Tag Archives: oglinda

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Cele trei iluzii

Ophelia by DormiensvigilaÎmi imaginez că pășesc pe iarba moale, proaspătă, rece de la roua din dimineața aceasta. Părul lins de sarea mării, degetele înghețate, buzele rozalii, acoperite de o crustă de gheață prea timpurie. Mă apropii de oglinda cu trei imagini: chipul meu se reflectă atât de diferit în fiecare dintre suprafețele opace încât nu știu care este acela adevărat….

Din prima oglindă, mă privesc o pereche de ochi albaștri și reci. Sprâncene agresiv arcuite, nasul ascuțit, buzele mici și subțiri; totul înrămat într-o față ovală, cenușie, plină de urme ale timpului. Părul grizonant, pieptănat pe spate, aruncat cu neglijență peste vesta neagră îmi arată o femeie singură, al cărei timp se apropie de sfârșit. Gura mică schițează un zâmbet, unul batjocuritor, sarcastic, crud. Ce vrea să-mi spună? Încerc să privesc de după chipul ei. Uite acolo, o casă de țară, cu acoperișul risipindu-se în mii de bucăți. Alături, o javră ce stă culcată la pământ… oare mai respiră? Lângă picioarele uscațive ale ființei, o piatră gri, spălată de ploi. Un mormânt, evident. Dar nicio floare, nicio lacrimă, niciun fir de iarbă nu a atins piatra rece. Și știu de ce: inima ființei cu ochii albaștri este rece. Rece, singură, nemângâiată. Ascunsă de orice clipă a prezentului, o inimă ce a trăit și continuă să trăiască într-o oglindă fără suflet.

Din a doua oglindă, mă întâmpină doi ochi verzi, ca iarba din mai. Sprâncene mici, ușor curbate, nas micuț și o gură roșie, ca un tablou, fixată parcă într-un zâmbet vesel, inocent, ce nu se evaporă niciodată de pe acel chip al ei. E o ființă ce-mi place. Își șterge neglijent rochița cu maci violeți de praful drumului. În spatele ei, un câmp plin de spice de grâu; miroase a brutărie, a pâine proaspătă, deși spicele nu sunt coapte deloc, încă alintate de razele calde ale soarelui… oare părul ei bălai miroase așa, a pâine? Căci codițele ei, ca două panglici aurii, flutură pe fundalul cerului albastru, imaculat. Prin oglinda caldă, primăvăratică, aud un râs vesel, lipsit de griji. Ființa mă cheamă spre ea; ființa nu știe că timpul zboară mai repede decât fluturii ce i se așează în păr. Ființa aceasta îmi zâmbește cu subînțeles; nu știu ce vrea să-mi spună.

Din a treia oglindă, acea care mă privește fix în față, se simte un aer rece, apăsător. Nu pot vedea niciun chip, nicio figură concretă; e ca o palitră de culori ce se amestecă, fără a crea o imagine cât de cât clară. Ba nu, mint; începe să se evidențieze un apus… sau un răsărit? Nuanța de roșu este prea confuză ca să pot să-mi dau seama. O mașină, mai mult ca sigur. O figură… ba nu, două. Două figuri îmbrățișate… sau e doar amestecul de culoare și-mi joacă feste? Figurile… sunt iubiți? Sau două suflete rătăcite într-o oglindă magică? Culorile încep din nou să se amestece, dar acea îmbrățișare rămâne neclintită… o iluzie. Nu e dragoste în această oglindă; e o iluzie a iubirii ce pare a fi reală, chiar dacă culorile din jur se schimbă… e dorința figurilor, această iluzie, eternă în spatele unei oglinzi?

Sunet de cioburi sparte. Am închis ochii. Am simțit sarea mării pe buze; gerul iernii pe pleoape; umbra caldă a unui apus pe obraz; soarele arzând în părul meu. În jur, numai cioburi mici de cristale argintii, care păstrează trei imagini ce nu-mi sunt cunoscute. Aș vrea să le refac. Pe toate trei. Chiar dacă-mi voi răni mâinile. Chiar dacă nu voi ști să refac culorile inițiale. Chiar dacă imaginea bătrânii îmi va sfâșia sufletul. Chiar dacă imaginea copilei va adormi undeva în lanul de grâu. Chiar dacă umbra difuză a unui apus (sau răsărit?) nu va mai contura două figuri ce trăiesc o iubire efemeră.

Vreau să revăd acele trei iluzii.


Despre falsitate

Măști în noapte… Și da, oamenii mint. Mint mult și bine, zâmbind în timp ce sfărâmă încrederea celuilalt. Minciuna este o iluzie frumoasă, dar otrăvită; ca roua cerului, care își copleșește victima cu frumusețea sa și apoi o ucide, storcându-i viața picătură cu picătură drept răsplată pentru admirație. Roua cerului este crudă, dar astfel supraviețuiește; omul este crud doar pentru că astfel își mulțumește vanitatea.

În fiecare zi mă plimb într-un oraș de carnaval. În stânga și în dreapta se mișcă masele de bufoni. Undeva, mai în față, pășește ușor o regină. În spatele ei, un grup de vulpi. Mai în spate bufonii, după care urmează rechinii cu ochii de sticlă ce alungă cu înverșunare stolurile de păsări ce încearcă să înainteze și ele. Lumea este plină de umbre și măști. Alături de mine pășesc prietenii. Au măști frumoase, măști pe care le-am ales cu grijă din mulțime. Pășesc tăcut lângă mine, fiecare meditând în interiorul său, lăsând masca strălucitoare, învelită în mărgele sau pene să vorbească, să zâmbească și să mimeze o personalitate.

Ajungând la un havuz observ apa cristalină conturându-ne chipurile. Mă uit în aceeași direcție cu prietenii mei – oglinda apei ne reflectă pe noi, pe cei adevărați. Triști, împovărați de gânduri, indiferenți, reci, sentimentali sau maleabili; apa are abilitatea de a sparge orice înveliș. Chiar dacă măștile noastre sunt făcute demult, întărite cu vârsta, apa le sfâșie ca pe niște bucăți de hârtie. Chipul bufniței serioase se transformă într-o mierlă timidă; lupul își preface blana în penaj, devenind o vrabie mică și neajutorată; leoaica își ciulește urechile, neînțelegând că s-a transformat într-un șoricel; iar eu… eu ce mască port?

Apa e groaznică. Apa ne-a distrus măștile. Oricine se uită în oglinda ei își va vedea adevărata natură. De aceea, poate, carnavalul evită să se plimbe prin piața liniștită din parcul orașului. Măștile încep să cadă, să se spargă în cioburi, să crape, să se evapore, lăsând în mijloc o baltă de falsitate căzută de pe ființa fiecărui om; prietenii mei își țin ochii în pământ, se simt dezgoliți, neprotejați, sunt speriați. Și eu sunt, dar mai mult sunt preocupată să văd ce-i cu masca mea. Îmi cobor privirea în piatra pavată ca să văd așchii din ea. Deci era de lemn; destul de dură, capabilă să suporte orice, lovitură de cuțit, gheață, frig, otravă, păsări dar nu și… foc. Masca me-a s-a sfărâmat în mii de cioburi, încât nici nu știu chipul cui purtam; în apă se reflectă o ființă necunoscută mie. Ochi căprui, mici, buze subțiri, piele palidă și galbenă, ca de mort, păr  de un roșu spălăcit pe umeri, fluturând în vântul ce s-a stârnit ca să ne distrugă măștile. Asta sunt eu? Asta îmi este fața adevărată, atât de… morbidă și lipsită de orice lumină?…

Oare masca mea cum a fost? A fost mai frumoasă decât chipul meu adevărat? Oare  care dintre aceste două eu este cea adevărată? Masca, cea care acum e doar o mână de așchii sau fața aceasta lipsită de viață?…


Numele meu este… (Ştii de ce nu găseşti lumina?)

Deschid ochii şi văd doar negru.

***

Astăzi am realizat că sunt o floare a soarelui. Nu sunt bălaie şi nu am ochi de smoală. Mă ghidez după soare, îl urmez de fiecare dată, îl iubesc, mă uit doar la el, dar astăzi… astăzi m-am  trezit într-o cameră îmtunecată. Nu văd nimic, dar ştiu că aici e locul căruia îi aparţin şi de care-mi este frică cel mai mult.

De când mă ţin minte, sunt blocată într-o casă. Într-o casă imensă, care  seamănă mai mult a puşcărie: gratii, lumânări de seu, pietre umede din zid, picături de apă din tavan care picură, spărgând liniştea; geamuri închise, obloane trase, frig, frig şi iar frig… iar eu merg pe un coridor lung, strâmt, cu tavanul scund. Mi-e frică.

Am crescut în această casă. Am crescut mergând  pe acest coridor, lung cât o eternitate. Câteodată coridorul se termină într-un fel de salon, de unde încep altele, nenumăratele coridoare ale căror prizonieră sunt. Rareori, dar se mai întâmplă, ies dintr-un coridor într-o cameră întunecată. Aici mă opresc, pentru că mi-e frică de spaţii strâmte. Găsesc în această încăpere o alinare.

Odată, am intrat într-o încăpere luminată de o lumânare. Era o lumânare de seu. Stătea în faţa unei oglinzi imense, vechi şi crăpate. În colţul din dreapta un păianjen îşi ţesea lăcaşul. Cred că e prima dată când am văzut o fiinţă la lumină. Tot atunci a fost prima dată când mi-am văzut chipul. Nu ştiu ce sunt, nu ştiu dacă sunt vie sau nu. Nu ştiu dacă sunt urâtă sau frumoasă, nu ştiu dacă sunt tânără sau bătrână; nu ştiu dacă trăiesc sau am murit deja; nu ştiu dacă simt sau doar cred că simt; nu ştiu dacă am suflet sau doar febră în piept; nu ştiu dacă-mi curge sânge în vene sau doar praf de gheaţă… M-au speriat ochii mei. Sunt enormi, iar în contrast cu pielea albă, vineţie, şi părul lung, bucălat, de un roşu spălăcit m-au făcut să tresar. Am genele extrem de lungi, sprâncenele arcuite, nasul drept, cu o nuanţă de roz. Cred că e de la frig, sau poate de la faptul că îmi curge sângele prin vene; poate.

M-a speriat fiinţa pe care am văzut-o. Am fugit, alunecând pe podeaua rece, plină de scoici fărâmiţate ce mi-au zgârâiat tălpile, genunchii şi palmele  când am încercat pentru prima dată să păşesc. Am uitat să iau lumânarea cu mine, dar cred că m-ar fi speriat şi mai mult să o iau cu mine. Am preferat să continui să rătăcesc prin labirintul meu ce mă va duce, cel mai probabil, spre moarte.

Într-o noapte am avut un vis. Am visat o zi însorită, un cer albastru, un vând ce adia uşor, un lan de linişte în faţa mea, un aer uscat şi un orizont ce se contopea cu soarele. Cred că erau florile, florile a căror nume port. Îşi ridicau capetele blonde spre cer şi-l priveau fix cu ochii lor de smoală. Tăceau, iar în tăcerea lor se răsfrângea toată dragostea pe care acestea o dăruiau soarelui. Am simţit prezenţa cuiva în spatele meu, dar nu puteam să mă mişc. A fost prima şi ultima voce pe care am auzit-o vreodată, dar mi-a vorbit.

-Ştii cine eşti? Ştii ce vrei? Ştii de ce eşti închisă în casa cu labirinturi? Ştii de ce ţi-e frică? Ştii de ce păianjenii îşi ţes pânza pe oglindă? Ştii de ce nu găseşti lumina?

Vocea se apropie de urechea mea şi îmi şopti, mult mai încet decât prima dată:

– Eşti tânără, eşti frumoasă; ai un păr superb, ai ochii fiinţei ce se cere iubită; ai pielea palidă, de moartă, care cere un piept şi  o pereche de braţe pentru a fi încălzită; eşti tânără, plină de viaţă şi numai bună de venerat; curaj! În casa ta există o cameră care te va duce spre lumină; aceea este camera ta, plină de soare, cer albastru şi vise; e camera ta, a florii de tinde spre soare… caut-o!

M-am trezit.

***

Nu am ieşit niciodată din casă, nu am vorbit cu nimeni, nu am ştiut alte culori decât negrul de abanos, negrul cenuşiu şi negrul mortuar, dar visul mi le-a pictat pe celelalte, iar vocea îmi vorbea în continuare, îmi zicea aceleaşi cuvinte…

De atunci am decis să caut camera. Bâjbâiam în continuare, prin întuneric, frig, apă picurând din tavan, camera care mă va elibera, camera în care mă aşteaptă soarele. Continui să cred că vocea nu a fost un miraj, continui să cred că voi putea desluşi albastrul, verdele, galbenul şi libertatea. Continui să cred că voi găsi mirajul, că voi desluşi după un perete o altă lume, una pe care am visat-o. Continui să cred vocea că sunt frumoasă aşa cum sunt; continui să cred că numele meu este floare a soarelui.

***

Cred că văd ceva, o lumină de… lumânare de seu? Lumină palidă, abia vizibilă în ceaţa deasă din jurul meu. Iuţesc pasul, alunec şi cad, dar nu-mi pasă. Mă ridic şi continui să merg-alerg, respir din ce în ce mai greu şi până la urmă, dau de mânerul unei uşi, prin crăpătura căreia se iuţeşte lumina slabă. Apăs clanţa şi intru în cameră. O cameră pe care am mai văzut-o, dar nu vreau să cred că e aceeaşi. Oglinda e la locul ei, prăfuită deja, plină de păianjeni şi pânzele acestora. Lumânarea de seu arde, dar e pe sfârşite. Mă apropii, tremurând, şi întind palma. În aceeaşi clipă, păianjenii îşi mută pânza ca pe o cortină, luând cu ei praful. Mai întâi apare o umbră de la lumânare, pe urmă…

Un trup gol, zbârcit. Păr roşcat-cenuşiu, plin de fire albe, aruncat haotic pe umeri. Mâni pline de încreţituri, unghii vinete. O frunte tranşată, o faţă brăzdată. Ochii de un verde spălăcit. Sunt… eu? Dar, când? Când am îmbătrânit atât de mult? Când am reuşit să mă transform? Când am visat? Oare a trecut atât de mult timp?

Arătarea din oglindă mă priveşte în continuare, fix şi necruţător. Din ochiul stâng i se prelinge  o lacrimă, iar eu îmi simt obrazul arzând. E prima dată, după vis, când simt căldura. Ridic braţul ca să o ating; ea face la fel. Degetele îngheţate lent se apropie de suprafaţa netedă a oglinzii. Arătarea continuă să mă mimeze. Ating uşor, uşor de tot oglinda; în cameră devine frig, într-o clipă îmi îngheaţă picioarele, apare, din neant, un vânt nebun, stinge lumânarea de seu, iar himera mea se sparge, cu tot cu oglindă. Deschid ochii şi văd doar negru. Încerc să mă dezmeticesc, să mă obişnuiesc cu întunericul, crezând că ar trebui doar să mă adaptez într-o cameră întunecoasă. Sper să mă acomodez şi să pot desluşi obiectele din cameră, dar… a trecut o clipă, o oră, o eternitate, iar eu nu sunt în stare să desluşesc ceva. Sunt într-un întuneric desăvârşit, unul în care …

…Sunt copila cerului şi a soarelui. Sunt copila floarei care se îndreaptă spre soare, răpită în vis şi ferecată într-o casă al întunericului nedesluşit. M-am născut în lumina palidă a lumânării de seu, mi-am visat dorinţa, am hoinărit o viaţă prin labirintul întunecat din inima mea şi… am murit.


Oglinda tăcerii – Lacul sufletelor amorţite

I

Ce înseamnă o oglindă a tăcerii? Pentru început,am avea nevoie de o definiţie a „oglinzii” – dar oare totul e atât de simplu precum pare? Oglinda tăcerii ar putea fi şi este, de altfel, reflecţia lucrurilor reale într-o altă dimensiune… Poate tăcerea reflectată de materialul dur şi alunecos este de fapt un strigăt, un univers de cuvinte şi idei ce nu au fost niciodată rostite, au fost ascunse în interiorul fiecăruia, şiruri lungi de litere încătuşate în colivii de fier…

Ce este tăcerea, în afara muţeniei cuvintelor? Ar putea fi linişte sau zbucium? Reflecţie sau durere? Există o definiţie sigură şi simplissimă a tăcerii?

…Sau poate că tăcerea e templul celor morţi, celor sortiţi să vorbească în muţenie, să strige în van şi să fie loviţi de cuvintele ce se sparg de zidurile ignoranţei?

Vrei să strigi, să zici ce-ţi trece prin minte, dar te loveşti de aceleaşi ziduri, acelaşi cod moral (cică) şi aceleaşi prejudecăţi, iar atunci îţi rămâne o singură ieşire: să amuţeşti. Să nu dai naştere ideilor sub forma cuvintelor, să nu îţi exprimi o dorinţă intimă şi, nu în ultimul rând,  nu ai dreptul să aberezi. Trebuie să-ţi trăieşti tăcerea singur,cu tine, în tine, în templul tău, izolat de frig şi de soare.

Aşa că priveşte-ţi chipul într-o oglindă a tăcerii în fiecare zi, observă-ţi singurătatea, gândurile şi visele cum se sparg în mii şi mii de cioburi, acolo,undeva în interior. Şi nu fi trist, Tăcerea e în fiecare dintre noi. Ne cunoaştem toţi, doar că evităm să ne salutăm.

…Uită-te în fiecare zi în Oglinda Tăcerii şi continuă să speri că într-o zi  vei sparge definitiv…

II

Când te vei uita în ea vei înţelege singurătatea, aş spune în treacăt, auzind această sintagmă. Dar dacă să stau să mă gândesc mai mult, nu ştiu ce aş putea răspunde la această întrebare…

Ce înseamnă, până la urmă, o oglindă a tăcerii? Ce este o tăcere,de fapt, şi cum o putem defini? Câţi dintre noi ar putea afirma că şi-au fi văzut chipul într-o oglindă a tăcerii şi au putut înţelege mesajul propriei reflecţii?

Poate că în oglinda tăcerii se ascunde o forţă malefică, dar însuşi imaginea reflectată de aceasta induce creierul uman într-un impas. Tăcerea? Ce este tăerea şi de ce ne este,uneori, frică de aceasta?

Tăcerea ar putea fi un blestem sau un dar. Tăcerea e surdă şi doare, dar în acelaşi timp e un templu pentru cei pierduţi în prea multe gânduri. Un lăcaş simplu, dar sigur al raţiunii, unde aceasta ar putea dormi fără a naşte monştri. Sau cine ştie?…

Am putea defini tăcerea ca o scăpare din cotidian sau ca o armă împotriva muţeniei sufletului. Posibil e că muţenia este şi o cale de a aranja gândurile într-un anumit fel sau un algoritm de demonstraţie a supremaţiei asupra neghiobiei şi a „flecărelii” fără sens?…

Oglinda – ce reprezintă oglinda? O simplă imagine, reflecţie a privitorului sau şi un portal în lumi necunoscute sau, de ce nu, un portal spre interiorul sufletului? Şi de ce oglinda tăcerii nu ar reprezenta un portal în singurătatea fiecărui suflet de pe pământ? De ce nu ar fi o uşă spre muţenia intimă a unui suflet care îşi ascunde adevărata faţă după o mască de arlechin,suferind cumplit în lumea lui, cea de după oglinda mută?

Să încercăm să nu ne mai ascundem după tăcere şi în spatele oglinzii. Alfel,vom fi scântei pâlpâind pe mormântul propriului suflet.


%d bloggers like this: