Category Archives: Călătoria tinereții

Fiind Imagine – un nou început

Bună-bună tuturor.

Nu am mai trecut demult pe aici; de fapt, trec zilnic, dar ceva mă împiedică să mai scriu. Ceva neînțeles pentru mine, deoarece Fiind Imagine este un blog pe care-l dețin din 2009, are o valoare sentimentală imensă, și totuși, aparține – deja – trecutului. De ce?

Fiind Imagine a luat naștere când am intrat în clasa a 9-a. Eram boboacă într-un liceu imens, plin de uniforme albastre și algoritmi pe care nu-i suportam. Și totuși, liceul în sine a fost o experiență frumoasă prin prisma oamenilor și a revistei școlare.

Oamenii pe care i-am întâlnit au fost diferiți: am avut colegi care mi-au fost dragi și colegi insuportabili. Am avut profesori cărora le păsa de ce crede un elev și cad(av)re didactice care erau interesate să își facă norma și să plece, iar în perioada tezelor să ne pice – pentru că așa s-au aranjat stelele sau pentru că nu am făcut proiecte facultativ-obligatorii.

Mi-au rămas în amintiri câțiva profesori pe care-i respect. Unul dintre ei mi-a fost diriginte și privind în trecut realizez cât de mult am nedreptățit această persoană; și mi-e rușine, pentru că nu așa ar trebui să gândească un om matur. Un alt cadru didactic m-a îndemnat, indirect, să îmi aleg facultatea – în perioada în care nu știam ce vreau să fac. A mai fost un cadru didactic, care mai mult mi-a fost ghid în adolescență în afara pereților liceului; această persoană minunată m-a încurajat atunci când mi-am zis că scrisul nu este domeniul meu și că imaginația mea este săracă. Și totuși, persoana respectivă a văzut mai bine decât mine că undeva acolo, ascuns după numeroși pereți, stă potențialul. Probabil că sunt o dezamăgire acum, că nu l-am lăsat afară… dar va veni și acea zi.

Dar să revin la Fiind Imagine. Articolele de aici mi-au definit adolescența; clipele în care eram fericită sau nu prea, momentele pline de frustrări, răbufniri de furie, chiar un jurnal, unul scris de dragul de a nu exploda în cuvinte care  nu au niciun sens; Fiind Imagine a fost spațiul în care puteam să mă exprim coerent, unde puteam să-mi corectez greșelile sau să îmi retrag cuvintele.

Am ajuns la facultate. În anul I, când totul era nou pentru mine, mi-am continuat jurnalul virtual, dar ceva… ceva nu mai era ca înainte. Cuvintele unei studente nu mai rezonau cu jurnalul virtual al unei adoloescente. Am trecut într-o altă etapă, filele de jurnal s-au rărit, am pierdut șirul cuvintelor pe care voiam să le spun, s-a pierdut furia și frustrarea – elemente care-mi alimentau paginile.

Ar fi greșit să afirm că nu mai am frustrări, că nu am zile în care sunt furioasă, că nu am un amalgam de cuvinte pe care aș vrea să i le zic cuiva… dar a apărut ceva nou în mine, ceva ce nu mai vrea să înșire pe hârtie absolut nimic. Cuvintele s-au pierdut undeva printre termenii de specialitate, timpul pentru a gândi propozițiile născute din frustrări s-a evaporat în nesfârșitele lucrări și teste parțiale, iar furia… furia s-a topit demult în brațele unui om care mi-a zis ”dă-le-ncolo de…”.

De fapt, Fiind Imagine a fost un loc virtual al unui om singur și trist. Mai bine zis, al unei adolescente nesigure și indecise, care nu știa încotro se îndreaptă și de ce. Acum însă, adolescenta s-a maturizat, a realizat ce-și dorește în viață, a început să-și construiască drumul spre ținta pe care și-a prăpus-o. Adolescenta nu mai există, iar dorința de a scrie din imposibilitatea de a împărtăși gândurile cuiva a dispărut și ea, odată cu o persoană cu miros de mare care o face pe deținătoarea Fiind Imagine fericită.

La final, vreau să vă spun că nu voi mai scrie aici; cel puțin, așa cred pe moment. Blogul respectiv este un loc drag mie, spre care mă voi întoarce când voi deveni melancolică, dar nu știu dacă voi mai scrie ceva, cândva.

O nouă pagină se deschide în fața mea, o pagină pe care vreau să o aglomerez cu gânduri pozitive și planuri realiste – mi-am făcut un alt blog, unde mă puteți găsi. Nu promit că voi scrie prea des.

Dacă vă fascinează un beauty blog, am eu unul – vă invit să-l citiți și de ce nu, să discutăm despre. A, și pentru cei care dau BAC-ul anul acesta sau la anul, găsiți un bloguleț dedicat strict subiectului II la Română – eseul argumentativ.

Acestea fiind spuse, eu, deținătoarea blogului Fiind Imagine, vă doresc numai bine și vă aștept în vizită, aici sau pe alte meleaguri virtuale.

Să aveți un an care vă aduce numai lucruri frumoase!


Ascultă

tumblr_n17lszmWju1qhttpto1_500Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…


Muzeul național de istorie naturală ”Grigore Antipa” București

This slideshow requires JavaScript.


O toamnă splendidă în imagini

This slideshow requires JavaScript.


Vacanță cu drum însorit, dezamăgiri și miros de pietre

În ultimele zile de vacanță am vizitat o bună parte din țara noastră. Dar să le iau pe rând.

Am mers din Constanța până în Sibiu, un oraș pe care voiam să-l vizitez de foarte mult timp. Pe când eram în liceu și aveam idei trăsnite în cap, aveam de gând să mă urc singură în primul tren și să ajung în acest oraș, ca să fac… să fac ce? Această întrebare nu îmi deranja gândurile. Ce bine că nu am avut impulsul necesar să o fac.

Iar înainte ca oamenii din partea locului să îmi sară în cap, pot să spun că orașul este frumos. Cel puțin, acea parte pe care am vizitat-o, și anume centrul vechi. Străzile pavate, case cu acoperișuri ce au acele ferestre mici, ca niște ochi ce te privesc suspect… dar m-am simțit ca într-o altă țară, căci oamenii din jur arătau altfel. Și nu e un lucru rău, doar că… mi s-a părut un oraș frumos și spectaculos, dar nu mi-aș dori să stau în Sibiu. Cum mi-au zis și mai mulți prieteni, Sibiu pare a fi orașul leneșilor, unde după ce vizitezi toate locurile frumoase te saturi de ele și pe urmă nu mai ai ce face. Poate greșesc, dar consider că este un oraș ce este ridicat în slăvi prea mult, ce-i drept, oamenii sunt mai civilizați, dar strada nu este mai curată decât în alte părți, magazinele nu sunt poleite cu aur și cerul nu are o altă culoare. Verdictul? Nu aș mai veni aici, simt că nu mai am ce vedea.

Trecând la următoarea destinație, pot să spun că a fost o surpriză, și chiar una foarte plăcută. Începând cu Bulevard, hotelul în care am stat, cu o priveliște minunată de cealaltă parte a ferestrei, camere aproape luxoase, și să nu mai zic despre restaurant – a fost delicios tot ceea ce am mâncat, iar despre deservire nu pot să spun nimic rău, căci am fost tratată foarte frumos.

20140909_163438Orașul despre care vorbesc este Sighișoara, iar cei ce nu l-au vizitat încă au de descoperit niște locuri minunate, mie cel puțin mi-a creat impresia de oraș apărut special pentru oamenii ce vin în vacanță. Nu era acea aglomerare ca în Sibiu, de exemplu, iar cerul senin a îndemnat mai multe miresici să vină să-și facă pozele în cetate. Dacă m-ar întreba cineva ce mi-a plăcut cel mai mult, nu aș putea da un răspuns ferm. Turnul cu ceas are un muzeu interesant, m-au amuzat ustensilele folosite de chirurgi în secolul al XIX-lea, pantofiorii purtați de domnițe la bal, lăzile de zestre, figurinele de lângă ceas, sau mai bine zis, zeitățile pe care le reprezentau. Un alt lucru ce mi-a plăcut foarte mult sunt străduțele cu acele case vechi, cu obloane, mai toate înfrumusețate cu mușcate la fereastră. Este un deliciu să te plimbi pe acele drumuri care păstrează pașii unor umbre, să admiri cerul, în contrast cu florile mici, viu colorate.

Scările ce duc spre liceul din cetate nu au fost greu de urcat, însă ghidul din vechea școală ne-a povestit despre numărul de trepte și ne-a arătat acea sală de clasă unde cândva au învățat copiii ce demult nu mai trăiesc. Ceea ce mi-a plăcut este că intrarea era oarecum liberă: ținea doar de vizitator cât dona instituției. Mi se pare o metodă mult mai eficientă și plăcută decât un preț fix.

Un alt lucru puțin mistic mi s-a părut orga, a cărei sunete se auzeau din biserică, ușile acesteia la rândul său fiind închise de cine știe cât timp. Și să nu mai spun despre o instituție administrativă, a cărei fațadă nu s-a schimbat foarte mult de pe timpurile în care a fost ridicată clădirea.

Mi-a părut rău când am plecat, căci Sighișoara a fost o experiență frumoasă; să nu uit să menționez cofetăria ”La Angela”, căci macarons atât de bune, pufoase, cremoase și dulci nu am mai mâncat nicăieri.

Următoarea destinație a fost Iașiul, dar până a reveni acasă, am vizitat Cheile Bicazului, Barajul și Lacu Roșu, pe care nu m-am plimbat, dar m-am amuzat văzând cum unii turiști, în special domnișoarele, plângeau de frică urcându-se în barcă… păi dacă ai fobie, de ce mai insiști?

This slideshow requires JavaScript.

La Lacu Roșu era un formolică de toată frumusețea, un cerșetor cu diplomă de la Harvard aș zice, căci felul în care se uita cum mănânci, stând cuminte și răbdător, dar privindu-te în ochi, nu îl lăsa niciodată fără o bucățică bună de ceva. A fost impresionantă și familia de rățuște de pe lac, mai ales felul în care se scufundau după hrană, se chemau una pe cealaltă și se apropiau, aproape fără frică, de turiștii ce le ofereau fărâme de pâine.

Înainte să ajung la Iași, am făcut o pauză în Piatra Neamț, oraș așezat în munți, dar cu acele case, oameni, străzi și brutării care îmi amintesc de casă. Hotelul în care am stat avea o priveliște frumoasă din balcon, iar felul în care arătau camerele erau o amintire vie a comunismului, a luxului de cândva. Mi-a plăcut și micul dejun, cu de toate, cafea făcută imediat și sala mare, cu oglinzi reci.

Am avut o vacanță frumoasă, alături de oameni frumoși și de cer senin, munți spectaculoși, drum lung și mirosind a pietre. Iar de săptămâna viitoare începe facultatea – pentru unii, liceul – pentru alții, poate un nou început pentru o altă categorie de oameni. Să aveți o toamnă frumoasă!


De ce (trebuie să) iubim câinii

20140513_165442Era cald afară, iar autobuzul tot nu ajungea în stație. Îl așteptam atât de nerăbdătoare pentru că urma să mă ducă spre un loc despre care am auzit, dar pe care nu l-am văzut niciodată. Eram foarte curioasă. Într-un sfârșit, a ajuns și autobuzul, și am trecut de prima stație, a doua, a treia…

Am ajuns în mijlocul unui câmp, la propriu. Ziceai că e un loc care nu aparține nimănui, și totuși, se auzeau niște sunete ce mi-au dat de știre că nu sunt singură. M-am îndreptat spre o poartă gri, în spatele căreia, în nenumărate cuști, erau ei, câinii nimănui.

Am făcut voluntariat în acea zi, eu și încă trei colege. I-am vizitat pe cei bolnavi, sau pe cei ce-și reveneau după anestezie. Am dat mâncare la căței, care, după personalitatea lor, fie ne săreau bucuroși în față, fie se ascundeau în cuști. După cină, a venit și timpul unei plimbări. Ne-au zis că putem alege orice câine, ne-au dat lesele, ne-au zis că-i putem plimba pe acei copii ai nimănui.

Nu mi-a luat mult timp înainte să-l găsesc pe acel câine pe care voiam să-l plimb. Era un maidanez mare, alb, cu botul ascuțit. Însă nu m-a lăsat să-i pun zgarda. Colegul lui de cameră însă, un maidanez la fel de mare, negru, s-a apropiat singur de mine, m-a lăsat să-i pun zgarda. Când am ieșit din țarc, m-a urmat, însă nu a încercat să o ia înainte, nici nu s-a împotrivit. M-a mirat chiar, căci restul câinilor, văzând că unul dintre ei este scos la plimbare, au început să se agite și să latre. El însă  părea că nu-i observă.

M-am îndrăgostit de el, căci pe cât de mare e, pe atât de blajin și ascultător. Nu a încercat să o ia la fugă, ca ceilalți câini; nu a încercat să se ia la bătaie cu alții, cum au făcut câinii pe care-i plimbau colegele mele; mergea în dreptul meu, fără să o ia înainte, fără să mă tragă înapoi; dacă grăbeam pasul, o făcea și el, însă avea grijă să nu meargă nici în fața mea, nici în spate. Nu a plâns când l-am dus înapoi în cușca lui, cu numărul 80. Nu s-a împotrivit când i-am luat zgarda, nici atunci când am plecat; a rămas acolo, cuminte, cu limba scoasă afară, și m-a petrecut doar cu privirea, ce semăna mai mult cu ”la revedere!” decât ”adio!”.

1.-Liviu-IONESCUAm văzut un câine ce-i seamănă, Neky Liguard. Acesta este un labrador, un câine de rasă, care știe că are un stăpân, un prieten ce-i este mereu alături. Ochii acestui labrador însă îmi amintesc de acel câine negru, fără nume, fără sânge nobil în el, însă cu o pereche de ochi la fel de calmi, ce te privesc cu dragoste, ce te petrec și-ți urează să ajungi cu bine, ochi în care nu se citește niciun reproș…

Dar să revenim, cum am dat de Neky? Neky este un labrador negru, iar cel mai bun prieten al său este un Om, Liviu Ionescu. Ce face ca această prieteneie să fie atât de extraordinară? Pe de o parte, invidia mea, că nu pot să-l iau pe frumosul meu prinț negru din padoc, iar pe de altă parte… duetul magnific se specializează în salvarea vieților omenești. Sunt atât de buni în ceea ce fac încât au luat numeroase premii, iar Neky este și campion național. Anul acesta Liviu Ionescu și câinele său participă la Campionatul Mondial al Echipelor Canine de Salvare din Italia, iar o finanțare ar fi un lucru minunat pe care l-am putea face pentru acești eroi.

Datele necesare pentru donații:

Asociația Centrul Național de Educare Canină, banca BRD sucursala Craiova,
cod IBAN : RO17BRDE170SV85727541700 – cont în euro, SWIFT : BRDEROBU,
cod IBAN: RO06BRDE170SV37720521700 – cont în lei.

Dacă aș vrea să-l adopt pe Neky? Sigur că da! Însă cine știe dacă s-ar fi simțit mai bine cu mine decât cu proprietarul său.Nu cred că aș fi în stare să-l educ să salveze vieți; nu aș fi în stare să-i asigur o viață perfectă, fără lipsuri, sau să-l educ corespunzător, căci cunoștințele mele în acest domeniu sunt nule. Dar ca oricărui (viitor) medic veterinar, mi-ar plăcea să am un patruped alături de mine. Dar gândul tot la maidanezul meu din padoc îmi rămâne… sper să-l adopte un om bun, să-i ofere acel cămin și acea dragoste pe care o merită.


Fragment

Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892Îi plăcea să deseneze păsări. Oriunde, oricând; chiar dacă era prea frig pe blacon, chiar dacă nu era nicio pasăre acolo, chiar dacă celelalte nimfe știau că este puțin cam… sărită.

Adrasteia era trecută de vârsta tinereții. Anii nu i-au nins părul, căci a rămas la fel de albastru-strălucitor, ca un safir rar, o culoare ce era pe placul copiilor din capitală și mamelor tinere, abia ieșite din adolescență. Prea bătrână ca să se mai plimbe, zâmbăreață, cu celelalte nimfe prin oraș; prea tânără ca să-și îngroape trupul într-un loc uitat de lume.

În odaia ei, după ce plesace pentru totdeauna, s-au găsit albume cu păsăsri de diferite mărimi, culori, expresii… ”sigur era dusă cu pluta”, își zise Dione,  pe chipul căreia, deși frumos, se vedea limpede o răutate nemascată, o cruzime total atipică neamului nimfelor; noua locuitoare a acestei camere, tânăra Hevajra, admiratoarea cea mai înfocată al zeiței artelor, o privi necruțător pe Dione, dar nu spuse nimic. ”Hm, se pare că și asta e la fel, țăcănită”, și plecă, închizând ușa cu un dezgust imens pentru omenire.

Hevajra nu schimbă nimic în acea cameră. O săptămână nu-și despachetă bagajele, ci, înarmată cu o lupă, o foaie de hârtie și niște bucăți de lemn, a studiat fiecare foaie găsită în acea cameră cu privirea spre mare. Iar peste ceva timp, în palat au început să apară păsări exotice, colorate, maiestuoase, poziționate pe holuri, în rame aurite sau argintii; nimeni nu s-ar fi gândit că Adrasteia, nimfa cea bătrână și puțin ursuză, avea atâtea perle ascunse în camera ei.

Cea mai frumoasă era totuși pasărea albastră, desenată pe o pânză sidefie, o pânză rară, a cărei origine era necunoscută; nici pictorii regelui nu mai văzuseră așa material bun. Dar Adrasteia era nimfă, iar puterile ei nu au fost cunoscute niciodată… totuși, pasărea albastră era cea mai frumoasă lucrare a ei. Nu se știa despre existența unei astfel de păsări în regat: mare, cu o coadă lungă, formată din câteva pene sidefii, cu marginile mov; aripi mari, gata-gata să înalțe corpul suav, lunecos, spre înălțimile cerului. Ceea ce o frăpase pe Havjra erau ochii: rubinii, așa cum nu mai văzuse vreodată. Gilla, nimfa a cărei voce răsuna foarte rar în palat, privi tabloul cu ochii ei nevăzători, și ajungând la ochii pasării se înfioră: ”sunt ochii ei!”. Degeaba încercă Hevajra să o iscodească, ochii cui?; Gilla nu mai spuse nimic.

Misterul nu a fost rezolvat, și totuși, pânza îi plăcu atât de mult regelui, încât următoarele zile aceasta a fost pusă într-o ramă de cristal în sala tronului, încântând pe toți cei care ajungeau aici. Gilla, ai cărei ochi nu vedeau decât o lume distorsionată și difereită de cea a poporului ei, evita cu delicatețe acea bucată de pânză.

Hevajra se dovedi a fi o admiratoare înfocată a pergamentelor prăfuite din bibliotecă. Deseori, era văzută savurând o ceațcă aromată de ceai pe veranda spațioasă, plină de soare a palatului. Pe masă, lângă nelipsita vază cu biscuiți și ciocolată, mereu se găsea câte un pergament, două, sau chiar un volum scris într-o limbă prea puțin cunoscută. Atunci când nu o găseai pe verandă, o vedeai în atelierul regelui, făcând cele mai sigure măsurători, combinând cele mai frumoase mătăsuri, schițând cele mai interesant și armonioase veșminte, căci Hevajra era nimfa care era în stare să creeze cele mai frumoase rochii – pentru doamne, și cele mai minunate robe – pentru domni.

Într-una din zile, atunci când treburile regatului nu o deranjau, când atelierul era prea sufocant, nimfa își luă ceașca de ceai de fructe și un pergament vechi, mai firav decât toate celelalte. Nu desluși scrisul, căci era un scris străvechi, necunoscut ei. Se îndreptă spre bibliotecă, căutându-l pe Llassar, bătrânul ministru ce era cunoscut pentru faptul că cunoștea toate limbile vorbite, de la înființarea regatului până în prezent. Dar nu-l găsi; în biblioteca vastă, mirosind a pergamente, praf și cuiburi de șoareci, o văzu pe Gilla, ai cărei companie nu-i aducea prea mare satisfacție; după incidentul cu pasărea albastră, Gilla părea prea puțin interesată de a petrece timpul cu Hevajra. Decisă să nu o deranjeze, se îndreptă spre ușă, dar nimfa cu părul roz îi vorbi:

-Ce ai acolo?

Se întoarse încurcată:

-Îl căutam pe maestrul Llassar, dar văd că nu este aici…

-Hevajra, ce pergament ai în mână?

Vocea ei, de obicei calmă, prea rar auzită, o intrigă.

-Nu știu; nu deslușesc cuvintele. E o limbă ce nu îmi este cunoscută.

Gilla se ridică de la masă, închise cartea și se îndreptă spre Hevajra. Îi luă pergamentul din mână, îl privi atentă. O umbră de mirare îi trecu pe față; doar atât. După care se încruntă.

-Este povestea celor șapte nimfe.

-Povestea celor șapte nimfe? Nu auzisem niciodată despre ea…

-Nu aveai cum; ești prea tânără. Oricum, nu este ceva demn de povestit.

Dar tremurul ușor al mâinilor, atunci când încercă să împăturească pergamentul, o trădă.

-Zi-mi, Gilla, despre ce este această poveste?

Nimfa își fixă privirea oarbă spre Hevajra, iar chipul ei, în lumina palidă a lumânărilor, în atmosfera plină de praf și curenți de aer rece o înfioră; era ceva ascuns în acea bucată de pergament…

(c) Imagine: Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892


%d bloggers like this: