Ți-am scris scrisori. Multe. Am lăsat răvașe în tot orașul; pe frunze, pe petalele florilor de cireș, pe asfaltul ud, pe peretele liceului, pe banca din parc. Ți-am lăsat răvașe pe care știu că nu le vei citi niciodată. Nu pentru că nu ai vrea; ci pentru că nu ai fi în stare să le citești, nu ai fi în stare să le vezi; pentru că le-am scris cu un sentiment străin ție, un cod pe care inima ta rece nu-l poate descifra. Și nu îmi pare rău; nu îmi pare rău că nu vei fi în stare să înțelegi vreodată ce am vrut să-ți spun – sufletul tău nu este capabil să simtă ceva, ai un suflet rece, de gheață, de gheață ce taie-n carne, bucurându-se de sângele ce se prelinge pe asfaltul ud.
Ți-am scris scrisori, și probabil că-ți voi mai scrie. Dacă le-aș aduna pe toate, aș găsi un buchet de răvațe diferite, unele pline de dor, altele – de iubire, altele, de durere, însă cele mai multe ar fi împresurate cu lacrimi de adolescentă. Căci asta eram atunci când mi-am deschis inima în fața ta, ca să o primești ca ceva ce meriți și să o arunci, ca o minge de ping-pong, într-un perete, știind sigur că se va întoarce la tine. Dar într-o zi, s-a întâmplat ceva: mingea a dispărut. Am plecat, pentru că nu mai aveam cu ce scrie răvașe: sufletul meu era pustiu, lipsit de orice licărire. S-a terminat.
Danaia. Numele ei îmi trezea imagini de nedescris. Când o vedeam, aveam impresia că mă aflu în altă lume: o femeie puternică, cu o privire hotărâtă și arzătoare, înconjurată de o aură ce semăna mai mult a scut decât a colivie. Era o pasăre rară, de care nu se apropiau bărbații pentru că le era frică; și ea știa asta. Disprețul din privirile ei era unul sincer, direct, arzător. Dar în spatele lui, vedeam o lumină verde, deschisă, proaspătă, de copil.
Era o vară arzătoare, în care greierii înnebuneau orașul prăfuit. Asfaltul cerea ploaie, dar cerul albastru stătea neclintit la locul său, oferind iluzia de mare ce nu-și mai aruncă valurile spre țărm. Danaia, cu părul ei splendid, șaten-deschis, transforma parcul într-un loc pe care aș vrea s-l păstrez în minte ca pe un paradis. Pentru că atunci i-am văzut chipul adevărat, acel chip ascuns de după mască. Nu mi l-a arătat ea, desigur, ci copilul ce a căzut în fața ei. L-a ridicat și a început să-i șteargă lacrimile, spunându-i cuvinte pe care Danaia pe care o cunoștea lumea nu i-ar fi zis. Într-o clipă, femeia s-a transformat în ceea ce era de fapt: o mamă, o rază caldă de lumină, un chip drag pe care ai vrea să-l strângi la piept, să-i mângâi părul, să-i săruți pleoapele adormite, să-i asculți pulsul cu buzele, să o aștepți să vină de la servici. Doar o clipă, și imaginea Danaiei s-a spulberat. M-a văzut, desigur, și masca de femeie rece i-a reapărut din nou. Dar știa deja; și eu știam. Masca era crăpată.
Nu mai scriu scrisori demult. Buchetul cu acele răvașe din adolescență s-a pierdut undeva, într-o seară de septembrie. Nu l-am mai găsit. De fapt, nici nu l-am căutat; nu mai simțeam nevoia să-ți vorbesc.
Mi-a fost greu, să știi. Oricât de mult nu mi-aș fi dorit să-ți pierd urma, tot timpul apărea cineva și-mi spunea cât de bine o duci, cât de fericit ești, cât de mult îți seamănă băiețelul; și nu înțelegeam, nu voiam să accept faptul că ești fericit cu altcineva, că-i dăruiești dimineți frumoase în fiecare zi, că îi săruți chipul, că îi îmbrățișezi copilul, rodul iubirii voastre. Și atunci, buchetul cu răvașe s-a pierdut; pentru totdeauna. A rămas doar un gol imens, în locul căruia, ca să nu îmi ies cu totul din minți, mi-am construit un bloc din marmură, din care mi-am cioplit o mască. De-ai ști cât de bine mă pricep la așa ceva!
Și am purtat-o atât de bine, atât de natural, încât nimeni nu-și dădea seama ce se ascunde în spatele ei. Nici tu; nu chiar tu, ci fiul tău, pe care l-am întâlnit într-o zi. Știam că este al tău – ochii nu i-aș confunda niciodată… dar aici s-a rupt firul, pentru că am întâlnit o altă pereche de ochi ce mă priveau…
Nu-ți voi mai scrie scrisori. Nu mai sunt adolescentă, nu mai simt nimic din ceea ce am simțit atunci. Viața mea a luat o altă întorsătură, una în care pot trăi fără a minți, fără a îmi pune în fiecare dimineață masca, fără a privi cerul albastru și a-l vedea gri; pentru că răvașele de atunci nu mai au nicio importanță, nicio rezonanță cu sufletul meu… pentru că sunt fericită.
Fiind Imagine 