Cum să îndrăgești singurătatea ei

tumblr_lrzknxFobK1r2w5hao1_500Ți-am scris scrisori. Multe. Am lăsat răvașe în tot orașul; pe frunze, pe petalele florilor de cireș, pe asfaltul ud, pe peretele liceului, pe banca din parc. Ți-am lăsat răvașe pe care știu că nu le vei citi niciodată. Nu pentru că nu ai vrea; ci pentru că nu ai fi în stare să le citești, nu ai fi în stare să le vezi; pentru că le-am scris cu un sentiment străin ție, un cod pe care inima ta rece nu-l poate descifra. Și nu îmi pare rău; nu îmi pare rău că nu vei fi în stare să înțelegi vreodată ce am vrut să-ți spun – sufletul tău nu este capabil să simtă ceva, ai un suflet rece, de gheață, de gheață ce taie-n carne, bucurându-se de sângele ce se prelinge pe asfaltul ud.

Ți-am scris scrisori, și probabil că-ți voi mai scrie. Dacă le-aș aduna pe toate, aș găsi un buchet de răvațe diferite, unele pline de dor, altele – de iubire, altele, de durere, însă cele mai multe ar fi împresurate cu lacrimi de adolescentă. Căci asta eram atunci când mi-am deschis inima în fața ta, ca să o primești ca ceva ce meriți și să o arunci, ca o minge de ping-pong, într-un perete, știind sigur că se va întoarce la tine. Dar într-o zi, s-a întâmplat ceva: mingea a dispărut. Am plecat, pentru că nu mai aveam cu ce scrie răvașe: sufletul meu era pustiu, lipsit de orice licărire. S-a terminat.

Danaia. Numele ei îmi trezea imagini de nedescris. Când o vedeam, aveam impresia că mă aflu în altă lume: o femeie puternică, cu o privire hotărâtă și arzătoare, înconjurată de o aură ce semăna mai mult a scut decât a colivie. Era o pasăre rară, de care nu se apropiau bărbații pentru că le era frică; și ea știa asta. Disprețul din privirile ei era unul sincer, direct, arzător. Dar în spatele lui, vedeam o lumină verde, deschisă, proaspătă, de copil.

Era o vară arzătoare, în care greierii înnebuneau orașul prăfuit. Asfaltul cerea ploaie, dar cerul albastru stătea neclintit la locul său, oferind iluzia de mare ce nu-și mai aruncă valurile spre țărm. Danaia, cu părul ei splendid, șaten-deschis, transforma parcul într-un loc pe care aș vrea s-l păstrez în minte ca pe un paradis. Pentru că atunci i-am văzut chipul adevărat, acel chip ascuns de după mască. Nu mi l-a arătat ea, desigur, ci copilul ce a căzut în fața ei. L-a ridicat și a început să-i șteargă lacrimile, spunându-i cuvinte pe care Danaia pe care o cunoștea lumea nu i-ar fi zis. Într-o clipă, femeia s-a transformat în ceea ce era de fapt: o mamă, o rază caldă de lumină, un chip drag pe care ai vrea să-l strângi la piept, să-i mângâi părul, să-i săruți pleoapele adormite, să-i asculți pulsul cu buzele, să o aștepți să vină de la servici. Doar o clipă, și imaginea Danaiei s-a spulberat. M-a văzut, desigur, și masca de femeie rece i-a reapărut din nou. Dar știa deja; și eu știam. Masca era crăpată.

Nu mai scriu scrisori demult. Buchetul cu acele răvașe din adolescență s-a pierdut undeva, într-o seară de septembrie. Nu l-am mai găsit. De fapt, nici nu l-am căutat; nu mai simțeam nevoia să-ți vorbesc.

Mi-a fost greu, să știi. Oricât de mult nu mi-aș fi dorit să-ți pierd urma, tot timpul apărea cineva și-mi spunea cât de bine o duci, cât de fericit ești, cât de mult îți seamănă băiețelul; și nu înțelegeam, nu voiam să accept faptul că ești fericit cu altcineva, că-i dăruiești dimineți frumoase în fiecare zi, că îi săruți chipul, că îi îmbrățișezi copilul, rodul iubirii voastre. Și atunci, buchetul cu răvașe s-a pierdut; pentru totdeauna. A rămas doar un gol imens, în locul căruia, ca să nu îmi ies cu totul din minți, mi-am construit un bloc din marmură, din care mi-am cioplit o mască. De-ai ști cât de bine mă pricep la așa ceva!

Și am purtat-o atât de bine, atât de natural, încât nimeni nu-și dădea seama ce se ascunde în spatele ei. Nici tu; nu chiar tu, ci fiul tău, pe care l-am întâlnit într-o zi. Știam că este al tău – ochii nu i-aș confunda niciodată… dar aici s-a rupt firul, pentru că am întâlnit o altă pereche de ochi ce mă priveau…

Nu-ți voi mai scrie scrisori. Nu mai sunt adolescentă, nu mai simt nimic din ceea ce am simțit atunci. Viața mea a luat o altă întorsătură, una în care pot trăi fără a minți, fără a îmi pune în fiecare dimineață masca, fără a privi cerul albastru și a-l vedea gri; pentru că răvașele de atunci nu mai au nicio importanță, nicio rezonanță cu sufletul meu… pentru că sunt fericită.

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: