Tag Archives: aer

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Ascultă

tumblr_n17lszmWju1qhttpto1_500Hai să ne îmbrățișăm ca doi nebuni sub cerul negru. Să ne lăsăm capul pe spate, și inspirând un aer rece, să căutăm constelații ce se află la milioane de ani lumină. Să privim cerul până ne doare gâtul; până ni se înlăcrimează ochii; până ce încep să ne doară mâinile în îmbrățișare. Dar să continuăm să privim cerul…

Sunt atâtea cuvinte pe care aș vrea să le spun, dar care sunt atât de ușoare, încât cea mai mică rafală de vânt mi le fură din gură, le duce undeva departe-departe, iar până la tine ajung doar frânturi, care deseori nu au niciun sens. Și mă privești cu o întrebare neascunsă în ochi; dar eu tac, tac pentru că mi-e frică de o nouă rafală de vânt, mi-e frică de o nouă amestecătură de sunete, aranjate la nimereală, ca un puzzle, de către vântul-copil, care încă nu-și dă seama că piesele nu se potrivesc.

Dansurile noastre se transformă în plutiri, pentru că pasul îmi devine ușor, și mai nou, nu te mai calc pe picioare; nu îmi mai este frică să mă mișc liber, căci știu că în aer nu am cum să te rănesc; nu am cum să te calc, aerul este lin și te apără de mine.

Nopțile cu nenumărate stele au devenit clipe, ore, ani, iar noi tot stăm pe acel petec de pământ în mijlocul mării. E frig, te superi că îți refuz sacoul; dar eu nu simt frigul, nu simt nimic ce m-ar face nefericită. Simt doar grija ta învăluindu-mi ființa, respirația ta caldă, mâinile ce îmi iubesc fiecare parte din corp. Încerci să îmi tot pui sacoul pe umeri, dar îmi vine să-l arunc cât colo, să-ți spun că nu contează nimic, să tot ce rămâne suntem doar noi, în mijlocul unei ape întunecate, care mâine va deveni azurie… dar iarăși, vântul îmi fură cuvintele și le duce în larg, iar până la tine – niște semne nedeslușite, transformând fraze în cuvinte total nepotrivite.

Și totuși, lupta mea cu vântul abia a început; și vei vedea că, într-un târziu, voi reuși să vorbesc tare, să prind vântul de mâinile lui hoțomane și să-l opresc. Și vei vedea că știu să vorbesc. Doar așteaptă puțin, așteaptă-mă…


Vacanță cu drum însorit, dezamăgiri și miros de pietre

În ultimele zile de vacanță am vizitat o bună parte din țara noastră. Dar să le iau pe rând.

Am mers din Constanța până în Sibiu, un oraș pe care voiam să-l vizitez de foarte mult timp. Pe când eram în liceu și aveam idei trăsnite în cap, aveam de gând să mă urc singură în primul tren și să ajung în acest oraș, ca să fac… să fac ce? Această întrebare nu îmi deranja gândurile. Ce bine că nu am avut impulsul necesar să o fac.

Iar înainte ca oamenii din partea locului să îmi sară în cap, pot să spun că orașul este frumos. Cel puțin, acea parte pe care am vizitat-o, și anume centrul vechi. Străzile pavate, case cu acoperișuri ce au acele ferestre mici, ca niște ochi ce te privesc suspect… dar m-am simțit ca într-o altă țară, căci oamenii din jur arătau altfel. Și nu e un lucru rău, doar că… mi s-a părut un oraș frumos și spectaculos, dar nu mi-aș dori să stau în Sibiu. Cum mi-au zis și mai mulți prieteni, Sibiu pare a fi orașul leneșilor, unde după ce vizitezi toate locurile frumoase te saturi de ele și pe urmă nu mai ai ce face. Poate greșesc, dar consider că este un oraș ce este ridicat în slăvi prea mult, ce-i drept, oamenii sunt mai civilizați, dar strada nu este mai curată decât în alte părți, magazinele nu sunt poleite cu aur și cerul nu are o altă culoare. Verdictul? Nu aș mai veni aici, simt că nu mai am ce vedea.

Trecând la următoarea destinație, pot să spun că a fost o surpriză, și chiar una foarte plăcută. Începând cu Bulevard, hotelul în care am stat, cu o priveliște minunată de cealaltă parte a ferestrei, camere aproape luxoase, și să nu mai zic despre restaurant – a fost delicios tot ceea ce am mâncat, iar despre deservire nu pot să spun nimic rău, căci am fost tratată foarte frumos.

20140909_163438Orașul despre care vorbesc este Sighișoara, iar cei ce nu l-au vizitat încă au de descoperit niște locuri minunate, mie cel puțin mi-a creat impresia de oraș apărut special pentru oamenii ce vin în vacanță. Nu era acea aglomerare ca în Sibiu, de exemplu, iar cerul senin a îndemnat mai multe miresici să vină să-și facă pozele în cetate. Dacă m-ar întreba cineva ce mi-a plăcut cel mai mult, nu aș putea da un răspuns ferm. Turnul cu ceas are un muzeu interesant, m-au amuzat ustensilele folosite de chirurgi în secolul al XIX-lea, pantofiorii purtați de domnițe la bal, lăzile de zestre, figurinele de lângă ceas, sau mai bine zis, zeitățile pe care le reprezentau. Un alt lucru ce mi-a plăcut foarte mult sunt străduțele cu acele case vechi, cu obloane, mai toate înfrumusețate cu mușcate la fereastră. Este un deliciu să te plimbi pe acele drumuri care păstrează pașii unor umbre, să admiri cerul, în contrast cu florile mici, viu colorate.

Scările ce duc spre liceul din cetate nu au fost greu de urcat, însă ghidul din vechea școală ne-a povestit despre numărul de trepte și ne-a arătat acea sală de clasă unde cândva au învățat copiii ce demult nu mai trăiesc. Ceea ce mi-a plăcut este că intrarea era oarecum liberă: ținea doar de vizitator cât dona instituției. Mi se pare o metodă mult mai eficientă și plăcută decât un preț fix.

Un alt lucru puțin mistic mi s-a părut orga, a cărei sunete se auzeau din biserică, ușile acesteia la rândul său fiind închise de cine știe cât timp. Și să nu mai spun despre o instituție administrativă, a cărei fațadă nu s-a schimbat foarte mult de pe timpurile în care a fost ridicată clădirea.

Mi-a părut rău când am plecat, căci Sighișoara a fost o experiență frumoasă; să nu uit să menționez cofetăria ”La Angela”, căci macarons atât de bune, pufoase, cremoase și dulci nu am mai mâncat nicăieri.

Următoarea destinație a fost Iașiul, dar până a reveni acasă, am vizitat Cheile Bicazului, Barajul și Lacu Roșu, pe care nu m-am plimbat, dar m-am amuzat văzând cum unii turiști, în special domnișoarele, plângeau de frică urcându-se în barcă… păi dacă ai fobie, de ce mai insiști?

Această prezentare necesită JavaScript.

La Lacu Roșu era un formolică de toată frumusețea, un cerșetor cu diplomă de la Harvard aș zice, căci felul în care se uita cum mănânci, stând cuminte și răbdător, dar privindu-te în ochi, nu îl lăsa niciodată fără o bucățică bună de ceva. A fost impresionantă și familia de rățuște de pe lac, mai ales felul în care se scufundau după hrană, se chemau una pe cealaltă și se apropiau, aproape fără frică, de turiștii ce le ofereau fărâme de pâine.

Înainte să ajung la Iași, am făcut o pauză în Piatra Neamț, oraș așezat în munți, dar cu acele case, oameni, străzi și brutării care îmi amintesc de casă. Hotelul în care am stat avea o priveliște frumoasă din balcon, iar felul în care arătau camerele erau o amintire vie a comunismului, a luxului de cândva. Mi-a plăcut și micul dejun, cu de toate, cafea făcută imediat și sala mare, cu oglinzi reci.

Am avut o vacanță frumoasă, alături de oameni frumoși și de cer senin, munți spectaculoși, drum lung și mirosind a pietre. Iar de săptămâna viitoare începe facultatea – pentru unii, liceul – pentru alții, poate un nou început pentru o altă categorie de oameni. Să aveți o toamnă frumoasă!


Gri – Tiamat: Femeia cu râs de copil

Tiamat (Emma Watson; sursă tumblr)În troleibuz nu era prea multă lume; dimineața de duminică, mai ales dacă e o dimineață rece de februarie, nu tentează prea multă lume să iasă din casă. Tiamat însă nu mai suporta apartamentul mic și sufocant; de când au plecat copiii ei, liniștea a devenit mai apăsătoare parcă. Au sunat-o acum câteva zile, i-au zis că vor veni săptămâna viitoare, iar Tiamat îi aștepta cu nerăbdare: liniștea se va mai diminua. Și așa, întrevederi scurte, de câteva zile, de patru ani deja…

Nu vedea ce se întâmplă afară. Gerul a mușcat din sticlă, lăsând loc unei ferestre imense și pictate cu frunze și spini. În dreapta ei, o bătrânică i se plângea alteia cât de rece este iarna aceasta. Taxatoarea supărată încerca să explice unei doamne că permisul ei nu mai este valabil. Se auzea plânsul unui copil, mama căruia încerca să-l calmeze cu vorbe dulci. Mai în față, câțiva adolescenți mahmuri picoteau în picioare; se pare că au avut o noapte lungă. Tiamat continua să-și privească chipul gri în geamul înghețat. Același păr de un galben spălăcit, aceiași ochi cenușii de atunci.

Plânsul copilului s-a transformat în râs vesel. Bătrânica și prietena ei erau îmbrăcate în rochii lungi, roșii, frumoase. Părul îl aveau strâns la spate cu perle și pene. Una fuma o țigară aromată; cealaltă ținea în mână un program. Discutau încet, etalându-și zâmbetele elegante. În spatele lor stătea o doamnă tânără, de statură mijlocie, ținând un volum de Shakespeare în mână. Era profesor de liceu. În fața ei stăteau trei tineri ce o ascultau foarte atent; unul, cu ochelari înrămați în fire de argint nota ceva într-un carnet. Colegul lui o întrebase ceva pe profesor; aceasta și-a întrerupt gândul și a început să-i explice de ce e în trei acte și nu două. Al treilea se uita pe pereții plini de fotografii ale actorilor; avea un aer visător.

S-a auzit un clopoțel ce chema publicul în sală. Scaunele roșii își așteptau stăpânii pentru acea seară. A început căutarea prin întuneric a numerelor scrise cu cifre aurite. În aer plutea o undă ușoară de parfum scump. Luminile au început să se stingă, devenind din ce în ce mai palide. Cineva a tușit. În rândul din față se petrecea ceva; luminile s-au reaprins doar pentru ea, pentru Tiamat, femeia care stătea pe scaunul din mijlocul primului rând. S-a ridicat și s-a uitat spre oamenii din spate, învăluiți de un nor de lumină neagră. S-a ridicat un val de aplauze; femeia cu zâmbetul ștrengar de copil și-a aplecat capul în semn de respect pentru cei din sală. Cineva i-a rostit numele și i-a enumerat rolurile; astăzi era un simplu spectator ca toți ceilalți, urmând să se piardă în întuneric odată cu ieșirea pe scenă a unei june cu părul de aur. Aplauzele însă nu conteneau; era iubită. Era iubită de atâția oameni care nu o cunoșteau și totuși o apreciau; de-ar fi iubită la fel de mult de…

Trolebuzul a frânat brusc. S-a auzit oftatul unei femei, înjurăturile șoferului; tinerii din față s-au trezit, buimăciți, uitându-se în jur ca să înțeleagă unde sunt. Bunicuța și prietena ei au început să se vaite, văzând în acest accident semnul morții. Copilul abia adormit a început să țipe, ignorând încercările mamei de a-i băga suzeta în gură. Taxatoarea s-a îndreptat spre șofer ca să vadă ce se întâmplă.

S-a adeverit a fi un accident minor – cineva s-a oprit brusc și prea departe de semafor. Murmurul pasagerilor continua să încălzească aerul înghețat. Tiamat oftă: abia s-au stins luminile și urma să apară mica ei frumusețe cu părul de aur. Acum însă este nevoită să asculte oamenii aceștia hâzi și plictisiți de viață în loc să își privească copila pe scenă. În depărtare încă se mai auzeau aplauze…

Tiamat – în mitologia babiloniană, monstru al haosului, zeița primordială a oceanului.

Gânduri aiurea printre visări și toamne

…Iar tot ce voiam era o toamnă splendidă, eclipsată de zâmbetul tău. Mi-am dorit o potecă pierdută undeva în lume, o potecă înconjurată de timiditatea copacilor bruni, roșii, portocalii care și-ar retrage crengile frgile, bătrâne de câteva luni spre trunchi, oferindu-ne drum liber. Mi-am dorit să ne ținem de mână, așa, ca-n copilărie, atunci când dragostea însemna ținutul de mână, lopățica mai departe de capul celuilalt și un pumn de bomboane furate din fructieră, mâncate în grabă undeva în spatele casei, ”cina romantică”. Cum spuneam, mi-aș fi dorit să ne ținem de mână și să alergăm pe poteca dăruită de toamna splendidă. Să încerci să mă oprești și să îmi zici că sunt o copiliță fără minte la cei aproape 20 de ani ai mei. Să mă îmbrățișezi așa cum numai tu știi și să-mi șoptești la ureche acel ”micuțo” pe care l-am adorat din prima clipă. După care să mă eliberezi din îmbrățișarea ta, crezând că m-am astâmpărat, lucru naiv, deoarece voi fugi înainte, chicotind, iar tu te vei lăsa păgubaș și doar vei zâmbi.
Ți-am zis că nu-mi plac florile, nu-i așa? Te-am mințit, de fapt îmi plac foarte mult, mai puțin trandafirii. Îmi amintesc de o iubire egoistă ce s-a spulberat demult, undeva într-un oraș pe care nu mi-l mai amintesc. Îmi plac florile pentru că sunt frumoase; îmi plac pentru că acoperă aerul din jurul meu cu parfumul lor mimunat, mereu proaspăt; îmi plac florile pentru că în mirosul lor îți simt prezența și pentru că mereu mă fac să zâmbesc când le privesc. Sunt atât de puține lucruri minunate în viață, însă unele dintre ele pot fi prelungite datorită unor lucruri mărunte, cum ar fi irișii, de exemplu…
Cum ziceam, aș vrea să ajungem în inima pădurii, lăsând poteca în spatele nostru. Mi-aș dori să ne culcăm pe iarbă fără să ne pese că s-ar putea să ne ridicăm cu pantalonii colorați în verde și cu diferiți gândaci în cap; mi-ar plăcea să admir cerul cu tine, cerul tomnatic care îmi este cel mai drag: calm, albastru crud, cu vânt atent, nori aproape nemișcați și v-uri de păsări migratoare. Cer melancolic, atins atent de tot de un avion, străbătut de vre-o pasăre tânără, avântată în primul zbor. Mi-ar plăcea să stau o eternitate în spațiul acela, o poieniță înconjurată de pădurea împodobită cu raze de soare, cer imens, iarbă prin păr și mâna ta strângând-o pe a mea. Mi-aș fi dorit să admirăm împreună freamătului vieții din jurul nostru, chiar dacă gândurile fiecăruia ar zbura în direcții diferite. Mi-aș dori să-ți simt prezența alături, chip cu ochi albaștri mai senini decât cerul. Ochi pe care mereu încerci să-i ascunzi de mine, și nu pot înțelege de ce ai încerca să ascunzi de lume ceva atât de fermecător.
Aș vrea să exiști alături de mine într-o fărâmă de lume; să exiști în inima mea, în amintirile mele, în realitatea pe care o trăiesc; mi-aș dori să fii tu, o enigmă cu ochi albaștri; mi-aș dori să știu că ești bine acolo unde ești și că îți este dor de mine, oricând, oricunde. Mi-aș dori să cred că exiști și în lumea acea mică, în inima pădurii, înconjurată de copaci din carnaval, un cer albastru, imens și iarba moale, aproape palidă prin păr…

 

 

 


De dimineaţă…

…Vreau să înşir mărgele de scoici pe stânci şi in vise. Vreau să-i zic că de fapt iubesc cerul şi noaptea şi nu îmi este frică de propria umbră. Vreau să închid ochii şi să adorm,  să nu mai am tendinţa să mă trezesc dimineaţa devreme şi să-mi beau ceaiul singură. Vreau să ningă acum, în august, să ningă nebunatic, să prind fulgii în păr, să-i sărut cu buzele reci. Vreau să alerg prin ploaia care a fost ieri, să alerg pe bulevard şi să nu  alunec pe asfaltul inundat. Vreau să deschid fereastra şi să las vântul să-mi facă ravagii prin cameră. Vreau să am o  zi frumoasă, să-mi îmbrac rochia nouă şi să umblu desculţă prin centrul oraşului cu îngheţata într-o mâna şi sandalele în cealaltă. Vreau să ies cu prietenii şi să râdem mult, cu poftă, să ne facem de cap şi să simulăm nebunia. Vreau să mă dau în scrânciob şi să râd  cum o făceam ceva timp în urmă. Vreau să cânt, chiar dacă sunt afonă. Vreau uneori să fiu inexistentă pentru oamenii de pe stradă. Vreau să nu fiu privită. Vreau să fiu singură şi totodată mi-e frică să nu vad oameni în jurul meu. Vreau, în sfârşit, să fiu la fel de binedispusă în fiecare zi aşa cum sunt acum. Să-mi cânte sufletul şi să râd în interiorul meu, observând oameni furaţi de probleme zilnice, pierduţi viaţa care se strecoară printre şedinţe şi telefoane…


Frumuseţe scăldată în trup şi suflet

Aş vrea să mă scald în răcoarea unei nopţi de vară, îmbrăţişând fumul nisipului evaporat. Aş cânta cu pietrele de pe fundul mării şi aş savura esenţa de caramel a unui frappe. Aş trezi vântul, dimineaţa devreme, ca să ne întrecem în sunet. Aş retuşa rozul strident al apusului şi aş picta cerul cu praf de lună, strănutând de la prea multe fire de argint. Aş plonja în vâltoarea de rândunele, schiţând un dans zburdalnic de libelulă. Aş încerca să uit totul, totul ce ţine de tristeţe…

Aş mângâia fruntea unui copac pierdut printre pietre. Aş însemna în suflet gustul zâmbetului  tău inocent, atunci când mă priveşti. Aş strangula fâşia de scoici moarte ca să nu mă mai cheme. Aş enerva pascăruşii, strigând în urma lor. Aş juca x şi 0 cu buburuzele, zumzăind uşor o melodie ce le-ar adormi. Aş fura chitara ta ca să îmi amintesc primele clipe. Aş visa aroma nocturnă a mării şi aş încerca să cuprind voluptatea norilor. Aş face atât de multe…

Vreau să sar, să ţip, să cânt, să visez, să iubesc, să trăiesc! Numai de mi-ar ajunge aerul şi nu mi s-ar topi aripile… Dar tu?

Atingând cu vârful limbii ploaia de zahăr vrei să guşti din clipa fericirii. O eternitate ai aşteptat această dulceaţă, ai mângâiat sufletul cu amoruri deşarte şi ai existat pentru a vedea răsăritul unui nou vis. Ai ascultat murmurul de dorinţe din capul tău şi le-ai copiat în expresia feţei. Pentru că eşti iarna ce nu deschide uşa căldurii pe care o aştept. Pentru că răceala ta mă doboară în fiecare zi, pentru că frumuseţea îngheţată este una tristă, ştearsă.O frumuseţe ascunsă de suflet. Cât de mult vreau să fii o rază de lumină tomnatică, să mă piepteni lejer, să îmi săruţi fruntea cu buzele ruginii şi să mă îmbraci în căldură ta calmă…

Ai privit prin lentila optimismului şi ai dat de mine. M-ai văzut în cele mai vii culori, tânără, frumoasă, firavă şi atât de proaspătă… Ai crezut pentru moment că îţi aparţin şi totuşi, nu sunt a ta. Nu sunt a nimănui, doar a unei rafale nebunatice a vântului primăvăratic. Sunt fir de iarbă ascuns printre picături de rouă. Sunt oglindirea zâmbetului unei mame în ochiul de sticlă al unei feline. Sunt roşu aprins, alergând prin vene. Sunt o  încheietură suavă a unei flori deschise în ajunul troienilor. Sunt un gând obsedant al nopţii fumurii de noiembrie. Sunt un rânjet diavolesc al gerului în lăcaşul etern al ninsorii. Sunt un mesaj aruncat accidental  în cascada de licori a magiei. Sunt o imagine care mereu se schimbă pentru a găsi, în sfârşit, un loc unde ar ptea să rămână neschimbată pe vecie.

În profunzimea raţiunii inimii  tale, aş vrea să găsesc un singur răspuns: cine eşti tu?


%d blogeri au apreciat asta: