Tag Archives: ploaie

Hello from the outside

IMG_20150522_122535Frunze împrăștiate pe un asfalt ud și uitat de pașii indiferenți ai oamenilor care odată cu ploaia se transformă în amintiri. Tu, fetiță abia ieșită din adolescență, ce cauți aici?

Ce cauți într-o toamnă prea târzie pentru tine, alături de umbrele de care-ți este frică și astăzi, când demult nu mai ai 15 ani? Ce ai pierdut în ploaia care lovește umbrele și alungă trecătorii?

Te-aș întreba lucruri mici și mărunte, importante și mai puțin, dar observ privirea ta. Privirea unei adolescente care nu știe câte ploi vor mai trece până va afla de ce mă vede pe mine, o imagine din viitor, care o privește la fel de mirată. Sau poate că mai puțin… deoarece… ce?

Nici eu nu știu. Fată dragă din trecut, de ce ai apărut azi, într-o lumină udă, în calea unui om ce se îndreaptă spre maturitate? Ce vrei să îmi spui? Ce crezi că știi tu ce nu-mi este cunoscut? Crezi că mă poți învăța ceva, că am omis ceva și tu ai venit să recuperezi acel lucru? De ce taci, umbră tomnatică?

Gândurile s-au împrăștiat odată cu norii. Răsăritul pare a fi promițător: roz, cu nourași pufoși plutind pe un cer de noiembrie. Noiembrie… mi-am amintit; este luna ta. Luna în care-ți place să stai în ploaie, singură, izolată de lume, fără a observa chipurile care te privesc – unele îngrijorate, altele mai puțin. Dar acum știu; îți place să stai sub umbrela ploii și să observi cum frunzele dispar în văzduh iar vocile lumii se prăbușesc în tăcerea din tine. Ești la vârsta când cuvintele cântăresc cât un univers și totodată se împrăștie ca firele de praf. Ești la vârsta când ai vrea să știi ce e bine și ce nu e, dar în același timp refuzi să descoperi, pentru că ți-e frică de consecințele propriei conștiințe. Și da, te privesc și nu pot să ascund un zâmbet la colțul gurii; ești mică și naivă, dar cu o privire fulgerătoare. Nu îmi spui nimic, dar eu știu că îți vei imagina cuvintele mai târziu și mă vei pune la punct în gând. Draga mea fetiță de 15 ani, ce frumoasă, ce enigmatică ești, și cât de limpede este chipul tău în ploile lui noiembrie… și cât de memorabilă este expresia din ochii tăi – ură amestecată cu o multitudine de cuvinte nerostite.

Dar ce să-ți fac, ființă pierdută în ploaie? Ce să-ți fac, dacă tot ce gândești ascunzi sub perdeaua ploii de noiembrie și doar mă privești ca un judecător?

Anunțuri

This could be the end…

24. I love this town, even if itțs blooming and raining at the same time...Ironic, nu? Totul a început cu o melodie, pe care ai continuat-o cu ”or maybe a new begining”. Și a durat, a durat până la sfârșit. Cam tot atâta timp cât durează înflorirea cireșilor.

M-am plimbat prin oraș, însoțită de o ploaie indecisă, cu un cer luminos, și totuși stropi mari, deși și reci căzând de undeva ca din altă lume. Abia astăzi am observat câți pomi sunt în jur. În orașul meu natal nu mai sunt, căci oamenii au uitat ce înseamnă florile de cireș în aprilie… dar aici, în orice colț mai ascuns al orașului, câte un pom îți înalță, măreț, brațele pline de aromă și amintiri. Și picături imense de ploaie. Și miroase a primăvară și iubire. Și poate un pic de melancolie…

Totul a durat cât o înflorire, și a plecat, lăsând o urmă de tristețe. Tristețe și amintiri din epoca în care florile abia începeau să se desfacă, timide. Dar înflorirea lor e trecătoare, efemeră parcă, se întâmplă într-o clipă și în următoarea, vezi copacul plin de file de smarald, fără urmă de alb, roz, sidefiu… înțelegi, nu? A fost frumos, dar efemer… iar astăzi, astăzi o ușoară melancolie. Ploaia va spăla asfaltul ud și va întâmpina cu brațele deschise smaraldul.

Zâmbești?


Plouă…

tumblr_mblpdw6Qqv1rnwxylo1_500Plouă ca într-un început de veac de melancolie. Stropii mici, dar înfuriați, lovesc sticla ce-i imprimă trupurile mici, diforme. Trotuarul inspiră cu putere vlaga ce-i este dăruită acum, într-o clipă de furie a naturii. Blocul alb, maroniu de atâta soare, începe să-și recapete strălucirea de cândva. Frunzele ruginii, ca niște chei vechi, se desprind de pe crengile castanilor, căzând indiferente pe șoseaua udă, purtând urmele unor vieți ce au trecut și vor mai trece încă…

Mirosul de cafea inundă camera. Cafea și toamnă, o combinație ce nu poate trezi niciun sentiment vibrant sau trivial. Cafeaua îmi trezește dorul dimineților blânde, înfășurate în lumina difuză a unui soare adormit. Toamna îmi inspiră o melancolie continuă după ceva, după timpul pierdut, sau poate după timpul regăsit, sau poate după atemporalitate. Toamna este anotimpul meu, căci împreună cu ea încep să-mi schimb cifra anilor. Mâine trec într-o nouă etapă, o nouă cifră apare în cronologia pielii și a sângelui din vene. O nouă etapă tomnatică, melancolică, colorată într-o ploaie nebună, nebună de tot și într-un dor nespus după soarele ce transformă cu drag orice frunză verde ce se pierde printre vise…


Protejează o amintire dragă!

 Ploaia se prelinge încet pe pervaz, plin acum de furnici, care neținând cont de vânt încearcă, într-o disperare absurdă, să ducă tot cubul de zahăr brun în mușuroi. Le privesc prin sticla palidă ce este la fel de rece ca în dimineața unei veri demult uitate. Mă întreb, ce s-a întâmplat oare cu timpul? Cu verile calde, însorite, când asfaltul fugea de sub picioare… nu că mi-ar plăcea, dar anul acesta vara e  atât de rece! Iar furnicile încearcă să se prindă de zahărul de pe pervaz, luptând zădarnic cu vântul. Norii de la orizont îmi pictează un tablou fantasmagoric, și mă întreb unde l-am mai văzut. După, un surâs îmi apare pe chip: acea vară plină de soare îmbietor și nisip ud…

dsc_0115_3

Îmi fac un ceai aromat, ce răspândește iluzia unui câmp plin de romanițe și tufe de măceș. Gustul fin al licorii, lipsită de zahăr – căci l-am oferit furnicilor – se cuibărește în amintirea mea. Fix așa, cam în perioada aceasta, câteva veri în urmă, îmi savuram frappe-ul într-o cafenea mică, cu muzică plăcută pe fundal, într-un mic paradis: Sulina. Am întâlnit o persoană minunată ce mi-a zis că frappe-ul din Irish Stoker Pub e genial – și așa s-a adeverit a fi. Prin geamul deschis se vedea  o fâșie sărăcăcioasă de apă învolburată, ce avea menirea de a se așterne în fața multor nave, să-și arunce corpul pe post de covor roșu, să primească cu brațele deschise pe oricine, de parcă ar fi fost un blestem aruncat asupra-i… În port, se odihneau navele, care mai mici, care imense, mai imense decât mi-aș fi imaginat vreodată. Părea a fi un bal al navelor, un bal unde nimeni nu era sortat după nume și rang, ci își alegea singur locul. Amica mea a zâmbit, căci a fost invitată la aceste baluri în mai multe veri, pe când eu abia atunci vedeam splendoarea fâșiei de apă ce servea drept covor roșu. Totuși, oamenii nu păreau la fel de încântați ca mine: pungile și ambalajele erau aruncate neglijent pe mal, urmând să fie înghițite de apa învolburată, care, din răzbunare, a furat mai multe vieți.

p6300087

În seara aceea am văzut marea. Era într-adevăr… mare, dar faptul ce m-a uimit a fost liniștea ce se așternea aici. Era o mare calmă ce spăla nisipul și scoicile, încâlcindu-se printre sârme și cioburi de sticle aruncate de oameni. Portul dormea, iar oamenii de pe plajă cam lipseau. Brusc mi-a venit în minte ce-mi ziceau niște prieteni, că faimoasa Vama Veche nu mai este cum era, că vine toată pleava și strică cheful. Ei, aici era altceva, căci liniștea domnea asupra unui grup restrâns de oameni. În zilele ce-au urmat am înțeles că e locul perfect pentru cei ce caută mare fără idioți: un colț de mare nu azuriu, fără hot-dog la fiecare pas și fără manele pe plajă. Sper să nu se fi schimbat nimic de-atunci.

p7020147

În săptămâna ce a urmat am avut parte de multe lucruri frumoase: am văzut Delta Dunării, ce-i drept, doar o parte din ea, o parte ce a reușit să mă încânte și să mă îngrozească în același timp. Într-o seară, am dat peste un păianjen imens, care se pregătea de somn pe un stâlp. Într-o dimineață, un șarpe și-a lăsat amprenta pe drumul moale, cu nisip încins. Am dat de o omidă foarte colorată și durdulie (deși, poate nu e omidă…). După, mi-a ieșit în cale o broască țestoasă, de dimensiuni foarte mari, care s-a ascuns, timidă, când am salutat-o. Și mai era ceva: era o pasăre nocturnă care producea niște sunete ce semănau mai mult a incantații satanice, dar din păcate nu am reușit să aflu ce fel de pasăre (sau poate animal?)era.

p6280077

Partea îngrozitoare a acelei săptămâni a fost mizeria din jur. Cauciucurile vechi aruncate în mlaștină. Un mușuroi de furnici distrus de oameni. Doze de cola sau bere aruncate hai-hui pe plajă. Meduzele minuscule, abia fosforescente în apa tulbure. Sticle sparte fix lângă coșurile de gunoi. Și insectele alea oribile, semănând cu  o himeră bondar-rădașcă, ce tot încercau să se încolăcească în părul nostru.

Nu am reușit totuși să ajung prea departe. Nu am văzut splendoarea Deltei așa cum am vrut, ci ”într-un grup organizat, doi câte doi”. Am reușit să surprind un răsărit pe plajă, după care am primit o chelfăneală verbală destul de serioasă încât să primesc o sancțiune – trăiască libertatea de deplasare în tabere! Am reușit să ajung și prin cimitirul local – regulamentul căruia era scris pe poartă cu vreo 3 greșeli gramaticale. Mi-a plăcut foarte mult însă modul simplu în care erau aranjate mormintele, cu nume de marinari pe cruci. Undeva, mai spre un colț ascuns, am dat de o cruce (sau un postament?) cu numele prințesei Ecaterina Moruzi, nepoata voievodului Sturdza. La fel, am găsit și morminte de pirați, ceea ce mi s-a părut un lucru foarte interesant; din câte am înțeles, este un cimitir multinațional, multicultural și are, drept ”locatari”, reprezentanți ale mai multor religii. Lângă biserică, lăsată într-o semi-paragină, se dezmembra o trăsură veche, boierească, ceea ce dădea un aer boem acestui oraș al morților. Mai târziu, vizitând și Cimitirul Vesel, era să aflu că în România unele cimitire sunt foarte originale, ajungând la rang de operă de artă.

p7040198

Și odată ce am terminat de depănat amintiri dintr-o vară frumoasă, când știam ce înseamnă ”vacanță”, am realizat că mi-e nespus de dor de acele locuri ascunse parcă de turiștii mondeni. Sulina a fost o locație superbă pentru a petrece bine timpul  cu oamenii dragi. Într-o săptămână am reușit să văd peisaje mirifice, să cunosc animale și păsări inexistente în spațiul citadin, să aud vocile navelor ce se chemau una pe cealaltă în port, să privesc farul în noapte ce ne vedea parcă pe toți… și totuși, partea tristă a poveștii există: factorul uman, ce nu știe să se distreze fără a provoca răni grave mediului. Sticlele de pe plajă au fost culese demult, dar turiștii așa și nu au învățat să arunce gunoiul la coș. Păianjenul de pe stâlp, cel mai probabil, a fost strivit de vreun viteaz ce își proteja prințesa finuță, pentru care existența unui păianjen este un pericol global. Sper totuși că broasca țestoasă ce am întâlnit-o a reușit să traverseze drumul fără prea multe șuturi de la băieții cool.

foto6589

Delta Dunării e un loc splendid. E un loc mirific pentru orice om ce respectă natura și conștientizează că face parte din ea. Distrugând-o, omul distruge și o parte din sine. Cu simpla dorință de a face ceva nu se rezolvă nimic, dar există soluția: informarea. Biodiversitatea trebuie protejată și informați-vă despre rețeaua Natura 2000 ca să puteți beneficia de oportunitățile pe care le oferă. Astfel, vom reuși să creăm o lume mai bună, pentru noi și pentru toate (micro)organismele ce populează Delta, cât și alte zone ale țării.  Pentru că, până la urmă, am vrea să ne aciuăm existența printre iarbă și flori, și nu peturi de bere sau ambalaje de plastic…


Jurnal în ploaie

Red coat (sursă: tumblr)Astăzi aș vorbi despre ploaie și despre oameni frumoși. Despre cât de aromată și caldă este ciocolata în casa cu pereții portocalii și cu un pui de om ce râde încontinuu. Despre cât de dragă îmi este femeia cu fluturi mov. Despre cât de duios mângâie ploaia bulevardul Carol I. Despre cât de alb este cerul  și cât de rece este ploaia din luna lui marte. Dar…

De când nu m-am mai plimbat prin ploaie? Nu știu dacă am făcut-o vreodată. Să mă plimb, să nu fug sau să mă ascund de apa de gheață. Și uite că astăzi am decis să nu ajung prea devreme acasă. Am traversat o  stradă, două și am ajuns în parcul care-mi trezește atâtea amintiri. Amintiri frumoase, calde, însorite; amintiri triste, dar dulci; amintiri ce-mi trezesc un zâmbet melancolic pe buze… și totuși, amintiri ce nu vor în niciun chip să dispară atunci când mă regăsesc în anumite locuri. Toto orașul e o amintire…

Am trecut în celălalt parc și am privit o râmă cum se târăște. M-a fascinat; de altfel, era singura ființă vie  în afară de mine în locul imens și plin de copaci bătrâni, scârțâind. Se târa înaintând puțin, strângându-și inelele, după care trăgând și pe celelalte după. Și tot așa; se mișca încet, dar sigur. O activitate aparent foarte plictisitoare, să te târăști așa, ”pe bucăți”. Și totuși, râma nu părea să se plictisească. Și încă ceva: îmi plac ființele acestea ”hidoase”; îmi plac pentru că iubesc ploaia. Nu încearcă să se ascundă de ea. O admiră și se pierd în ea.

Cineva zicea că iubește ploaia pentru că-ți poți ascunde lacrimile în ea. Eu iubesc ploaia pentru că ceilalți oameni nu o plac; o evită, merg mai reprede când plouă, se ascund sub umbrele, sunt mai posomorâți și repretă că ”afară e o vreme urâtă”; sau stau acasă pe pervaz și o contemplează fără să o înțeleagă…

 În fond, parcurile devin pustii, iar astăzi am fost doar eu, râma și ploaia. Și muzica din căști. A, și aleile ce-mi aminteau de atâtea lucruri; banca pe care am mâncat odată ciocolată cu lapte; copacul din mijlocul aleii ce se uita cu scoarța bătrână la mine; și el își amintește de mine, căci am vorbit atât de mult despre frumusețea lui…

Filă de jurnal încheiată. 22.03.2013


Albastru – Altjira: Femeia cu ochii ca marea

AltjiraÎn lumea de afară se auzea viața trecând pe lângă prima Harită. Era singură; ascunsă într-un oraș imens, pe o stradă lăturalnică, cu pavajul spălat de ploaia ce nu se mai oprea, Altjira a închis ochii și s-a regăsit într-un spațiu știut doar de ea.

Culoarea ochilor ei se contopea cu marea. Briza ușoară îi acoperea părul  de abanos cu un parfum proaspăt, sărat. În depărtare se auzeau pescărușii, plonjând în apa ce reflecta apusul. În jur era o liniște imensă, perturbată doar de cântul monoton al valurilor lovindu-se de mal.

Altjira se plimba ținându-și rochia lungă în mână. Apa îi atingea picioarele, sărutând pielea albă, catifelată. Vântul îi arunca în față părul ondulat, de un negru și el albăstrui. Ochii ei priveau în zare, căutându-și nuanța în orizontul ce unea cerul cu marea. Apusul îi colora buzele roșii într-o nuanță cărămezie. Altjira era cea mai frumoasă femeie ce contempla apusul în acel spațiu imens și pustiu.

Locuia într-un cort. Într-un cort mic, cenușiu, în care avea ascunsă o comoară. În nisipul rece de aici erau îngropate multe taine; borcane mici, pline cu refulări, frustrări, sentimente negative, ură, cuvinte urâte. Toate erau sigilate cu grijă și legate cu câte o panglică frumoasă, de satin. Prezentate astfel, acestea nu mai păreau să ascundă toată tristețea și durerea pe care Asera o simțea în viața ei de pe strada lăturalnică într-o ploaie urâtă și rece.

  • Altjira – în mitologia aborigenilor din Australia, acesta este zeul ce a creat Pământul și mai apoi s-a retras în Cer. 

Love rain

RainÎn acea noapte ploua. Fereastra lăsa aerul rece să pătrundă în camera mică și întunecată în care zăcea ea. Alături, pe patul răvășit de atâta frig și zbucium era aruncată o fotografie. Un tânăr șaten, cu părul ușor ondulat, lung până la bărbie; un zâmbet abia deslușit, o tristețe de nedescris ascunsă în ochii de peruzea… câți ani au trecut de atunci?

S-au cunoscut când erau tineri, când frumusețea din ei abia își desfăcea petalele. El, student la arte, mereu pătat de acuarelă și cu un set de creioane în buzunarul cămeșii. Ea, studentă la litere, ființă timidă, cu ochii azurii mereu plecați în pământ, cu părul castaniu acoperindu-i atent trăsăturile fine ale feții. Erau tineri și necunoscuți. I-a unit o eternitate ce a durat trei secunde și i-a ascuns sub o umbrelă galbenă într-o ploaie rece de septembrie. Fiorul a trecut delicat pe lângă ea, pe el însă nu l-a cruțat; l-a făcut să-și amintească o eternitate despre acele trei secunde și umbrela galbenă.

Zicea că nu va picta niciodată o altă femeie decât pe acea pe care o va vedea cu inima. A văzut-o citind o carte într-o după-amiază blândă de septembrie, înconjurată de lumină reflectată de la soare, de la frunze, de la zâmbetul ei. I-a schițat chipul și l-a păstrat ascuns de lume. Îi citea rândurile din jurnalul pierdut și îi venera imaginea ca pe o Madonă. A știut să tacă; a știut să-i fie alături; a știut să o apere; a știut să o lase să plece. A știut, mai târziu, că într-o noapte de toamnă a fost un laș. Portretul ascuns și-a văzut prototipul real; creatorul a ales prietenia în favoarea iubirii; ploaia a continuat să cadă, rece și necruțătoare cu cei cărora le tresare inima văzând ochii de azur…

Chipul o privește trist din poză. Câți ani au trecut? Zece? Douăzeci? De când a fugit de propriile sentimente, nici ea nu știe câți. Ochii azurii au devenit de culoarea oceanului amenințat de furtună; părul nu mai are culoarea tinereții, pe ici-colo apare câte o șuviță albă, hâdă; fața nu mai emană lumină. Au trecut atâția ani de atunci și totuși își amintește de el, de acel bărbat timid cu ochi de artist și cu sufletul deschis. Bărbatul care s-a adeverit să-i fie fidel toată viața, chiar dacă ea l-a trădat; bărbatul care i-a dorit doar binele, care mușca perna noaptea văzând-o cu altul și care zâmbea din toată inima știind-o fericită. Iar ea, după atâta timp, ce a făcut ea?

Ploaia continuă să adune lacrimi pe pervazul ferestrei. Femeia ascunsă în întuneric privește poza bărbatului care în noaptea aceasta a murit. Nu e regret. Și nici remușcare. E doar un gol imens în suflet, un zâmbet demult pierdut și portretul ei într-o galerie de artă renumită, femeia care citea în lumina caldă a lui septembrie; femeia văzută de ochii omului ce a îndrăgit-o în mai puțin de trei secunde.

Și tot ce a rămas astăzi e ploaia care nu se va potoli niciodată…

*Inspirat din Love Rain*


%d blogeri au apreciat asta: