Tag Archives: tara irisului

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Cartea I: Unde cântă vântul (VIII)

environment_concept_by_michaelcty-d6s83jbV.

– Maestre, ne mai spuneți odată povestea elfizilor?

Caylus privi cu atenție micul eflid ce stătea în poziția lotusul, în primul rând; avea o sclipire de inteligență în ochi, gândi grifonidul. Dar se prefăcuse că nu a înțeles.

– Ba da maestre, mă refer la regele elfizilor; sau mai bine zis, la regi. Ei nu reprezintă o dinastie? Și cine este regele astăzi?

– Vrei să știi multe, și pe toate deodată; am mai întâlnit un copil atât de curios ca tine, Gridelin. Dar asta a fost cu ceva timp în urmă…

– Pe cine?

– În fine, să vă povestesc astăzi despre cum stă treaba cu regii Țări Irisului. Caylus trase încet, dar cu poftă, un fum din pipa sa aromată, după care, pierzându-și privirea în zare, se adresă cuiva anume, și totdată nimănui.

– V-am povestit zilele trecute despre zeitatea lor, despre Inung, și despre cum regii, la fiecare intersecție a celor două luni dispar, împreună cu suita de nimfe, iar a doua zi, în palat este găsit un copil, înconjurat de cinci nimfe. Pe fruntea copilului se vede o semilună argintie, iar elfizii sărbătoresc în acea zi întoarcerea regelui. Nu se știe de ce, dar Inung trimite, pe rând, un elf și o elfă.

– Și atunci, cum sunt ei elfi, dacă regina lui Inung este nimfă?

– Bună întrebare, Gridelin. Să știi că regii și reginele sunt create de Inung, pe când cele cinci nimfe de regina sa.

– Sunt aproape frați, atunci?

– Aproape, am putea spune; dar să revenim la povestea noastră. Într-un trecut mai apropiat, când ultimul rege a dispărut în noaptea în care cele două luni au fost umbrite de cercul roșu, s-a petrecut ceva de neînțeles. A fost o furtună năprasnică, care a distrus case și copaci, iar râurile și-au ieșit din albie. A doua dimineață, elfizii au găsit pe balcon coșulețul, o pătură micuță, cusută din stelele de dimineață, cât și pe cele cinci nimfe nou-venite. Dar acestea erau moarte, iar copilul zeului, noua regină, lipsea.

tumblr_m6abaoN1hR1qgbrpgo1_500Se așternu o tăcere sumbră peste grupul de copii ce-l ascultau pe maestru. Acesta își reaprinse pipa și trase îndelung câteva fumuri. Într-un sfârșit, Gridelin a rupt tăcerea:

– Dar maestre Caylus, ce s-a întâmplat?

– Nu se știe, Gridelin. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Iar furtuna din seara precedentă, distrugerile din Țară… până și Pădurea Nopții a gemut, iar spiritele din sânul ei au fost neliniștite. Se zvonește că toate acestea trebuiau să mascheze dispariția reginei, în urma căreia a rămas doar coșulețul și pătura cusută din stele. Grifonidul a mai tras un fum. Totuși, a continuat el, s-a nimerit ca cele două luni să mai fie odată acoperite de discul roșu, la ceva vreme după misterioasa dispariție. De data aceasta însă, totul a fost liniștit, iar a doua zi dimineața pe balcon au fost găsite cele cinci nimfe nou-venite, însă nici urmă de coșuleț. Inung și-a uimit poporul: nu a trimis un bebeluș, ci un copil de vreo șapte ani. Semiluna argintie de pe fruntea acestuia nu lăsa nici urmă de interpretare. Acest copil este regele ce domnește astăzi, Alastair Euan Lysander.

– Și regina dispărută?

– Nu se știe nimic despre ea; nici cum arăta. De altfel, elfizii nici nu-și mai bat capul cu asta. Doar regele o mai caută, își spuse în sinea lui Caylus.

Sursă imagini: 1. Environment concept de Michaelcty pe Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (VII)

import_market_by_zirngibl-d7vupj6IV.

În răcoarea dimineții, Palatul de Marmură se trezea. Primele s-au trezit, ca de obicei, păsările, ale căror triluri se amestecau cu stropii apei cristaline din vazele de pe balcon. Când o rază mai puternică îmbrățișă palatul, și în mod special un balcon de la etajul de sus, draperiile grele, de un rubiniu închis, au fost trase de un paj bătrân. Pe patul mare, cu baldachin, se vedea o figură întunecată, ascunsă de lumina puternică de la geamurile de cristal. Dar lumina era supărătoare, iar figura întunecată a deschis ochii. Avea o privire nemulțumită, care în câteva clipe deveni una resemnată.

– Bună dimineața, Alteță.

Bătrânul paj făcu o plecăciune, apoi se îndreptă spre un colț al camerei, unde se vedea o ușă grea, de lemn nobil. Elfidul a deschis ușa și a intrat într-o cameră mai mică, dar la fel de bogat ornamentată, cu lemn roz drept tapițerie, marmură albă pe tavan și ornamente din marmură roz. Aici se mai afla un birou masiv, de abanos, cu sertare grele, plin de teancuri de hârtii, câteva călimare, penițe aruncate la nimereală. Peretele din spatele biroului reprezenta o bibliotecă, cu rafturile pline de cărți ce se terminau în tavan. Bătrânul paj zâmbi, resemnat. A luat un pergament de pe birou, pe care l-a adus stăpânului său. Când a ieșit din cameră, în dormitor erau deja două slujnice. Una turnase într-un lighean argintiu apă cu esență de trandafir dintr-un ulcior frumos ornamentat, pe când cealaltă făcea patul. Figura întunecată nu era în cameră. Ieșise pe balcon.

god_of_evanescence_by_sakimichan-d4rzbmhÎn lumina soarelui de dimineață, domnitorul respira adânc aerul proaspăt. Figura întunecată din dormitor se transformase într-un elf înalt, cu pielea albă, sidefie. Părul lung, de un galben-auriu, cădea neglijent peste urechile lungi, ațintite în sus, căzând pe umeri, iar apoi pe capotul lui. Câteva șuvițe rebele îi cădeau pe față, peste fruntea înaltă, împodobită cu o semilună argintie pe centru; peste sprâncenele delicate, dar nu lipsite de caracter, ce înrămau o pereche de ochi albaștri, severi, somnoroși. Mai apoi, cădeau pe obrajii cu pomeții înalți, ajungând la bărbia ascuțită, terminându-se în zona claviculei.

Figura de pe balcon era regele elfizilor, stăpânul Țării Irisului, Alastair Euan Lysander, căruia elfidele amorizate îi ziceau Lysander al meu, nobilii din palat Alteță, iar poporul de rând regele nostru. La cei treizeci de ani ai săi, regele avea un chip atrăgător, ce păstra încă prospețimea tinereții, însă inspira putere, maturitate și un caracter serios, puternic. Nu degeaba elfidele din palat, și nu numai, îl considerau cel mai atractiv bărbat din regat; un singur neajuns avea elful. Neținând cont de orice farmec, zâmbet frumos, chip proaspăt sau rochie decoltată, regele nu prea interesat de nicio femeie. Nu s-a văzut odată să-i fi zâmbit unei elfide. La balurile din palat nu era văzut prea des; în schimb, slujitorii știau că în anticamera din dormitorul său, regele stătea la birou, scriind ceva; sau citea, căci în fiecare lună rafturile din bibliotecă primeau noi chiriași.

Chipeș, dar distanțat, inteligent, dar prea puțin vorbăreț, Alastair era un rege misterios pentru sexul frumos și retras pentru bărbații Țării Irisului; însă toată lumea, sau aproape toată, îl considera un conducător ce-și iubea poporul.

Acea dimineață a început ca de obicei, cu trezirea dimineața devreme, admirarea lacului de la poalele zidului, cât și depărtările frumoase, de malachit, ce se întindeau dincolo de Rion. Ceva îl neliniștea pe Alastair, căci zilele trecute a primit o scrisoare care l-a făcut să adoarmă foarte greu…

Sursă imagini: 1. Import market de Zirngibl și 2. God of evanescence de Sakimichan pe Deviantart.


Cartea I: Unde cântă vântul (VI)

ancient_ruins_2_by_jjpeabody-d6klv5zIII.

Anahitei nu-i plăcea liniștea. Era atât de obișnuită cu aceasta, încât a ajuns să o urască, la fel de mult cum ura acel vis, acea amintire a unei greșeli fatale, săvârșite împotriva zeilor. În sine ei, își construise deja o imagine despre ce ar trebui să facă; dar pentru țelul ei, o singură persoană lipsea – cea care avea o soartă foarte interesantă…

Mios se vedea în depărtare, cu casele lui albe, cu luminile roșii, umbre ale fierăriilor de acolo. Locuitorii acestui sat se pregăteau pentru o noapte liniștită, lăsând fierul înroșit să se răcească. Nimic nu părea ieșit din comun.

– Nu am mai fost în Mios de câțiva ani…

Bertrand era melancolic. Într-adevăr, de când a părăsit Miosul se împlineau trei ani. Cam pe atunci au întâlnit-o pe Anahita, el și Iorgovan. În acest timp, numai el pare că s-a schimbat: a devenit un elfid cu trăsături plăcute, înalt, a învățat să mânuiască lancea, arma clasică a grifonizilor; lipsa ochiului nu-l deranja, căci a învățat să se descurce și cu ajutorul sunetului, iar Anahita l-a învățat să citească semnele naturii, cum ar fi poziționarea stelelor, cerul, copacii, direcția vântului… vorbind de Anahita, aceasta se pare că nu s-a schimbat mai deloc; doar lumina din ochii ei negri, adânci, părea să devină din ce în ce mai fadă.

Cei trei călători, pe care anii i-au purtat prin toată Țara Irisului, mai mult prin locuri neumblate decât prin orașe și sate, au ajuns spre Mios, căci elfida voia neapărat să ajungă anume astăzi, anume la această oră, când soarele se ascundea după un deal. Nici Iorgovan, nici Bertrand nu știau ce anume căutau aici, în satul din care au plecat ca să-și încerce norocul.

Odată cu căderea nopții, cei trei s-au apropiat de sat, sau mai bine zis, s-au oprit să înnopteze lângă cascada din păduricea de la marginea satului. Iorgovan deveni melancolic; aici, șapte ani în urmă, îl întâlni pentru prima dată pe Bertrand, lăsat în voia sorții, într-un coșuleț simplu, pe marginea apei. Contrar celorlalte cazuri, Bertrand era singurul copil abandonat fix lângă sat, și nu în Pădurea Nopții.

Anahita le făcu un semn, și cei doi s-au pitit după o piatră, iar ea se ascunse în umbra unui copac. De apă se apropiau două figuri, dintre care una era imensă.

Noaptea era clară, cu un cer negru, împresurat cu stele și o lună plină, luminoasă, care-și arunca razele calme pe iarba răcită a nopții. Prima figură, cea mai mică, se așezase pe o piatră, și-și îndreptă privirea visătoare spre cer. Cealaltă, imensă și întunecată, se apropie de apă. Bertrand nu-și putu opri o exclamare de uimire, căci figura din fața lui era un dragon. Auzind un sunet neașteptat, figura se retrase de pe malul apei, iar figura mai mică, cea care stătea pe piatră, se ridică.

– Cine este aici?

tumblr_mjsx1qJ37y1qhttpto2_500După voce, părea a fi o femeie tânără. Văzând că au fost descoperiți, Anahita apăru de după copac, iar privirea ei se opri pe tânăra din fața ei. Aceasta părea a fi de o vârstă cu Bertrand, iar ca rasă, era o grifonidă. Avea totuși ceva neobișnuit în ea: pielea de culoarea piersicii, ochii de un verde-închis, urechile roșii, de felină, totul până aici părea tipic pentru cei din rasa ei; ceea ce era ciudat însă era și prezența cozii, lungi și stufoase, de un roșu-aprins, un caracter ce se regăsea doar la grifonizi, nu și la femeile lor. Grifonida era scundă, cu o privire ascuțită,determinată; trăsăturile fine, părul scurt, până la umeri, foarte rebel, cât și forma buzelor, mici și plinuțe, demonstrau o proveniență din clasa de mijloc. Se observa imediat că este fierar, căci în mână îi apăru un ciocan imens, iar în spate i se vedeau două teci pentru două săbii pe carea ea nu evita să le scoată, la nevoie.

O clipă, între cele două femei nu se întâmplă nimic. O boare de vânt le atinse părul, făcând dragonul să-și scuture capul masiv, de un roșu-cărămiziu închis. Iorgovan și Bertrand au ieșit și ei de după piatră, observând în tăcere cele două figuri. Anahita rupse tăcerea prima:

– Știi cine sunt, și știi de ce sunt aici.

Grifonida zâmbi într-un mod ciudat, aruncând și prinzând de coadă ciocanul ei, ce părea că ar avea o greutate foarte mare, însă era aruncat și prins de parcă ar fi cântărit cât o nucă.

-Deci e adevărat!

Și cu aceste cuvinte, îndreptă ciocanul spre umăr, cu un gest de parcă ar vrea să-l pună după spate, ca o sabie în teacă; în acest moment, ciocanul se transformă într-un mâner și își regăsi locul în spatele umărului stâng. Dragonul dădu din coadă și își scutură capul. Cele două femei păreau că știu ceva ce ceilalți trei de față nu știau; și într-adevăr, așa era.

Fără niciun cuvânt, grifonida se îndreptă spre sat, iar peste ceva timp apăru din nou, de data aceasta, cu un rucsac mare în spatele ei. Părea mai prietenoasă, iar dragonul ei o urmări și acum.

– Deci ce facem, mergem, sau?

– Da, mergem, nu putem dormi aici; avem un drum lung de parcurs…

Sursă imagini: 1. Ancient ruins de Jjpeabody, Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (IV)

tumblr_mp7jpmkSdc1qhttpto5_500II.

Regatul Măștii se acoperi de sânge. De ani buni, încă de la începutul războiului, acest fragment de Pământ nu știuse de liniște, pace, viață îndestulătoare. Noul conducător, o ființă crudă, descendent dintr-o dinastie care nu se ridicase niciodată mai sus de rangul de guvernator, puse mâna pe tron în acea epocă întunecată, aruncând țara într-o beznă din care cerbizii nu păreau să iasă vreodată.

Locuitorii acestei țări, care la est se învecinează cu Țara Irisului, duceau o viață liniștită, izolată. Firea cerbidului este asemănătoare unei ciute: duce o viață pașnică și simplă, alături de familie, iar prezența unui străin îl înspăimântă. Regatul Măștii nu este un loc prietenos pentru cei ce vor să trăiască aici: cu pământuri sterpe, praf și pulbere ieșind din sondele de minereuri numeroase, cât și timpul mai mereu uscat și rece nu sunt cele mai plăcute condiții de viață. Cândva, pământul de aici era roditor, cu pășuni mănoase, codri străvechi; totul însă a fost dat uitării când a fost descoperit fierul; cerbizii nu au știut să-și valorifice pământul.

Cândva, acest popor liniștit ducea o viață calmă, unde exista egalitate între bărbați și femei, respect pentru cei vârstnici, grijă necondiționată pentru copii. Cerbidul de rând, tatăl iubitor al familiei, își petrecea zilele muncind în sondele de fier, atât de numeroase în țara lor. Cerbida, mama, avea grijă de cei mici, iar când avea timp, muncea mica parcelă de pământ prea puțin roditor de lângă casă. Pentru că sunt un popor ușor de speriat, cerbizii locuiesc în comunități mari, foarte apropiate una de cealaltă, toate plasate cât mai aproape de orașele mai mari și de capitală. Spre periferia țării, unde în afară de munți și pustiuri stâncoase, păduri reci și lacuri infectate cu magie neagră, nu se găsește nicio locuință, niciun cerbid; cei ce se îndreaptă spre periferie, se spune, sunt vrăjitori, pustnici sau nebuni…

Sekhmet, bătrâna doică, nu era nici nebună, nici vrăjitoare, și nici pustnică. Damă cunoscută în capitală, cea mai bună croitoreasă, aceasta fugi din oraș odată cu instaurarea noului conducător. Căci, fie zeii binecuvântați, reușise să dispară din vizorul tiranului, care a șters de pe fața pământului toate familiile nobile, toate familiile bogate, toate familiile cu influență și orice alt cerbid sau cerbidă ce putea să-i stea în cale. Așa se întâmplă ce astăzi, capitala, cândva un oraș frumos și măreț, se prefăcuse în palatul unui singur cerbid, căci nu se mai auzea râsul unei domnițe, pasul ușor al unui paj, foșnetul abia auzit al rochiilor sau aroma țigărilor și a ceaiului. Noul rege, Lonza, prefăcuse acest oraș într-un dans al umbrelor, căci totul se prefăcuse într-o pată cenușie: în palat exista doar el, câinele lui credincios, un număr impresionant de sclavi – copii din oraș, cât și garnizoana lui, adică toți cerbizii apți de a ține în mână o armă.

Nu se știe cum de a ajuns acest cerbid, cândva un copil șters, care nu prezenta niciun interes, și pe de altă parte, nicio amenințare, devenise rege peste noapte și transformase, atât de ușor, o națiune de oameni liberi într-o aglomerare de oameni mizeri și nefericiți. Sekhmet însă, în timpul izolării sale, se asigură că, de fapt, nimic nu se întâmplase fără o forță, o forță ce își avea originea în vechile cunoștințe ale celor cinci zei…

Dar să o lăsăm pe fosta croitoreasă din capitală, astăzi, o bătrână uitată de lume, pe care moartea o pândește la fiecare răsărit de soare, și să ne întoarcem spre vizitatoarea din noaptea trecută, care se îndrepta, precum o umbră, spre locul în care totul începuse: Pădurea Nopții. De ce se trezise acum, după atâția ani, să caute liniștea? De ce, după atâția ani pe care i-a petrecut departe de casa ei, evitând cu succes acel loc blestemat, elfida s-a decis să ”repare greșeala”? Întrebarea aceasta va rămâne fără răspuns.

Sursă imagine: tumblr, autor neidentificat.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (III) – Grifonizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto3_500A doua zi, copiii din Mios s-au strâns în jurul casei lui Caylus înainte de vreme; povestea din noaptea precedentă le-a băntuit mintea toată noaptea, iar cineva a spus că a visat măreția lui Eerio, zeul rece, creatorul serenizilor.

Noaptea era răcoroasă, înfășurată în muzica adormită a păsărilor din Pădurea Nopții. Cascada de la marginea satului susura atent parcă, ocolind fiecare piatră găsită în cale, dar fără sorți de izbândă. Locuitorii Miosului se pregăteau de somn, dar o mulțime de perechi de ochi mici vegheau, alungând somnul, căci conținutul tomului, dar mai ales continuarea poveștii, le măcinau gândurile.

Într-un sfârșit, maestrul, cu tomul sub braț și un toiag de lemn negru drept sprijin pentru mâna dreaptă apăru pe prag, se așeză greoi pe scări, deschise tomul și… uitase unde a rămas.

– La distrugerea meduzinilor și sigilarea intrării în mormânt! Se auziră câteva voci în cor.

– Da… bătrânul rămase la fel de pierdut în timp și spațiu ca atunci când a întrebat. Se gândea la altceva, sau poate că la aceiași poveste, a cărei relatare, de fapt, era adevărata istorie a Tărâmului, a celor cinci forme de Viață. Păcat însă că totul dispăruse sub cupolele de gheață a serenizilor, popor ce a furat cunoașterea meduzinilor, ca să o păstreze doar pentru ei, să nu lase celelalte trei popoare să o descopere. Cel puțin, așa consideră bătrânul grifonid dintr-un sat de la marginea a două Pământuri.

– Maestre Caylus…

Bătrânul se trezi din visare. Își aminti de mulțimea de copii ce-l aștepta; era timpul să deschidă tomul la pagina pe care a marcat-o.

Serenizii, poporul lui Eerio, au ascuns toate cărțile pline de înțelepciune a meduzinilor în spatele Cupolei lor de gheață, au ascuns, prin magie, intrarea în Cimitirul meduzinilor, dar s-au izolat și mai mult de celelalte popoare, de existență cărora au aflat din cărțile poporului lui Diphda. Astfel încât, rareori când vei vedea un serenid; aceștia urăsc lumina soarelui prea puternică, urăsc formele de Viață diferită de ei; se zvonește însă că păstrează legătura cu poporul zeului Velnias…”.

– De ce v-ați oprit, maestre?

– S-a terminat pasajul, tinere. Lipsește o bună parte din foi, la cât de vechi este tomul…

Caylus răsfoi volumul vechi și ros de vreme, căutând ceva. Găsi, îngândurat, dar renunță la ideea de a-l citi. Când se gândi că astăzi, seara de citit va fi una eșuată, a fost salvat de un mic elfid, care îi adresă maestrului o întrebare:

– Iar zeul nostru, a formelor de Viață din Mios, cine e?

Bătrânul răsuflă ușurat, căci trecuse de partea delicată a poveștii.

– Nu avem un singur zeu, micuțule. Nu uita că noi, locuitorii Miosului, nu suntem o singură formă de Viață, ci două. Să vă povestesc despre grifonizi, dacă tot suntem la acest capitol.

Grifonidul deschise tomul la o pagină la care s-a oprit de nenumărate ori, și stingându-și o țigară din care nu trase un singur fum, începu:

1375911_10151705342353105_338518557_nPe când celelalte zeități s-au stabilit demult pe acest Pământ, când fiecare și-a format poporul, tărâmul, orașele, satele și a stabilit frontierele, dinspre est a apărut o furtună: în fruntea ei, pășea o ființă ce semăna cu o felină: înaltă, cu pielea de culoarea piersicii, părul de un portocaliu aprins, scurt, țepos; mergea delicat, etalându-și picioarele frumoase, atletice, bustul mare, generos. Era îmbrăcată sumar, semănând mult cu poporul ei, însă diferit era faptul că avea o coadă lungă, de leopard, iar urechile sale stăteau țepene, imense, urechi de felină sălbatică. În ochii ei verzi, limpezi, se citea puterea, dar și mila față de cel slab. Numele ei era Ghiara, iar poporul care o urma era format din grifonizi, a căror înfățișare era similară zeiței; diferența însă era că bărbații auveau doar cozi, iar femeile – doar urechi de felină.

Cândva, înaintea apariției acestei zeițe, deșertul ce astăzi este casa grifonizilor era un loc nelocuit, care nu aparținea nimănui; elfizii au încercat să domesticească nisipurile veșnice, să le transforme într-un loc bun de a crea orașe, însă soarele dogoritor, vânturile fierbinți și obraznice nu le priau elfizilor, care preferau zilele fierbinți, dar cu umbre răcoroase, pe malul apelor. De aceea, pământul elfizilor se termina în preajma Pădurii Nopții, la poalele ultimilor munți din lanțul munților Elfizi.

Ghiara, o zeitate ce își iubea poporul mai mult ca orice, veni să stăpânească această oază pentru grifonizi; nu se știe exact, de unde vine zeița și cum a aflat despre deșert; poate că a dat de el din întâmplare. Cert însă este faptul că grifonida își dorea un loc frumos pentru poporul ei, iar deșertul era potrivit pentru a forma un regat. Astfel a luat naștere Regatul Ghiarei, conducătoarea grifonizilor, popor barbar, dar ținut sub control de Ghiara.

Elfizii nu știau despre venirea grifonizilor; inițial, au crezut că va avea loc un război, căci intenția grifonidei era de a face rost de pământ. Auzind aceste zvonuri, conducătoarea poporului venit din est se îndreptă spre Rion, capitala Țării Irisului, locul în care regele acestora, a căror nume s-a pierdut în timp, se adeveri un diplomat desăvârșit, iar cei doi conducători a două popoare au stabilit relații de amiciție, desemnând frontierele precise între cele două țări.

Cu timpul, poporul barbar, a căror unică misiune era să se descurce în viață luptând, s-a stabilit în deșert, iar sub cârmuirea înțeleaptă a Ghiarei, a creat orașe, târguri, ferme, și în câteva decenii au devenit o societate cât de cât civilizată, deși unele obișnuințe le-au rămas pentru totdeauna.

Timpul nu cruță nimic. Deși Ghiara a fost o conducătoare desăvârșită, timpul a ajuns-o din urmă, luându-i viața într-o noapte albă, când lumina lunii și a stelelor au transformat cerul într-o sală de bal, plină de lumină. În urma ei, a rămas micuța Feydina, care domnește până astăzi.”

Bătrânul închise cartea, dar un copil a rămas îngândurat, și reușind să-și învingă timiditatea, l-a întrebat pe Caylus:

-Maestre, în tom se zice că Ghiara era o zeiță; de ce zeița semăna atât de mult cu poporul ei? Și de ce a murit?

– Bună întrebare, micuțule. Apoi, adresându-se către mulțimea de ochi curioși, aprinzându-și o țigară – în tom nu scrie, dar din alte surse știm că Ghiara nu venise singură, ci acompaniată de o creatură mică, pui pe atunci, ai cărei nume este Cronobog. Din surse anonime, dar cât se poate de precise, se știe și cum arăta Cronobog: apare drept un animal cu corp de leu, aripi de vultur și coadă de șarpe; are ochii pătrunzători, albaștri-turcuaz-foarte deschiși; partea de pasăsare are un penaj la fel de albastru-sidefiu-turcuaz, coada de șarpe este aurie și partea de leu de un roșu aprins ca focul. Adevărata zeitate a grifonizilor, Cronobog, la scurt timp după venirea în deșert, s-a izolat în Pădurea Nopții, veghind asupra poporului său. Puteai să-l întâlnești pe Cronobog în pădurea întunecată, plină de mistere, spirite malefice și energii prea puțin prietenoase. Cel ce-l întâlnea stabilea o legătură verbală cu zeul în mintea călătorului; dacă întâlnea grifonul, călătorul îi auzea vocea răsunând în minte.

Deși își dorea o viață tihnită, departe de Viața creată de el, Cronobog era deseori deranjat de grifonizi sau elfizi ce apăreau de nicăieri în pădurea lui. Plictisit de ei, Cronobog și-a descoperit capacitatea de a duce sufletele vii pe tărâmul celălalt, pentru a-și revedea rudele moarte. Plata pentru acest ”dar” era o jumătate din viață, un lucru prea scump pentru majoritatea călătorilor. Vizitele în pădurea zeului deveniră mai rare, ceea ce l-a mulțumit.

Fumul de țigară îl înconjura pe Caylus ca o aură binevoitoare. Copiii mai așteptau ceva, nici ei nu știau ce, deși în mintea lor presimțeau că asta va fi totul pentru seara de azi. Bătrânul se ridică, fără a spune un cuvând, și dispăru în spatele ușii vechi, roase de timp, care părea a fi o copie fidelă a tomului de sub brațul său. Vântul rece dintspre nord învălui Miosul într-un somn adânc, liniștit. Se auzea doar susurul cascadei…

Sursă imagini: tumblr, autori neidentificați.


%d blogeri au apreciat asta: