen. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, de un crem deschis, cusută la mânici cu fir de  un bordo palid. Ținea mâinile albe strânse la spate și pășea lent, lăsând urme mici în zăpadă.

 M-am apropiat de ea și a observat. S-a întors spre mine și m-a fixat cu o privire ca mierea: ochi mici, chihlimbării, limpezi și plini de tristețe. Ceea ce m-a frapat însă erau pleoapele ei: de un sidefiu transparent, dând la iveală firișoarele mici de sânge închegat. Avea pleoape de om mort și o privire de mamă. Mierea era ascunsă după un paravan de suflet învinețit, rece. Mi-a întins mâna subțire, cu o palmă minusculă și degete lungi, cu inelarul înfrumusețat de un inel de argint, albastru. Așa, tăcută, cu ochii reci și totuși inspirând viață, Azeban m-a vrăjit; i-am întins și eu mâna. Când pielea noastră s-a atins, în jur totul  s-a cufundat într-o vijelie ce a durat o clipă. Am închis ochii.

În jurul meu domnea o vară liniștită. Vântul alerga printre copaci fără să le strice prea mult coroanele de smarald. Cerul privea pământul calm, relfectând un albastru intens. Soarele se juca pe frunzele copacilor, colorându-le într-un galben de lumină. Iarba atingea pielea cu o delicatețe de paj. Eram desculță într-un luminiș în care nu se auzea nimic.

La umbra unui copac bătrân am văzut-o pe Azeban; dormea. Își ținea mânile delicate sub cap, dezvelind astfel umărul senzual și picioarele lungi, de nimfă. Părea o virgină din epoca renascentistă; am îndrăgit-o înainte să-mi dau seama. Îmi inspira liniștea pe care o căutam de foarte mult timp…

M-am apropiat de ea și am putut să o contemplez mai bine; avea aceeași rochie, doar că părea mult mai transparentă. Părul  îi acoperea spatele și era înfrumusețat de o libelulă ce s-a rătăcit în castaniul strălucitor. Respira ușor, cu gura întredeschisă. Pleoapele însă îi erau la fel de sidefii; singurul lucru ce mai amintea de iarnă. Toată ființa ei, ascunsă în această lume frumoasă și caldă era schimbată.

Pe neașteptate s-a trezit. Pleoapele reci, ca de gheață s-au ridicat, arătându-mi ochii ei calzi, de chihlimbar și miere. M-a privit și mi-a zâmbit așa cum poate zâmbi o zi de mai: radia a prospețime și mult soare. Libelula din părul ei s-a așezat pe umărul meu. Azeban m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe frunte. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub mine; cum devin ceva ce nu ar trebui să fiu. Picioarele nu mă mai țin, nu mai simt iarba gâdilindu-mi gleznele, mânile mi se lungesc… iar Azeban râde, râde ca un copil ce se joacă în blana cânelui. Ochii mi se închid, din nou.

Astăzi când îmi amintesc de Azeban mă întreb de ce râdea atunci. De ce m-a transformat în pasăre; de ce nu o mai văd în grădină, oricât n-aș zbura să-i găsesc chipul frumos, privirea dulce ca mierea, ploeapele de sidef. Îmi este dor de ea și de zâmbetul ei. Și de felul în care m-a îmbrățișat în locul acela desprins de realitate. Când i-am atins mâna, am fost blestemat? O vorbă veche spunea să nu căutăm o Harită; privirea ei te va duce în locul sacru în care își duce veacul. Vorba nu spune însă ce se va întâmpla după. Azeban a ales să mă facă suflet al cerului. Și totuși, aș vrea să-i revăd încă odată pleoapele de nimfă moartă și umărul alb…

  • Azeban –  în mitologia Abenaki, spirit păcălitor ce joacă feste nevinovate oamenilor și animalelor .

Albastru – Altjira: Femeia cu ochii ca marea

AltjiraÎn lumea de afară se auzea viața trecând pe lângă prima Harită. Era singură; ascunsă într-un oraș imens, pe o stradă lăturalnică, cu pavajul spălat de ploaia ce nu se mai oprea, Altjira a închis ochii și s-a regăsit într-un spațiu știut doar de ea.

Culoarea ochilor ei se contopea cu marea. Briza ușoară îi acoperea părul  de abanos cu un parfum proaspăt, sărat. În depărtare se auzeau pescărușii, plonjând în apa ce reflecta apusul. În jur era o liniște imensă, perturbată doar de cântul monoton al valurilor lovindu-se de mal.

Altjira se plimba ținându-și rochia lungă în mână. Apa îi atingea picioarele, sărutând pielea albă, catifelată. Vântul îi arunca în față părul ondulat, de un negru și el albăstrui. Ochii ei priveau în zare, căutându-și nuanța în orizontul ce unea cerul cu marea. Apusul îi colora buzele roșii într-o nuanță cărămezie. Altjira era cea mai frumoasă femeie ce contempla apusul în acel spațiu imens și pustiu.

Locuia într-un cort. Într-un cort mic, cenușiu, în care avea ascunsă o comoară. În nisipul rece de aici erau îngropate multe taine; borcane mici, pline cu refulări, frustrări, sentimente negative, ură, cuvinte urâte. Toate erau sigilate cu grijă și legate cu câte o panglică frumoasă, de satin. Prezentate astfel, acestea nu mai păreau să ascundă toată tristețea și durerea pe care Asera o simțea în viața ei de pe strada lăturalnică într-o ploaie urâtă și rece.

  • Altjira – în mitologia aborigenilor din Australia, acesta este zeul ce a creat Pământul și mai apoi s-a retras în Cer. 

Casa de pe strada pustie

Ningea lent, feeric. Orașul era cuprins de o lumină palidă, specifică serilor de iarnă. Spre centru, multă lume, zgomot, voie bună. Luminițe printre copaci, copii țipând că vor acadele, domnișoare deghizate în crăciunițe împărțind pliante și înghețând de frig. Cupluri ținându-se de mână, adolescenți vorbind tare și pe ici, pe colo câte un câine mirosind prietenos trecătorii. Era atât de frumos în centru, unde simțeai prezența unor ființe vii!

Dar atunci voiam să fiu absentă. Voiam să fiu singură, doar eu și iarna. Mi-am îndreptat pașii spre străzile pustii la acea vreme, slab luminate și tăcute. Și am mers, călcând zăpada proaspătă ce scârțâia sub picioare…

Nu știu cât am mers, dar am ajuns în fața unei case vechi, cu o arhitectură frumoasă, dar demult părăsită, distrusă. Ochii goi ai ferestrelor mă priveau trist. Uitându-mă și eu la ei, am văzut casa doamnei Havisham din „Marile speranțe” a lui Dickens. Și ce bine se potrivea! O casă aproape dărâmată, păstrând urmele unei bogății demult pierdute, a unor saloane din secolul al XVIII-lea,  a unor doamne cu rochii frumoase, bufante…

Imaginea unei case de epocă acoperită de zăpadă și timp m-a facăut să mă regăsesc într-un spațiu pe care credeam că demult l-am pierdut. O eternitate existentă în mine, doar pentru mine, locul în care pot sta și admira un singur obiect fără a fi deranjată de timp, lumină, sunet și culoare din viața reală.

Casa părăsităNu știu cât am stat, dar m-a trezit un fulg pe gene și o doamnă  frumoasă la poartă. M-a mirat frumusețea ei: înaltă,  îmbrăcată întrun palton negru, cu o eșarfă mauve și părul roșu intens dat pe spate. Purta niște cercei mici, verzi, sclipitori care-i  accentuau culoarea irisului. Ținea în mână niște chei și-mi zâmbea misterios. Mi-au plăcut ochii ei mici, puțin oblici, privindu-mă șiret, de parcă mi-ar cunoaște o taină. M-a intimidat privirea ei și am vrut să plec, dar am observat la încheietura mânii un ceas minunat. Am tresărit. Era exact ceasul pe care l-am primit cadou de la mama și pe care l-am pierdut într-o librărie. Eram foarte tristă atunci, era un cadou important pentru mine… dar l-am recuperat în aceeași zi, mi l-a înmânat vânzătorul drăguț, văzându-mă abătută, căutând ceva printre standurile de cărți.

Ceea ce m-a mirat a fost să văd ceasul meu pe mâna doamnei. Să fi fost oare unul la fel? Din câte știam, al meu era foarte vechi și nu s-a mai făcut unul la fel. Mi-am verificat încheietura – brățara de la ceas era lipită de pielea mea. Doamna mi-a zâmbit din nou, ceva mai mistic.

–          Cine știe ce se poate întâmpla într-o noapte ca aceasta… Zăpada știe să ascundă urme și să găsească comori, nu-i așa?

A deschis poarta cu acele chei ruginite și a dispărut în ușa casei. Am văzut-o intrând într-o casă frumoasă, plină de lumină, auzindu-se clape de pian și răsete de copii. O clipă doar, căci m-am regăsit în fața casei cu acoperișul spart și ochii goi, fără sticlă.

 Zăpada continua să cadă și să acopere strada pustie. M-a trecut un fior. În aer miroasea a parfum. Parfum foarte cunoscut… Să fi fost oare o himeră?

… Zăpada știe să ascundă urme și să găsească comori, nu-i așa?…


%d bloggers like this: