Tag Archives: amintire

Melancolii la o ceașcă de ceai

Și uite că lucrurile se schimbă, iar amintirile năvălesc, nebune, odată cu vântul ce șuieră în geamurile închise.

Și mai ieri eram apropiați, zâmbindu-ne în fiecare dimineață. Ne așezam fiecare la locul său, în băncile pe care le-am scrijelit și le-am reparat în 4 ani. Și venind astăzi, dintr-un trecut îndepărtat parcă, găsim alți pereți, alți oameni, alte amintiri ce urmează să devină melancolii.

Și parcă ieri noi eram acei copii zâmbăreți, cu fețe prea fericite pentru a vedea că timpul pleacă, încet-încet, luând cu el clipele de care-mi este dor astăzi. Parcă ieri eram noi cu robele negre și cu ochii alergând după o domnișoară cu părul de foc, să ne facă o poză, sau poate chiar mai multe.

Astăzi văd poze cu generația ce atunci nu știa cât de dulce-amăruie este senzația atunci când îți auzi numele, urci pe scenă, îți iei diploma, arunci frenetic, la ”1,2,3!”, toca în aer, ca să nu o mai prinzi după… iar astăzi acei copii retrăiesc clipa noastră, de acum un an, iar noi, deși zâmbim, ne simțim mai bătrâni, ca din altă lume, acolo unde liceul sună ca o melodie veche, iubită, demult uitată.

DSC_0022

Mi-e dor de timpurile în care eu eram cea care pășea pe gresia rece din liceu, cea care ieșea în pauză iarna, uitându-se alarmată în jur, ca să nu primesc un bulgăre de zăpadă în cap, când eu eram cea care tremura auzind fraza ” și acum, scoateți o foaie de hârtie…”. Mi-e dor până și de omul acela, a cărui privire îmi trezea fiori, femeia ce-mi spunea că aripile mele au nuanțe de cărți frumoase, că ar trebui să-mi urmez aspirațiile, să îmi țin răsuflarea atunci când mă înec în prea multe emoții… mi-e dor de iubirile mele de liceu, iubirile copilărești, fără început sau final, fără o atingere a mâinii, fără o aromă definită… mi-e dor de niște ochi ce nu m-au privit niciodată, ce nu m-au văzut, ce nu m-au apreciat așa cum sunt; ochi ce nu m-au iubit niciodată, și totuși, mi-au fost mai dragi decât ai mei.

Astăzi, sunt doar melancolică. Și tristă, văzând pozele de pe rețele de socializare, cu zâmbete de liceeni ce încă nu-și dau seama că urmează să nu mai calce vreodată pragul acela așa cum au făcut-o până azi. Sunt melancolică, tristă, dar și fericită. Căci ascult muzica mea preferată, iar el îmi e alături, chiar dacă acum e absorbit de altceva.

Îmi place să-i privesc chipul, să-i aud vocea și să zâmbesc, în sinea mea.  Și mă cuprinde o liniște și o pace ce nu se compară cu nimic în lume. Și nu e nimic, nu e nimic rău că timpul meu s-a scurs. Că tot ce pot face este să dau ”like” la pozele proaspeților absolvenți; nu e nimic, căci amintirile pe care le am nu vor fi șterse nicicând. Iar el se apropie și mă îmbrățișează, știind că mi-e frică de ploaie. Și totul este atât de bine, iar sufletul lui e atât de cald…

Reclame

Adaugă titlu aici

IMG_20140501_193737Și în sfârșit, liniște. O liniște adâncă, ca o briză de mare ce a rămas undeva acolo, într-o vacanță ce a durat cât o viață. Și parcă mai aud, undeva pe fundal, strigătul asurzitor al pescărușilor.

Când te aștepți cel mai puțin, în viață apare un eveniment sau ceva ce te schimbă radical pentru cteva zile, poate săptămâni, sau poate, pentru toată viața. Ceva ce vine de nicăieri, se îndreaptă tot spre nicăieri, și totuși lasă o dâră de melancolie în sufltul tău; de fiecare dată când vei reveni, vei vedea acel cer înstelat, valurile reci lovind nisipul de mai, încă nepregătit pentru sezon.

Liniștea de astăzi nu seamănă deloc cu una de înaintea furtunii, nu, deloc; e o liniște plină de un dor timpuriu după un timp ce nu va mai fi recuperat niciodată; chiar dacă voi mai merge acolo, cu aceiași oameni, cu aceleași 10 ore obositoare pe tren, cu același entuziasm… totul va fi altfel, și marea, și nisipul, și pescărușii, și oamenii.

 Ce tristă e amintirea unei fericiri întâmplate ca un miracol!


This could be the end…

24. I love this town, even if itțs blooming and raining at the same time...Ironic, nu? Totul a început cu o melodie, pe care ai continuat-o cu ”or maybe a new begining”. Și a durat, a durat până la sfârșit. Cam tot atâta timp cât durează înflorirea cireșilor.

M-am plimbat prin oraș, însoțită de o ploaie indecisă, cu un cer luminos, și totuși stropi mari, deși și reci căzând de undeva ca din altă lume. Abia astăzi am observat câți pomi sunt în jur. În orașul meu natal nu mai sunt, căci oamenii au uitat ce înseamnă florile de cireș în aprilie… dar aici, în orice colț mai ascuns al orașului, câte un pom îți înalță, măreț, brațele pline de aromă și amintiri. Și picături imense de ploaie. Și miroase a primăvară și iubire. Și poate un pic de melancolie…

Totul a durat cât o înflorire, și a plecat, lăsând o urmă de tristețe. Tristețe și amintiri din epoca în care florile abia începeau să se desfacă, timide. Dar înflorirea lor e trecătoare, efemeră parcă, se întâmplă într-o clipă și în următoarea, vezi copacul plin de file de smarald, fără urmă de alb, roz, sidefiu… înțelegi, nu? A fost frumos, dar efemer… iar astăzi, astăzi o ușoară melancolie. Ploaia va spăla asfaltul ud și va întâmpina cu brațele deschise smaraldul.

Zâmbești?


Cum să îndrăgești singurătatea ei

tumblr_lrzknxFobK1r2w5hao1_500Ți-am scris scrisori. Multe. Am lăsat răvașe în tot orașul; pe frunze, pe petalele florilor de cireș, pe asfaltul ud, pe peretele liceului, pe banca din parc. Ți-am lăsat răvașe pe care știu că nu le vei citi niciodată. Nu pentru că nu ai vrea; ci pentru că nu ai fi în stare să le citești, nu ai fi în stare să le vezi; pentru că le-am scris cu un sentiment străin ție, un cod pe care inima ta rece nu-l poate descifra. Și nu îmi pare rău; nu îmi pare rău că nu vei fi în stare să înțelegi vreodată ce am vrut să-ți spun – sufletul tău nu este capabil să simtă ceva, ai un suflet rece, de gheață, de gheață ce taie-n carne, bucurându-se de sângele ce se prelinge pe asfaltul ud.

Ți-am scris scrisori, și probabil că-ți voi mai scrie. Dacă le-aș aduna pe toate, aș găsi un buchet de răvațe diferite, unele pline de dor, altele – de iubire, altele, de durere, însă cele mai multe ar fi împresurate cu lacrimi de adolescentă. Căci asta eram atunci când mi-am deschis inima în fața ta, ca să o primești ca ceva ce meriți și să o arunci, ca o minge de ping-pong, într-un perete, știind sigur că se va întoarce la tine. Dar într-o zi, s-a întâmplat ceva: mingea a dispărut. Am plecat, pentru că nu mai aveam cu ce scrie răvașe: sufletul meu era pustiu, lipsit de orice licărire. S-a terminat.

Danaia. Numele ei îmi trezea imagini de nedescris. Când o vedeam, aveam impresia că mă aflu în altă lume: o femeie puternică, cu o privire hotărâtă și arzătoare, înconjurată de o aură ce semăna mai mult a scut decât a colivie. Era o pasăre rară, de care nu se apropiau bărbații pentru că le era frică; și ea știa asta. Disprețul din privirile ei era unul sincer, direct, arzător. Dar în spatele lui, vedeam o lumină verde, deschisă, proaspătă, de copil.

Era o vară arzătoare, în care greierii înnebuneau orașul prăfuit. Asfaltul cerea ploaie, dar cerul albastru stătea neclintit la locul său, oferind iluzia de mare ce nu-și mai aruncă valurile spre țărm. Danaia, cu părul ei splendid, șaten-deschis, transforma parcul într-un loc pe care aș vrea s-l păstrez în minte ca pe un paradis. Pentru că atunci i-am văzut chipul adevărat, acel chip ascuns de după mască. Nu mi l-a arătat ea, desigur, ci copilul ce a căzut în fața ei. L-a ridicat și a început să-i șteargă lacrimile, spunându-i cuvinte pe care Danaia pe care o cunoștea lumea nu i-ar fi zis. Într-o clipă, femeia s-a transformat în ceea ce era de fapt: o mamă, o rază caldă de lumină, un chip drag pe care ai vrea să-l strângi la piept, să-i mângâi părul, să-i săruți pleoapele adormite, să-i asculți pulsul cu buzele, să o aștepți să vină de la servici. Doar o clipă, și imaginea Danaiei s-a spulberat. M-a văzut, desigur, și masca de femeie rece i-a reapărut din nou. Dar știa deja; și eu știam. Masca era crăpată.

Nu mai scriu scrisori demult. Buchetul cu acele răvașe din adolescență s-a pierdut undeva, într-o seară de septembrie. Nu l-am mai găsit. De fapt, nici nu l-am căutat; nu mai simțeam nevoia să-ți vorbesc.

Mi-a fost greu, să știi. Oricât de mult nu mi-aș fi dorit să-ți pierd urma, tot timpul apărea cineva și-mi spunea cât de bine o duci, cât de fericit ești, cât de mult îți seamănă băiețelul; și nu înțelegeam, nu voiam să accept faptul că ești fericit cu altcineva, că-i dăruiești dimineți frumoase în fiecare zi, că îi săruți chipul, că îi îmbrățișezi copilul, rodul iubirii voastre. Și atunci, buchetul cu răvașe s-a pierdut; pentru totdeauna. A rămas doar un gol imens, în locul căruia, ca să nu îmi ies cu totul din minți, mi-am construit un bloc din marmură, din care mi-am cioplit o mască. De-ai ști cât de bine mă pricep la așa ceva!

Și am purtat-o atât de bine, atât de natural, încât nimeni nu-și dădea seama ce se ascunde în spatele ei. Nici tu; nu chiar tu, ci fiul tău, pe care l-am întâlnit într-o zi. Știam că este al tău – ochii nu i-aș confunda niciodată… dar aici s-a rupt firul, pentru că am întâlnit o altă pereche de ochi ce mă priveau…

Nu-ți voi mai scrie scrisori. Nu mai sunt adolescentă, nu mai simt nimic din ceea ce am simțit atunci. Viața mea a luat o altă întorsătură, una în care pot trăi fără a minți, fără a îmi pune în fiecare dimineață masca, fără a privi cerul albastru și a-l vedea gri; pentru că răvașele de atunci nu mai au nicio importanță, nicio rezonanță cu sufletul meu… pentru că sunt fericită.


Fură-mi un ultim gând

69538_459761947399250_1745097368_nPrimăvară. Briză caldă, amăgitoare, mângâie neglijent tot ce prinde în calea sa: un fir de iarbă, un stâlp de iluminare, o șuviță din părul tău. Cât timp a trecut de atunci? De cât timp, primăvara nu mai este o taină ce o împărțim doar noi doi?

Merg pe bulevardul ce parcă se trezește dintr-un somn greu. Văd o mulțime de zâmbete în jur… poate pentru că sunt studenți, tineri, prea puțin îndrăgostiți? Ce pot ști ei despre un amurg al sentimentelor, fierbinți cândva, vii, adevărate?

Un tramvai se opri în stație. Întotdeauna sunetul strident al semaforului m-a făcut să tresar din visarea de pe bulevard. Când pășesc pe asfaltul gri, moale, mă simt dusă în lumea mea ca o barcă micuță, alungată spre largul mării de valul plin de sare.

Urc alene, privind cu nesaț umbrele colorate ce se mișcă, grăbite. Universitatea, într-adevăr, e o clădire frumoasă. Păcat că tinerii din ziua de azi nu o văd. Nu duc dorul scârțâitului geamurilor vechi, de lemn; ignoră tăcerea propriilor pași în sălile imense, reci; și totuși, în această mare, se pierd pe ei, între ei. Și doar o rază, o umbră mai puțin fadă ar fi salvarea fiecăruia. Pentru mine, umbra a fost luminoasă, cu nume frumos, dar a dispărut în umbra vremii.

Cobor abproape alergând, căci întârzii. Observ stolul de ciori de lângă universitate. Parcă nu s-a schimbat nimic, parcă sunt aceleași ciori ce mi-au bântuit studenția. Loviturile de aripi nenumărate împânzesc văzduhul cu un sunet melancolic, ce-mi aduce aminte de un nume greu de uitat. Parcă a fost doar ieri, și totuși, s-a sfârșit.

Am trecut de stația de tramvai, ascultând mașinile ce claxonau la semafor. Eram absorbit de amintirile ce m-au năpădit ăntr-o clipă. Parcă sunt atât de frumoase, și, totdată, atât de grele pentru un singur om… Deodată, o amintirie, cea mai vie, îmi apare în fața ochilor. Uimită, se oprește.

Îmi continui drumul, parcă mai puțin grăbită. Ciorile și-au așezat trupurile greoaie pe crengi, judecând parcă oamenii ce se mișcă jos, pe pământ. Îmi ridic ochii și văd un chip demult uitat, reînviat într-o clipă. Se oprește la câțiva pași de mine.

-Alecu…

-Cassandra…

Și liniște. Au dispărut ciorile, briza de vânt, universitatea, studenții. Tot ce mai mișcă în această clipă din afara timpului sunt două perechi de ochi ce se sor reciproc, ca într-o ultimă luptă pentru viață. Apoi, realitatea lovește din plin, trezindu-i la viață. Totul e trecut, nu se poate nimic repara.

Și totuși, e un trecut pe care l-am trăit cu nesaț!

Și totuși, e un trecut ce se poate împărți numai la doi, între noi.

Restul, e pură ficțiune.

Primăvară. Briză caldă, amăgitoare, mângâie neglijent tot ce prinde în calea sa: un fir de iarbă, un stâlp de iluminare, un ultim gând furat…

Inspirat de


Să nu mă uiți

a lot of traffic by LotteHjorth on Flickr.Când zilele vor deveni grele, ca de plumb.

Când cei din jur vor afișa un zâmbet fals.

Când aerul va deveni sulfurat, când fiecare inspirație îți va sfâșia plămânii.

Când vei cădea la pământ, lovit de o forță necunoscută.

Când copiii de pe terenul de joacă se vor transforma în adulți.

Când noaptea va pleca, lăsând ziua să dăinuiască.

Când vei închide ochii și vei vedea un cer plin de stele însângerate.

Când totul în jur va fi împotriva ta, când cerul va cădea, sfărâmându-se în mii de bucăți.

Când amintirile vor năvăli în camera ta, măturând în calea lor prezentul.

Când frigul îți va îmbrățișa oasele bătrâne.

Când vei rămâne singur.

Să nu mă uiți.

Pentru că eu  voi fi plecată de foarte mult timp.

Să nu mă uiți.


Plouă…

tumblr_mblpdw6Qqv1rnwxylo1_500Plouă ca într-un început de veac de melancolie. Stropii mici, dar înfuriați, lovesc sticla ce-i imprimă trupurile mici, diforme. Trotuarul inspiră cu putere vlaga ce-i este dăruită acum, într-o clipă de furie a naturii. Blocul alb, maroniu de atâta soare, începe să-și recapete strălucirea de cândva. Frunzele ruginii, ca niște chei vechi, se desprind de pe crengile castanilor, căzând indiferente pe șoseaua udă, purtând urmele unor vieți ce au trecut și vor mai trece încă…

Mirosul de cafea inundă camera. Cafea și toamnă, o combinație ce nu poate trezi niciun sentiment vibrant sau trivial. Cafeaua îmi trezește dorul dimineților blânde, înfășurate în lumina difuză a unui soare adormit. Toamna îmi inspiră o melancolie continuă după ceva, după timpul pierdut, sau poate după timpul regăsit, sau poate după atemporalitate. Toamna este anotimpul meu, căci împreună cu ea încep să-mi schimb cifra anilor. Mâine trec într-o nouă etapă, o nouă cifră apare în cronologia pielii și a sângelui din vene. O nouă etapă tomnatică, melancolică, colorată într-o ploaie nebună, nebună de tot și într-un dor nespus după soarele ce transformă cu drag orice frunză verde ce se pierde printre vise…


%d blogeri au apreciat asta: