Tag Archives: adolescenţă

Lansare Fiind Imagine. Eseuri din adolescență

Mă simt ciudat să scriu din nou pe acest blog, având în vedere că ne-am luat rămas bun în 2015. Știu că v-am spus că ne vedem pe alte meleaguri, că acum scriu în altă parte… dar a intervenit ceva, un eveniment pe care nu aveam cum să nu-l împărtășesc cititorilor mei, de ieri și de azi.

În 2016 a apărut volumul meu de eseuri cu denumirea blogului. Nu am popularizat acest eveniment pentru că nu am fost mulțumită de rezultat – nu am avut un editor, coperta a fost improvizată (să mă ierte persoana a cărei balerini i-am tăiat din poză), așa că rezultatul nu m-a mulțumit.

Fiind Imagine Coperta

M-am ambiționat și am trimis manuscrisul (deloc perfect) la mai multe edituri (aviz scriitorilor ce au material dar nu știu care este pasul următor). Am trimis la vreo 5-6 dacă îmi amintesc bine și, cum mă așteptam, nu am primit niciun răspuns timp de luni bune. Într-o zi a venit un mail de la editura Datagroup, în care am fost anunțată că manuscriusul meu prezintă un interes și că ei și-ar dori să-l publice. Eram în culmea fericirii (și încă sunt) – mi se publică cartea!

Am lucrat câteva luni la perfecționarea volumului; manuscrisul a trecut prin mai multe corecturi, rearanjări, redenumiri și și-a schimbat și coperta (care, de altfel, îmi place teribil de mult!), astfel încât rezultatul este volumul de față,  Fiind imagine. Eseuri din adolescență, care îmi doresc mult de tot să vă placă!

Fiind Imagine eseuri din adolescenta Elena Druta

Vă pup și pe curând!

Later edit: Cartea mea o puteți procura de aici și de aici.

Save


Fiind Imagine – un nou început

Bună-bună tuturor.

Nu am mai trecut demult pe aici; de fapt, trec zilnic, dar ceva mă împiedică să mai scriu. Ceva neînțeles pentru mine, deoarece Fiind Imagine este un blog pe care-l dețin din 2009, are o valoare sentimentală imensă, și totuși, aparține – deja – trecutului. De ce?

Fiind Imagine a luat naștere când am intrat în clasa a 9-a. Eram boboacă într-un liceu imens, plin de uniforme albastre și algoritmi pe care nu-i suportam. Și totuși, liceul în sine a fost o experiență frumoasă prin prisma oamenilor și a revistei școlare.

Oamenii pe care i-am întâlnit au fost diferiți: am avut colegi care mi-au fost dragi și colegi insuportabili. Am avut profesori cărora le păsa de ce crede un elev și cad(av)re didactice care erau interesate să își facă norma și să plece, iar în perioada tezelor să ne pice – pentru că așa s-au aranjat stelele sau pentru că nu am făcut proiecte facultativ-obligatorii.

Mi-au rămas în amintiri câțiva profesori pe care-i respect. Unul dintre ei mi-a fost diriginte și privind în trecut realizez cât de mult am nedreptățit această persoană; și mi-e rușine, pentru că nu așa ar trebui să gândească un om matur. Un alt cadru didactic m-a îndemnat, indirect, să îmi aleg facultatea – în perioada în care nu știam ce vreau să fac. A mai fost un cadru didactic, care mai mult mi-a fost ghid în adolescență în afara pereților liceului; această persoană minunată m-a încurajat atunci când mi-am zis că scrisul nu este domeniul meu și că imaginația mea este săracă. Și totuși, persoana respectivă a văzut mai bine decât mine că undeva acolo, ascuns după numeroși pereți, stă potențialul. Probabil că sunt o dezamăgire acum, că nu l-am lăsat afară… dar va veni și acea zi.

Dar să revin la Fiind Imagine. Articolele de aici mi-au definit adolescența; clipele în care eram fericită sau nu prea, momentele pline de frustrări, răbufniri de furie, chiar un jurnal, unul scris de dragul de a nu exploda în cuvinte care  nu au niciun sens; Fiind Imagine a fost spațiul în care puteam să mă exprim coerent, unde puteam să-mi corectez greșelile sau să îmi retrag cuvintele.

Am ajuns la facultate. În anul I, când totul era nou pentru mine, mi-am continuat jurnalul virtual, dar ceva… ceva nu mai era ca înainte. Cuvintele unei studente nu mai rezonau cu jurnalul virtual al unei adoloescente. Am trecut într-o altă etapă, filele de jurnal s-au rărit, am pierdut șirul cuvintelor pe care voiam să le spun, s-a pierdut furia și frustrarea – elemente care-mi alimentau paginile.

Ar fi greșit să afirm că nu mai am frustrări, că nu am zile în care sunt furioasă, că nu am un amalgam de cuvinte pe care aș vrea să i le zic cuiva… dar a apărut ceva nou în mine, ceva ce nu mai vrea să înșire pe hârtie absolut nimic. Cuvintele s-au pierdut undeva printre termenii de specialitate, timpul pentru a gândi propozițiile născute din frustrări s-a evaporat în nesfârșitele lucrări și teste parțiale, iar furia… furia s-a topit demult în brațele unui om care mi-a zis ”dă-le-ncolo de…”.

De fapt, Fiind Imagine a fost un loc virtual al unui om singur și trist. Mai bine zis, al unei adolescente nesigure și indecise, care nu știa încotro se îndreaptă și de ce. Acum însă, adolescenta s-a maturizat, a realizat ce-și dorește în viață, a început să-și construiască drumul spre ținta pe care și-a prăpus-o. Adolescenta nu mai există, iar dorința de a scrie din imposibilitatea de a împărtăși gândurile cuiva a dispărut și ea, odată cu o persoană cu miros de mare care o face pe deținătoarea Fiind Imagine fericită.

La final, vreau să vă spun că nu voi mai scrie aici; cel puțin, așa cred pe moment. Blogul respectiv este un loc drag mie, spre care mă voi întoarce când voi deveni melancolică, dar nu știu dacă voi mai scrie ceva, cândva.

O nouă pagină se deschide în fața mea, o pagină pe care vreau să o aglomerez cu gânduri pozitive și planuri realiste – mi-am făcut un alt blog, unde mă puteți găsi. Nu promit că voi scrie prea des.

Dacă vă fascinează un beauty blog, am eu unul – vă invit să-l citiți și de ce nu, să discutăm despre. A, și pentru cei care dau BAC-ul anul acesta sau la anul, găsiți un bloguleț dedicat strict subiectului II la Română – eseul argumentativ.

Acestea fiind spuse, eu, deținătoarea blogului Fiind Imagine, vă doresc numai bine și vă aștept în vizită, aici sau pe alte meleaguri virtuale.

Să aveți un an care vă aduce numai lucruri frumoase!


Hello from the outside

IMG_20150522_122535Frunze împrăștiate pe un asfalt ud și uitat de pașii indiferenți ai oamenilor care odată cu ploaia se transformă în amintiri. Tu, fetiță abia ieșită din adolescență, ce cauți aici?

Ce cauți într-o toamnă prea târzie pentru tine, alături de umbrele de care-ți este frică și astăzi, când demult nu mai ai 15 ani? Ce ai pierdut în ploaia care lovește umbrele și alungă trecătorii?

Te-aș întreba lucruri mici și mărunte, importante și mai puțin, dar observ privirea ta. Privirea unei adolescente care nu știe câte ploi vor mai trece până va afla de ce mă vede pe mine, o imagine din viitor, care o privește la fel de mirată. Sau poate că mai puțin… deoarece… ce?

Nici eu nu știu. Fată dragă din trecut, de ce ai apărut azi, într-o lumină udă, în calea unui om ce se îndreaptă spre maturitate? Ce vrei să îmi spui? Ce crezi că știi tu ce nu-mi este cunoscut? Crezi că mă poți învăța ceva, că am omis ceva și tu ai venit să recuperezi acel lucru? De ce taci, umbră tomnatică?

Gândurile s-au împrăștiat odată cu norii. Răsăritul pare a fi promițător: roz, cu nourași pufoși plutind pe un cer de noiembrie. Noiembrie… mi-am amintit; este luna ta. Luna în care-ți place să stai în ploaie, singură, izolată de lume, fără a observa chipurile care te privesc – unele îngrijorate, altele mai puțin. Dar acum știu; îți place să stai sub umbrela ploii și să observi cum frunzele dispar în văzduh iar vocile lumii se prăbușesc în tăcerea din tine. Ești la vârsta când cuvintele cântăresc cât un univers și totodată se împrăștie ca firele de praf. Ești la vârsta când ai vrea să știi ce e bine și ce nu e, dar în același timp refuzi să descoperi, pentru că ți-e frică de consecințele propriei conștiințe. Și da, te privesc și nu pot să ascund un zâmbet la colțul gurii; ești mică și naivă, dar cu o privire fulgerătoare. Nu îmi spui nimic, dar eu știu că îți vei imagina cuvintele mai târziu și mă vei pune la punct în gând. Draga mea fetiță de 15 ani, ce frumoasă, ce enigmatică ești, și cât de limpede este chipul tău în ploile lui noiembrie… și cât de memorabilă este expresia din ochii tăi – ură amestecată cu o multitudine de cuvinte nerostite.

Dar ce să-ți fac, ființă pierdută în ploaie? Ce să-ți fac, dacă tot ce gândești ascunzi sub perdeaua ploii de noiembrie și doar mă privești ca un judecător?


Cum să îndrăgești singurătatea ei

tumblr_lrzknxFobK1r2w5hao1_500Ți-am scris scrisori. Multe. Am lăsat răvașe în tot orașul; pe frunze, pe petalele florilor de cireș, pe asfaltul ud, pe peretele liceului, pe banca din parc. Ți-am lăsat răvașe pe care știu că nu le vei citi niciodată. Nu pentru că nu ai vrea; ci pentru că nu ai fi în stare să le citești, nu ai fi în stare să le vezi; pentru că le-am scris cu un sentiment străin ție, un cod pe care inima ta rece nu-l poate descifra. Și nu îmi pare rău; nu îmi pare rău că nu vei fi în stare să înțelegi vreodată ce am vrut să-ți spun – sufletul tău nu este capabil să simtă ceva, ai un suflet rece, de gheață, de gheață ce taie-n carne, bucurându-se de sângele ce se prelinge pe asfaltul ud.

Ți-am scris scrisori, și probabil că-ți voi mai scrie. Dacă le-aș aduna pe toate, aș găsi un buchet de răvațe diferite, unele pline de dor, altele – de iubire, altele, de durere, însă cele mai multe ar fi împresurate cu lacrimi de adolescentă. Căci asta eram atunci când mi-am deschis inima în fața ta, ca să o primești ca ceva ce meriți și să o arunci, ca o minge de ping-pong, într-un perete, știind sigur că se va întoarce la tine. Dar într-o zi, s-a întâmplat ceva: mingea a dispărut. Am plecat, pentru că nu mai aveam cu ce scrie răvașe: sufletul meu era pustiu, lipsit de orice licărire. S-a terminat.

Danaia. Numele ei îmi trezea imagini de nedescris. Când o vedeam, aveam impresia că mă aflu în altă lume: o femeie puternică, cu o privire hotărâtă și arzătoare, înconjurată de o aură ce semăna mai mult a scut decât a colivie. Era o pasăre rară, de care nu se apropiau bărbații pentru că le era frică; și ea știa asta. Disprețul din privirile ei era unul sincer, direct, arzător. Dar în spatele lui, vedeam o lumină verde, deschisă, proaspătă, de copil.

Era o vară arzătoare, în care greierii înnebuneau orașul prăfuit. Asfaltul cerea ploaie, dar cerul albastru stătea neclintit la locul său, oferind iluzia de mare ce nu-și mai aruncă valurile spre țărm. Danaia, cu părul ei splendid, șaten-deschis, transforma parcul într-un loc pe care aș vrea s-l păstrez în minte ca pe un paradis. Pentru că atunci i-am văzut chipul adevărat, acel chip ascuns de după mască. Nu mi l-a arătat ea, desigur, ci copilul ce a căzut în fața ei. L-a ridicat și a început să-i șteargă lacrimile, spunându-i cuvinte pe care Danaia pe care o cunoștea lumea nu i-ar fi zis. Într-o clipă, femeia s-a transformat în ceea ce era de fapt: o mamă, o rază caldă de lumină, un chip drag pe care ai vrea să-l strângi la piept, să-i mângâi părul, să-i săruți pleoapele adormite, să-i asculți pulsul cu buzele, să o aștepți să vină de la servici. Doar o clipă, și imaginea Danaiei s-a spulberat. M-a văzut, desigur, și masca de femeie rece i-a reapărut din nou. Dar știa deja; și eu știam. Masca era crăpată.

Nu mai scriu scrisori demult. Buchetul cu acele răvașe din adolescență s-a pierdut undeva, într-o seară de septembrie. Nu l-am mai găsit. De fapt, nici nu l-am căutat; nu mai simțeam nevoia să-ți vorbesc.

Mi-a fost greu, să știi. Oricât de mult nu mi-aș fi dorit să-ți pierd urma, tot timpul apărea cineva și-mi spunea cât de bine o duci, cât de fericit ești, cât de mult îți seamănă băiețelul; și nu înțelegeam, nu voiam să accept faptul că ești fericit cu altcineva, că-i dăruiești dimineți frumoase în fiecare zi, că îi săruți chipul, că îi îmbrățișezi copilul, rodul iubirii voastre. Și atunci, buchetul cu răvașe s-a pierdut; pentru totdeauna. A rămas doar un gol imens, în locul căruia, ca să nu îmi ies cu totul din minți, mi-am construit un bloc din marmură, din care mi-am cioplit o mască. De-ai ști cât de bine mă pricep la așa ceva!

Și am purtat-o atât de bine, atât de natural, încât nimeni nu-și dădea seama ce se ascunde în spatele ei. Nici tu; nu chiar tu, ci fiul tău, pe care l-am întâlnit într-o zi. Știam că este al tău – ochii nu i-aș confunda niciodată… dar aici s-a rupt firul, pentru că am întâlnit o altă pereche de ochi ce mă priveau…

Nu-ți voi mai scrie scrisori. Nu mai sunt adolescentă, nu mai simt nimic din ceea ce am simțit atunci. Viața mea a luat o altă întorsătură, una în care pot trăi fără a minți, fără a îmi pune în fiecare dimineață masca, fără a privi cerul albastru și a-l vedea gri; pentru că răvașele de atunci nu mai au nicio importanță, nicio rezonanță cu sufletul meu… pentru că sunt fericită.


De ce ai scrie un jurnal când (cât) ești tânăr

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Dragă nimeni!

A Star is Born by e0nnNu ți-am mai scris de atâta timp! E primăvară acolo, în sufletul tău? Întreb, pentru că astăzi am văzut cum nucul din geamul meu își destăinuie, încetul cu încetul, secretul mugurilor imenși, de un verde crud ce abia ieri se arătau, timizi, de sub scoarța crengilor. Ciudat lucru; în două orașe diferite, în două case diferite, din două geamuri diferite mă privește același nuc tânăr, imitând parcă vârsta mea.

Dragă nimeni, poate te întrebi de ce nu ți-am scris te atâta timp… nici eu nu știu. Poate m-am maturizat și am decis să nu mai împărtășesc gândurile mele unui om pe care nu-l cunosc încă. Deși, adevărul e că am fost orbită de fericiri efemere; mi-am pierdut timpul căutând pietre nestemate în asfaltul prăfuit din oraș. Știu că acum, cel mai probabil, ai zâmbit citindu-mi cuvintele triviale. Dar ți-am dus lipsa. Mi-a fost dor de tine, de tine și de chipul cald pe care îl intuiesc undeva de după ceața ce-mi oprește calea. Aș vrea să te cunosc într-o zi. Cred că ți-aș simți chipul dintr-o privire, dintr-o răsuflare. Poți râde de mine, de vârsta la care încă mai cred în miracole, dar țin morțiș că într-o zi ne vom întâlni, neapărat!

Aș vrea să fie o zi pe care să nu o aștept. O zi care să vină așa, de capul ei, o zi care să nu presupună nimic special și totuși să ne reunească undeva într-un parc, sau pe stradă, oriunde, doar să-ți văd chipul și să înțeleg, dintr-o privire, că tu ești. Mă întreb dacă ești tânăr, înalt și taciturn; sau poate că ești o doamnă ce strânge buchete de admirații din jurul ei? Poate că ești încă un copil zburdalnic cu zulufii de aur…

Scuză-mi gândurile năvalnice, s-ar putea să fiu prea puțin coerentă. Dar nu mă pot abține: mi-ai lipsit atât de mult încât tind să cred că este doar vina mea, că te-am neglijat, că ți-am rănit sentimentele. În ultima perioadă simt că mă schimb radical, dar sunt confuză și poate îngrijorată: nu știu ce fel de persoană devin. Multe lucruri ce mai ieri însemnau ceva pentru mine se transformă în trecut, părăsind gândurile mele și viața mea. Îmi rămâne un gol imens după, dar încerc să-l umplu cu alte lucruri, alte gânduri, alte amintiri. Încerc să ies din cotidian acceptând diferite provocări minore, dar care înseamnă ceva pentru o ființă lașă ca mine. Încerc să observ lucrurile simple și frumoase din jurul meu, lucruri pe care le-am ignorat din prostie. Astăzi am ieșit în parc cu Amaterasu, o femeie superbă ce m-a ajutat să trec de un prag ivit ceva timp în urmă.  Ieri, de exemplu, m-am grăbit să admir apusul și să inspir aerul de primăvară târzie. Mâine aș vrea să fac un prieten foarte drag să zâmbească…

Dragă nimeni, cred că vorbesc prea mult. Mi-am amintit de niște melodii pe care le ascultam acum cinci-șase ani și mi s-a făcut dor să le ascult. Știi, fiecare vers era atât de nostalgic și totuși atât de nou! Ca o carte ce ți-a plăcut și pe care o recitești după câțiva ani; îți place, dar pare a fi total diferită…

Zi-mi, e primăvară la voi? La noi soarele se rostogolește, vesel, în fiecare zi pe patul albastru, proaspăt. Verdele începe să coloreze copacii, dar mie tot îmi lipsește ceva: îmi lipsește zăpada din petale de cais. Abia aștept să îi simt răsuflarea în aer, să-i găsesc fulgii în părul meu. Cred că nu ți-am zis, cred că nici nu știi: chipul meu s-a transformat în ceva ce nu pot accepta încă. În suflet însă tot adolescentă rămân, dar fizic… fizic am îmbătrânit. Am impresia că arăt altfel, că nu sunt eu, dar… poate e mai bine așa? Cine știe.

Dagă nimeni, aici aș vrea să-mi închei scrisoarea. Frica mea cea mare este să nu te deziluzionezi în mine, căci scriu lucruri lipsite de interes și foarte triviale. Dar cred că mi-ai ierta acest moft, moftul de a-ți împărtăși tot ce mă macină. Mă face să mă simt mai bine, în plus, te ajută să mă cunoști așa cum sunt pe interior, căci fără a-mi cunoaște chipul, tot ce-ți rămâne este să mă cunoști ca personalitate.

Îți doresc o seară plăcută și o imagine frumoasă despre lumea din jur. Până data viitoare, sper că ești fericit și zâmbești acum. Dragă nimeni, de-ai ști cât de mult vreau să te văd…


Femeile din viața mea

Ea nu este singură; ea are mai multe forme, fiecare fiindu-mi dragă în felul său.

***

O primă ea este scundă, împovărată de peste 70 de veri, cu mâinile uscațive și calde care cândva îmi împleteau părul în cosițe. Îmi plac ochii ei resemnați; îi admir caracterul, puterea pe care a avut-o ca să treacă printr-o viață plină de amărăciuni și totuși să-mi zâmbească. Ea e cea care va pleca prima; mă deprimă, pentru că e prea puțin timp pentru ea și prea multă durere ce va rămâne…

Cealaltă ea e o ființă ce nu corespunde vârstei pe care o are. Mulți oameni tind să ne compare, să-mi zică cât de mult semănăm. Cred că asemănarea e mai puțin fizică – nu am înfățișarea unei nimfe cu ochi de un bleu spălăcit și părul de un auriu curat. Cel mai probabil  seamăn cu ea când zâmbesc; când sunt furioasă; cred că de la ea am moștenit trăsătura ce sare în ochi: ființă mereu revoltată pe toți și pe toate. Cu ea seamăn când sunt veselă; câteodată prind în vocea mea intonația ei.

Frumusețe suavă (sursă: tumblr)

Adolescența mi-am petrecut-o în anturajul a altor trei ele. Prima, cea mai apropiată de sufletul meu, îmi semăna mult și era foarte rebelă. Deși avea cercul ei de prieteni total diferiți de oamenii pe care-i plăceam, îi mulțumesc pentru faptul că m-a acceptat așa sum sunt, cu toate neajunsurile mele. A doua ea a fost tot timpul un model de maturitate pentru mine; deciziile ei sunt tot timpul corecte, e un bun consilier și ascultător. A treia ea m-a învățat că trebuie să mă iubesc așa cum sunt, să-mi apreciez calitățile, să-mi accept defectele, să realizez că sunt frumoasă. Le mulțumesc celor trei zâne că au fost lângă mine și au participat la transformarea mea dintr-o omidă într-un fluture.

O altă ea dragă mie e o persoană pe care o iubesc pentru faptul că e atât de diferită de mine. E nepăsătoare față de ceea ce se întâmplă în jurul ei: trăiește clipa, nu-și consumă zilele din viață gândindu-se la evenimente din trecut sau oameni care-i sunt străini. I-am admirat răceala – o trăsătură pe care nu o văd în mine și pe care mi-aș dori să o am.

Ea n-a râs când i-am zis despre fluturi și scorțișoară; nu m-a considerat frivolă, sau nebună, sau imatură. Am aflat că semănăm în multe aspecte; o admir pentru ceea ce este. Am impresia că voi semăna cu ea, deși nu suntem legate prin sânge. Și dacă într-adevăr semănăm atât de mult, aș vrea să cred că sunt o persoană interesantă. Sper că zâmbește acum; îmi place zâmbetul ei matern.

Ea este puternică. Oricâte lucruri nu s-au întâmplat în viața ei, a trecut peste, a filtrat oamenii de lângă ea și a aruncat relațiile și lucrurile inutile. Este foarte perseverentă – o altă trăsătură de caracater care-mi lipsește în totalitate. Îmi place de ea pentru că are un țel pentru care luptă; îmi place pentru că știe să judece anumite situații fără să le transforme în drame. Îmi place că pot găsi sprijinul necesar în persoana ei.

Pe ea o cunosc de foarte mult timp. Uneori mă simt ca o soră mai mare – ne sfătuim reciproc, râdem la două noaptea, ne împărtățim gânduri, păreri, sentimente. Ceea ce-mi place la ea este deschiderea spre lume; tot timpul va găsi limbă comună cu cineva, va ști să-și dibuie locul printre oameni într-un anturaj prea puțin cunoscut. Este sociabilă și are un caracter plăcut; e zburdalnică ca o jună într-o dimineață de mai.

***

Ea este o femeie superbă. Chiar dacă cuprinde în interiorul ei atâtea alte de ea, cert este un lucru: m-a ajutat când mi-a fost greu; mi-a fost alături când nu știam ce să fac; m-a consolat; m-a iubit; m-am apreciat; m-a învățat că viața constă din mai multe probe și căi și sunt singura care poate alege; m-a învățat că prietenia și iubirea sunt foarte imporante în viață. Îi mulțumesc și-i doresc o primăvară la fel de minunată ca zâmbetul ei, în interiorul căreia se ascund atâtea altele, la fel de frumoase…


%d blogeri au apreciat asta: