Tag Archives: elfida

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Cartea I: Unde cântă vântul (VI)

ancient_ruins_2_by_jjpeabody-d6klv5zIII.

Anahitei nu-i plăcea liniștea. Era atât de obișnuită cu aceasta, încât a ajuns să o urască, la fel de mult cum ura acel vis, acea amintire a unei greșeli fatale, săvârșite împotriva zeilor. În sine ei, își construise deja o imagine despre ce ar trebui să facă; dar pentru țelul ei, o singură persoană lipsea – cea care avea o soartă foarte interesantă…

Mios se vedea în depărtare, cu casele lui albe, cu luminile roșii, umbre ale fierăriilor de acolo. Locuitorii acestui sat se pregăteau pentru o noapte liniștită, lăsând fierul înroșit să se răcească. Nimic nu părea ieșit din comun.

– Nu am mai fost în Mios de câțiva ani…

Bertrand era melancolic. Într-adevăr, de când a părăsit Miosul se împlineau trei ani. Cam pe atunci au întâlnit-o pe Anahita, el și Iorgovan. În acest timp, numai el pare că s-a schimbat: a devenit un elfid cu trăsături plăcute, înalt, a învățat să mânuiască lancea, arma clasică a grifonizilor; lipsa ochiului nu-l deranja, căci a învățat să se descurce și cu ajutorul sunetului, iar Anahita l-a învățat să citească semnele naturii, cum ar fi poziționarea stelelor, cerul, copacii, direcția vântului… vorbind de Anahita, aceasta se pare că nu s-a schimbat mai deloc; doar lumina din ochii ei negri, adânci, părea să devină din ce în ce mai fadă.

Cei trei călători, pe care anii i-au purtat prin toată Țara Irisului, mai mult prin locuri neumblate decât prin orașe și sate, au ajuns spre Mios, căci elfida voia neapărat să ajungă anume astăzi, anume la această oră, când soarele se ascundea după un deal. Nici Iorgovan, nici Bertrand nu știau ce anume căutau aici, în satul din care au plecat ca să-și încerce norocul.

Odată cu căderea nopții, cei trei s-au apropiat de sat, sau mai bine zis, s-au oprit să înnopteze lângă cascada din păduricea de la marginea satului. Iorgovan deveni melancolic; aici, șapte ani în urmă, îl întâlni pentru prima dată pe Bertrand, lăsat în voia sorții, într-un coșuleț simplu, pe marginea apei. Contrar celorlalte cazuri, Bertrand era singurul copil abandonat fix lângă sat, și nu în Pădurea Nopții.

Anahita le făcu un semn, și cei doi s-au pitit după o piatră, iar ea se ascunse în umbra unui copac. De apă se apropiau două figuri, dintre care una era imensă.

Noaptea era clară, cu un cer negru, împresurat cu stele și o lună plină, luminoasă, care-și arunca razele calme pe iarba răcită a nopții. Prima figură, cea mai mică, se așezase pe o piatră, și-și îndreptă privirea visătoare spre cer. Cealaltă, imensă și întunecată, se apropie de apă. Bertrand nu-și putu opri o exclamare de uimire, căci figura din fața lui era un dragon. Auzind un sunet neașteptat, figura se retrase de pe malul apei, iar figura mai mică, cea care stătea pe piatră, se ridică.

– Cine este aici?

tumblr_mjsx1qJ37y1qhttpto2_500După voce, părea a fi o femeie tânără. Văzând că au fost descoperiți, Anahita apăru de după copac, iar privirea ei se opri pe tânăra din fața ei. Aceasta părea a fi de o vârstă cu Bertrand, iar ca rasă, era o grifonidă. Avea totuși ceva neobișnuit în ea: pielea de culoarea piersicii, ochii de un verde-închis, urechile roșii, de felină, totul până aici părea tipic pentru cei din rasa ei; ceea ce era ciudat însă era și prezența cozii, lungi și stufoase, de un roșu-aprins, un caracter ce se regăsea doar la grifonizi, nu și la femeile lor. Grifonida era scundă, cu o privire ascuțită,determinată; trăsăturile fine, părul scurt, până la umeri, foarte rebel, cât și forma buzelor, mici și plinuțe, demonstrau o proveniență din clasa de mijloc. Se observa imediat că este fierar, căci în mână îi apăru un ciocan imens, iar în spate i se vedeau două teci pentru două săbii pe carea ea nu evita să le scoată, la nevoie.

O clipă, între cele două femei nu se întâmplă nimic. O boare de vânt le atinse părul, făcând dragonul să-și scuture capul masiv, de un roșu-cărămiziu închis. Iorgovan și Bertrand au ieșit și ei de după piatră, observând în tăcere cele două figuri. Anahita rupse tăcerea prima:

– Știi cine sunt, și știi de ce sunt aici.

Grifonida zâmbi într-un mod ciudat, aruncând și prinzând de coadă ciocanul ei, ce părea că ar avea o greutate foarte mare, însă era aruncat și prins de parcă ar fi cântărit cât o nucă.

-Deci e adevărat!

Și cu aceste cuvinte, îndreptă ciocanul spre umăr, cu un gest de parcă ar vrea să-l pună după spate, ca o sabie în teacă; în acest moment, ciocanul se transformă într-un mâner și își regăsi locul în spatele umărului stâng. Dragonul dădu din coadă și își scutură capul. Cele două femei păreau că știu ceva ce ceilalți trei de față nu știau; și într-adevăr, așa era.

Fără niciun cuvânt, grifonida se îndreptă spre sat, iar peste ceva timp apăru din nou, de data aceasta, cu un rucsac mare în spatele ei. Părea mai prietenoasă, iar dragonul ei o urmări și acum.

– Deci ce facem, mergem, sau?

– Da, mergem, nu putem dormi aici; avem un drum lung de parcurs…

Sursă imagini: 1. Ancient ruins de Jjpeabody, Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.


Cartea I: Unde cântă vântul (II)

tumblr_mlcoh9lj1Y1qhttpto3_500” Cândva, într-un loc izolat de lume, apropiat de pădure, trăia o familie: mama, tata, trei fete ale lor, un câine, niște animale pe lângă curte. Trăiau atât de izolat, încât bărbatul când mergea la tăiat lemne, și întâlnindu-se cu alți bărbați, îi saluta, dar nu primea niciun răspuns, căci lumea de prin împrejurări considera că nevasta lui este o vrăjitoare. Ceea ce și era, de fapt, doar că cinstitul om nu știa; poțiunile magice, cu gust și aromă de ceai de mușețel, îi adormiră toate simțurile.

Pe când bărbatul era la muncă, femeia se închidea în camera ei, o cameră în care nu putea să intre nimeni, nici măcar acele trei fete ale ei, care, de altfel, nu erau tocmai fetele ei. Doar cea mai mare, cu ochii și părul ca tăciunea, purta pe chip asemănarea cu acea ființă ce se ascundea în camera ei, lăsând pe celelalte două fete în grija surorii mai mari. Sora cea mijlocie era și ea o elfidă, cu ochii albaștri-violeți și păr castaniu-deschis, prins într-o manieră ciudată. Sora cea mai mică era cea mai frumoasă dintre ele, dar și cea mai nenorocită. Avea părul bălai, ochii albaștri-azurii, dar suferise când era mică: i s-au tăiat urechile, iar de sub păr se vedeau două cioturi bandajate mereu. Ființa nenorocită, pe de-asupra, era și mută, căci prea târziu văzu sora mai mare că muțenia ei nu este din naștere, ci drept urmare al tăierii limbii. Un alt lucru interesant legat de mica creatură nefericită era coroana de metal ce-i strangula fruntea; vrăjitoarea i-o fixase prea bine, astfel încât nicio vrajă nu putea să o detașeze.

Când vrăjitoarea își petrecea veacul închisă în odaia ei, fetele se jucau afară, îți petreceau zilele împreună, și totuși fiica mai mare se simțea mai izolată, mai diferită de celelalte două surori; pe chipul ei au început să răsară umbre de întrebări, iar gândurile ce o frământau o duceau spre acea cameră în care vrăjitoarea, mama ei, își petrecea veacul, uitând de existența bietelor copile.

Într-o seară, când tatăl se întoarse de la muncă, mama ieși din camera ei și spuse că trebuie neapărat să meargă în Pădurea Nopții, în acea clipă; bărbatul, obosit după muncă, încercă să riposteze, dar o lumină ciudată, surprinsă doar de ochii atenți ai fetei mai mari, îl făcură să accepte cu mare bucurie. Lumina arzătoare din ochii mamei o atacă și pe ea, dar nu avu niciun efect: fetița nu deveni inspirată să meargă în acea noapte, întunecată și rece, în Pădurea Nopții. Totuși, ceva din făptura mamei o făcu să înțeleagă că nu are de ales.

Plecară toți trei, lăsând pe micile surori să doarmă liniștit în pătuțurile lor. Noaptea era rece, adâncă, iar pe cer nicio stea: vântul dădea de înțeles că în curând furtuna își va face apariția, dar mama îi tot grăbea pe cei doi, iar fiica ei o auzea șoptind cuvinte neînțelese sub nas.

tumblr_mjpvlqYzHf1qhttpto1_500Într-un târziu, au ajuns în fața unui copac mare, gros, ce se ridica falnic în mijlocul unui spațiu gol, căci se vedea cerul ca-n palmă. Mama îi spuse atunci tatălui că în acest copac cresc fructe ce apar odată pe an, iar acea dată era atunci. Fetei i se păru ciudat că au venit aici, noaptea, ca să culeagă niște fructe. Dar ochii mamei sclipeau în noapte, poruncind bărbatului ei să urce în copac și să culeagă câte fructe va putea. Omul, aflându-se sub vraja acelei femei malefice, începu să se urce în copac. Un sunet înăbușit scutură pădurea: a început furtuna, rupând câteva crengi, după care încă câteva. Adăpostite sub un alt copac, femeia și fata priveau cum bărbatul, ghidându-se mai mult după forme decât după lumină, se urca în acel copac. Femeia îl îndemna să tot urce, iar de aici, strângând cu putere mâna fetei în a sa, murmur niște cuvinte neînțelese, care o speriau pe mica făptură.

O lumină căzu din cer și în următoarea clipă copacul mare, falnic, se clătină, iar un foc groaznic, apărut parcă de nicăieri, începu să înghită cu nesaț coaja copacului, crengile, și pe bietul bărbat, căruia fulgerul – căci el a fost acea lumină – îi străpunse inima, rupând din inima fetiței un urlet de groază. Femeia însă, rămase nemișcată, zâmbind cu satisfacție. Răutatea de pe chipul ei o sperie pe fetiță, care începu să plângă și să o implore să-l salveze pe bărbat. Dar vrăjitoare zâmbi și mai larg, lăsă mâna fetiței din a sa și porni calm spre copac, țipând în gura mare cuvinte neînțelese. Focul devenea din ce în ce mai mare, iar figura arsă al bietului tată se pierdu în maldărul de crengi carbonizate ce tot cădeau. În lumina jăratecului, sclipi ceva roșu, ceva spre care se îndreptă femeia. Ajunsă la acea flacără ce se întindea spre ea, femeia își întinse mâna ca să ia acel foc roșu din mijloc, și fără a ține cont de faptul că mâna îi era înghițită de flacără, vrăjitoarea dibui lumina și o trase spre ea. În acel moment, toată pădurea se trezi zguduită de un urlet înfricoșător, de animal rănit, iar vrăjitoarea începu să râdă ca o nebună, ținând strâns în mână acea lumină roșie, fără a observa sau simți că toată mâna ăi era carbonizată, că semăna a mână de mort: îi rămaseră întregi doar oasele.

Într-un târziu, luând-o pe fetiță de mână, se îndepărtă cu pași grăbiți de acel loc blestemat, uitând parcă de bărbatul carbonizat, pierdut printre crengile copacului ce în întuneric, ardea cu o flacără ce le-a luminat tot drumul spre casă.”

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat.


%d bloggers like this: