Tag Archives: stele

Cartea II: Unde se ascunde vântul (I)

tumblr_mkc8d7iTo01s5ea97o1_500Raza de la miază-noapte, ceața dimineții și cristalul din cer

Se spune că odată, într-un loc ferit de lume, trăiau trei surori, care însă nu erau legate prin sânge.

Sora cea mai mare semăna cu o noapte: avea ochii de culoarea cerului de la miezul nopții. Părul ei, lung și mătăsos, strâns cu grijă într-o coadă lungă, mereu lăsată pe spate, iradia în nuanțe de albastru-întunecat. Era o elfidă cu ochi negri și părul ca smoala, iar Țara Irisului nu a mai văzut așa ceva.

Numele ei era Anahita. Elfida nu era o soră-model: ursuză și tăcută, aceasta prefera să-și petreacă timpul în singurătate, departe de cele două surori, în desișurile întunecate ale pădurii în care locuiau. Anahita era singura care știa despre faptul că mama ei nu este ceea ce pare, iar surorile ei nu sunt, de fapt, surori de drept.

A doua soră era tot o elfidă. Din punct de vedere fizic, aceasta era o elfidă tipică: păr puțin ondulat, de culoarea grâului copt, strâns cu grijă în vârful capului prin intermediul a numeroase ace și panglici, aranjate ingenios; ochii albaștri ca un cer pe înserate, pe care se plimbă câțiva nori de ploaie.

Numele ei era Hisperia, iar vocea ei suna la fel de cristalin și de dulce precum numele. Elfida nu își cunoștea originea, deși mintea ei ascuțită i-a spus din fragedă copilărie că mama ei nu este de fapt mama ei – prea era diferită de ea femeia aceea; în plus, avea o umbră înfricoșătoare…

Sora cea mai mică era, probabil, cea mai frumoasă – dar și cea mai nenorocită. O ciudată vrajă îi furase vocea în copilărie, oferindu-i în schimb o diademă din argint în formă de cerc care îi strângea fruntea și-i acoperea urechile. Ce incantații s-au folosit pe acel obiect, nu se știe, însă elfida nu a reușit niciodată să-l scoată.

Numele ei era Mireia și semăna cu o zeiță: părul lung până la genunchi, bucălat, de un galben palid, ca primele raze ale dimineții. La pachet cu părul veneau și ochii ei, de un albastru ca cerul senin. Aceste două aspecte contrastau mult cu pielea ei albă, ca de marmură – exagerat de albă chiar și pentru o elfidă.

Povestea celor trei surori nu ar fi cu nimic excepțională dacă nu și-ar fi dus traiul în pădure, departe de orice civilizație, mereu ghidate de umbra mamei lor – a cărui chip nu-l știa niciuna dintre ele.

Cine era mama elfidelor? Cărțile și legendele nu menționează nimic despre aceasta. Și totuși, se găsesc fărâme printre filele vechi care povestesc despre umbre și stafii și energii care bântuie un anumit Labirint al Stelelor, situat între Țara Irisului și Regatul Gherinei. Se presupune că misterioasa elfidă din pădure ar avea vreo legătură…

Să revenim totuși la cele trei surori care nu erau surori de niciun fel. Fiecăreia i s-a prezis viitorul într-o noapte în care lacul din pădure nu a oglindit luna ce stătea fix deasupra acestuia. Deși cerul era înstelat și senin, oglinda lacului a rămas nemișcată mult timp, oglindind doar culoarea neagră. Cele trei elfide erau aici pentru că mama lor le-a poruncit. Femeia a rămas ascunsă în umbra copacilor, pe când cele trei tinere stăteau pe malul lacului, fiecare privind într-o direcție diferită.

Anahita avea pe atunci vreo 15 ani. Ea știa mai multe decât surorile ei, și imediat și-a dat seama că ritualul acesta nu era niciodată îndeplinit pentru binele celora care participă – pentru a afla ceva, trebuie oferit un lucru în schimb, unul foarte valoros. Reieșea că mama ei obținea ceva de pe urma lucrurilor pe care urma să le vadă fiecare dintre ele; elfidele însă aveau de pierdut.

Astfel, Anahita a rămas în picioare, în partea dreaptă a lacului față de locul unde stătea în umbră mama ei. Hisperia, care pe atunci avea vreo 12 ani, a rămas și ea în picioare, stând cu spatele la elfida din umbră. Mireia, în schimb, care abia împlinise 10 ani, s-a așezat pe o piatră situată mai departe de mamă, în stânga Hisperiei. Toate cele trei au stat nemișcate un timp.

Când luna a atins mijlocul bolții, oglinda lacului a început să se deformeze, să creeze valuri și imagini pe care doar cei ce stau pe mal le pot vedea. Fiecare dintre elfide a văzut un singur lucru.

rendez_vous_by_sallyslips-d7vwsoj

Anahita a simțit o adiere rece de vânt, de parcă s-ar fi aflat într-o casă părăsită, fără uși și fără ferestre, unde vântul bate cum vrea el. În oglinda întunecată a lacului, elfida a văzut petale albe de crini, care cădeau de undeva pe suprafața apei, ca imediat după să se scufunde lent, mai mult plutind spre fund decât căzând.

Hisperia a simțit un vânt cald care-i mângâia ușor panglicele din păr. Din stânga ei apăru o lumină care a străpuns oglinda lacului ca un fulger. Apa s-a colorat imediat în albastru, iar din adâncuri, aproape de ea, a apărut un șuvoi puternic de apă, care imediat ce o atingea se transforma în bucățele minuscule de gheață.

La început, Mireia nu a văzut nimic. Și totuși, apa întunecată o trăgea spre ea, o ademenea precum o sirenă ademenește marinarii în larg. Elfida își apropie fața de oglinda apei fără să-și dorească acest fapt; era speriată, căci o forță ciudată o trăgea tot mai aproape și mai aproape… la un moment dat, Mireia își pierdu echilibrul pe piatră și fața i se împotmoli în apa ce o îmbrățișă ca o mlaștină. Câteva clipe, ea nu a putut să se miște, deși ochii și i-a ținut deschiși. Apa pe loc a devenit transparentă, de parcă afară era miezul zilei; a putut vedea și peștișorii roșii și azurii care s-au speriat de buclele ei aurii, căzute în apă sub forme ciudate, nemaiîntâlnite pentru viețuitoarele apei. Mireia nu simți nevoia să respire; peștișorii o fascinau și o îndemnau să vină cu ei. Undeva din adâncuri, spre elfidă răzbi un val de bule de aer, numeroase, care i s-au lipit de față și i-au invadat părul. În acel moment, aceeași forță care a tras-o înăuntru a tras-o acum înapoi. În câteva clipe, elfida stătea, cu fața și părul ud, pe piatra de pe mal.

Luna își reflecta acum lumina în oglinda apei. Lacul deveni și el luminos de la nenumăratele stele care acum dansau la suprafață. Din umbra copacilor se ivi mama lor, care nu le-a întrebat nimic. A trecut, fără să scoată vreun cuvânt, pe lângă Anahita și îi scoase din păr o petală albă de crin, împăturind-o cu grijă într-o bucată de stofă roșie. Apoi, s-a apropiat de Hisperia și îi dezlipi o un cristal mic de pe corset, învelindu-l și pe acesta cu grijă într-o bucățică de stofă portocalie. Când s-a apropiat de Mireia, elfida scoase o sticluță de sub mantia ei lungă și plină de mistere și apucând o buclă din față a fiicei sale, o stoarse cu grijă deasupra sticluței, până ce aceasta s-a umplut.

-Atât, a zis elfida. Putem pleca acum.

Cele trei fiice au urmat-o, însă nu i-au văzut niciodată zâmbetul ce-i flutura pe buze în noapte aceea. Doar Anahita și-a dat seama de ce zâmbea elfida; dar era deja prea târziu…

Sursă imagini:

1 – tumblr, autor neidentificat;

2 – (c) Rendez vous by sallyslips on DeviantArt.


Poezie despre tine

largeTu ești lumina ce-mi învăluiește întunericul, și nu invers; ai puterea să scapi de umbrele lungi și mâhnite din mine ce încearcă să te tragă la fund; reziști.

Tu ești după-amiaza caldă, cu mult soare ce alungă bruma dimineților reci și ploioase de toamnă ce se ascund în interiorul meu.

Tu ești Micul prinț al meu – și poate că nu știi, dar Micul prinț e cartea mea preferată.

Tu ești biblioteca cea plină de cărți cu foi îngălbenite, într-un colț al căreia există un fotoliu în care aș vrea să mă ghemuiesc pentru totdeauna.

Tu ești cafeaua neagră, tare și amară pe care o sorb în fiecare dimineață direct din ochii tăi.

Tu ești zidul ce mă protejează de mine însumi; când umbrele cresc, crești și tu, ascunzându-mă în brațele tale. Când dispar,

Tu ești zahărul meu pentru cafea; e destul să zâmbești ca să fac diabet. Cel puțin de șapte mii de ori pe zi.

Tu ești căldura ce mă învăluie pentru că tot timpul ai mâinile calde și inima fierbinte.

Tu ești muzica din interiorul meu când gândesc.

Tu ești dragul meu pentru că, mai nou, îmi place să calc cămăși.

Tu ești omul cu răbdare nelimitată, pentru că mă suporți așa, neîndemânatică cum sunt.

Tu ești un pictor desăvârșit, pentru că fiecare zi se transformă într-un peisaj din clipa în care deschid ochii.

Tu ești cerul meu plin de stele, pe care l-aș privi încontinuu, chiar dacă unele nopți sunt reci și stelele se ascund după nori.

Tu ești viteza de 300 km/h, pentru că îmi faci inima să-mi bată ca o nebună.

***

Scumpul meu cu miros de mare, de-ai ști, de-ai ști cât îmi ești de drag!


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (II) – Serenizii

tumblr_mjz2101Bne1qhttpto3_500Urmă o pauză de tăcere, timp în care grifonidul își aprinse o țigară. Copiii începură să vorbească între ei. Țigara se termină, iar maestrul își reluă povestea:

Imensul cimitir al meduzinilor a fost creația serenizilor, poporul vecin, al cărui pământ era acoperit de ghețari și frig și vânturi ce nu mai continuau să înghețe sufletul. Dar serenizii, un popor înalt de statură, cu pielea de un galben pal, mâini firave, chip cu trăsături reci, ochi gri și părul deseori alb, erau creația lui Eerio, un zeu străvechi, pe care nu l-a văzut niciun suflet.

Eerio se stabilise într-un ținut cândva total pustiu, unde doar vântul își găsise loc de existență. Fiind un zeu cu gânduri sumbre, și dorindu-și din răsputeri singurătatea, Eerio se asigură că nicio formă de viață nu-l va deranja vreodată: a creat o barieră din gheață, a dat naștere la cele mai reci vânturi, a ascuns soarele după o cupolă de gheață aproape transparentă și crease propria Viață, serenizii, după care își construi un castel de cristal, fără uși, dar fără acoperiș, unde se găsește și astăzi. Nu se știe dacă e mort, dacă e viu, dacă se mai află pe tărâmul serenizior. Aceștia nu știu cum arată, iar palatul de cristal este singura dovadă al existenței zeului.

Poporul gheții, cum i s-a spus, seamănă foarte mult cu zeitatea lor. Cruzi, egoiști și reci, aproape lipsiți de sentimente, serenizii se considerau cea mai înaltă și evoluată formă de Viață; deși frumoși, impozanți, acestora le lipsea ceva – setea de cunoaștere, astfel încât zilele lor treceau sub cupola de gheață fără a le aduce nimic nou.

În timpul unui solstițiu, în sânul unei familii nobile se născuse un copil diferit: deși avea pielea de un galben pal, părul său emana lumini verzi, întunecate, asemănătoare mlaștinilor în amurg. Văzând acest lucru drept un blestem din partea zeului, părinții și-au numit fiica, căci era o fetiță, Phyllida, pe care au încercat să o apropie de Eerio, lăsând-o deseori pe treptele palatului fără uși. Crescând mai mare, serenida se simțea din ce în ce mai nefericită; evitată de familie, izolată de alți copii, privită cu dezgust de maturi, aceasta își petrecea timpul în preajma castelului. Când împlini 15 ani, Phyllida găsi o crăpătură în zidu ce înconjura castelul lui Eerio. Mânată de curiozitate, spre surprinderea sa, serenida găsi că dincolo de zid nu mai exista gheață; vânturile erau mai calde, iar pământul avea culoarea părului ei – un verde închis. În depărtare, se vedeau niște case de o formă pe care nu o cunoștea. Acesta era regatul lui Diphda, un tărâm necunoscut serenizilor. Phyllida a fost sfârșitul meduzinilor”.

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto5_500Printre copii s-a auzit un murmur, iar maestrul a decis să-și aprindă o a doua țigară. Un elfid mic, cu ochii de culoarea mării, se apropie de maestru:

– De ce Phyllida a fost sfârșitul meduzinilor?

Caylus îl privi cu un zâmbet. Întrebarea a atras atenția celorlalți copii, care și-au îndreptat toată atenția spre bătrân. Grifonidul își stinse țigara.

– Se presupune că Phyllida s-a îndrăgostit de un meduzin, iar escapadele ei și lipsa de pe treptele palatului i-au trezit curiozitatea serenizilor de atunci. În unele scrieri vechi se vorbește despre un copil, rodul iubirii unei serenide și a unui meduzin, a cărui viață era sortită să se sfârșească înainte de a se naște. Serenizii, care sunt un popor ce se consideră elitist, nu puteau admite ca unul dintre ei să se cupleze cu o altă formă de Viață. Ca să păstreze copilul, Phyllida a fost pusă în fața alegerii: fie moare, și ea și copilul, fie trădează secretul meduzinilor în schimbul vieții. Ce a făcut Phyllida a fost îngrozitor: a povestit serenizilor despre marele biblioteci și arhive din mlaștini, iar serenizii de la curte, vanitoși și egoiști, au decis să pună mâna pe toate cunoștințele poporului vecin. Nu se știe cum anume, dacă de capul lor, sau cu ajutorul zeului Eerio, dar serenizii au reușit să-și creeze o armată care distruse o parte din zidul de gheață și se năpusti peste meduzini. Deși Phyllida, năpădită de remușcări, își înștiință soțul despre ce urmează să i se întâmple, meduzinii nu au reușit să facă față: poporul lui Eerio i-a distrus, i-a furat tezaurul, aflat în mii și mii de foi de hârtie, înțelepciune adunată de foarte mult timp. După ce totul a fost dus în țara lor de gheață, bibliotecile arse, arhivele prădate, serenizii nu s-au ținut de cuvânt, ucigând copilul Phyllidei.

Se spune că serenida, distrusă de durere și plină de regrete, a plecat pentru totdeauna din țara sa. Printre mlaștini, au început să apară morminte, din ce în ce mai multe; nu se știe dacă serenida a reușit vreodată să înmormânteze toți meduzinii, însă singurătatea, durerea și munca de gropar a fost răsplata copilului nedorit al serenizilor.

– Și atunci de ce se spune despre meduzini că intrarea spre pământul lor e dispărută?

Copilul îi plăcu bătrânului maestru; era interesat de povestea lui, fascinat chiar, dornic să afle fiecare detaliu.

 – După masacru, serenizii, aflându-se în posesia a cantități uriașe de cunoștințe, au decis să sigileze intrarea spre pământurile Diphdei, pentru a evita existența unei reîntoarceri sau reînvieri a poporului. Erau singurii vecini ai meduzinilor, iar intrarea spre tărâmul lor, spărtura în peretele de gheață, a fost sigilată prin magie. În tomul meu vechi nu scrie, dar Eerio le-a dăruit serenizilor de viță nobilă puterea de a stăpâni lumina, care deseori a fost folosită în scopuri egoiste,inumane, din punctul de vedere a altor forme de Viață.

O clipă de tăcere se așternu peste grupul de copii. Caylus închise tomul. Ridică privirea spre cer, încercă să numere câteva stele, să observe strălucirea la latele câteva.

– Este târziu, rosti. E timpul să mergeți la culcare, copii.

– Și povestea? A întrebat o grifonidă mică, cu ochii împăienjeniți de somn.

– Mâine micuța mea, mâine. Ne vom întâlni tot aici, în acest loc, să continui povestea. Dar acum, e timpul pentru somn.

În noaptea caldă, stelele continuau să cadă, lăsând urme triste, sângerii. Țigara maestrului se transformă în scrum, lăsând un miros plăcut, abia perceptibil, de flori necunoscute.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat.

Respiră

1422643_325552244249518_1716970004_nCând alerg, îmi place să privesc cerul. Mă ajută să uit de distanța pe care trebuie să o parcurg. Mă face să mă simt liberă. Îmi plac stelele ce se înșiră pe cer ca niște puncte distante, formând, totodată, câte o constelație. Număr pașii odată cu inspirațiile și metrii parcurși. În jurul meu, domnește aceeași atmosferă – oameni alergând, mii de respirații, mii de pași, mii de urme lăsate pe pistele roșii. Astăzi, miroase a iarbă proaspăt tăiată. A fost meci ceva mai devreme, dar suflul mulțimii a dispărut. Tot ce a rămas e numărul pașilor ce se pierd în cauciucul moale. Și stelele.


Roșu, galben, portocaliu…

Laura Makabresku - FoxDin pământuri, o creatură fantastică își ridica ființa. Într-o dimineață rece, înmiresmată de ceața de pe lac, Creatura a deschis ochii mari, roșii ca fructele de măceș, acoperite de pleoape albe, din care genele cărămizii aruncau o umbră de melancoliei pe chipul ei. Nasul mic și ușor turtit a prins o culoare rozalie de la frig. Făptura își mușca buzele, însângerate de atâta frig și durere. O vulpe îi veni în întâmpinare, făcându-i-se milă de făptura gingașă și totodată, parcă ruptă dintr-o altă lume, vrăjmașă acesteia. Creatura o privi cu o tristețe nemăsurată; vulpea se apropie și cu botul ascuțit i-a dat la o parte o buclă ruginie de pe frunte; părul ei părea o cascadă dezordonată de fire de apă, curgând năvalnic peste frunte, obraji, umeri. Așa au stat o vreme, în tăcere.

Spre seară, sorele păli, plecând grăbit spre alte orizonturi. Vulpea presimți o noapte rece; așa și urma să fie. Pe lângă asta, ciorile negre, aducătoare de moarte, se împăienjeneau prin crengile gri ale copacilor din jur, devenind astfel gardieni înfricoșători. Creatura nu înțelegea nimic: pentru ea, mirosul pământului ud, în care a luat naștere, nu a învățat-o nimic despre cealaltă margine al acestuia, acoperită acum de frunze, iarbă și râme adormite. Vulpea, în schimb, căuta un adăpost pentru Creatură; frigul urma să muște cu poftă din tot sângele cald ce-i se va nimeri în cale.

Întunericul învălui lumea. Se vedeau doar stelele, corpuri pierdute în spațiu, de o culoare galbenă, morbidă, iar jos, somnul vulpii și a Creaturii era vegheat de lumânările pământului, mii de perechi de ochi galbeni și voci răgușite. Creatura se ghemui de frig. Vântul se înteți, aruncând în buclele ruginii frunze roșii, galbene, portocalii, moarte. Înspăimântată, Creatura îmbrățișă singura ființă ce era alături în prima ei zi de viață, vulpea. Așa au stat un timp, tremurând odată cu crengile uscate ale copacilor, vântul rece, aerul…

A doua zi, în pădure era o liniște morbidă. Ciorile au amuțit parcă, iar vântul s-a ascuns undeva, căci nu se simțea niciun tremur în aer. Vulpea se trezi: lângă ea, întinsă pe pământul umed, zăcea o Toamnă răvășită.


Despre ploi

Dor de mare (sursă: tumblr)Astăzi este noaptea mea preferată. După un film din copilăria mea, la fel de savuros și de înduioșător ca acum o mie de ani, Alice Cooper și We might as well be on Mars îmi inundă camera lipsită de lumină. De ce aș avea nevoie de lumină? Căci afară se dezlănțuie o ploaie de vară…

Ploile de toamnă sunt triste, melancolice și îmbătrânite. Mai ales ultima ploaie pe care am prins-o, într-o zi în care făceam 17 ani. Și era trist, căci mă simțeam prea bătrână și prea trecută de orice lucru frumos care se putea întâmpla oricui, dar nu și mie. Totuși, a trecut ceva timp, viziunea aspura vieții s-a schimbat… mai puțin părerea că ploile de toamnă sunt bătrâne și triste.

Ploile de vară, în schimb, sunt tinere, pline de culoare și de miros de iarbă, cireșe, mare și iubire. O iubire ”de vară”, fără niciun început, fără niciun contact după august… și totuși, cea mai caldă și mai frumoasă căci deh, e plină de mister, alături de un om puțin cunoscut care parcă ți-a arătat tot universul său într-o noapte plină de stele pe malul mării. Și da, mi-e atât de dor de mare…

Dar revenind la ploile de vară, sunt preferatele mele. Mai ales când sunt prinsă undeva într-un spațiu deschis, cu nori grei asupra-mi, cu tunete, ce seamănă a lupte între titani, cu fulgere, ce seamănă cu lumină picată din cer, o lumină distrugătoare și, totodată, fascinantă… pe lângă asta, ploile de vară sunt calde, numai bune de alergat pe bulevard sau sărit printre ochiurile de apă formate pe drumul ce duce spre buna. Cui îi pasă că te-ai murdărit de noroi? Ploaia caldă, de vară, îți va lua toată tristețea și murdăria de pe trup, din suflet…


Lumina de ieri de Lucian Blaga

Caut, nu ştiu ce caut. Caut

un cer trecut, ajunul apus.

 Cât de-aplecată e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut

aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse

fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

 

Caut, nu ştiu ce caut. Caut

O oră mare rămasă în mine fără făptură

Ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,

 subt trecutele, caut

lumina stinsă pe care-o tot laud.

[1933]


%d bloggers like this: