Marina Țvetaeva – Tragedia sufletului de poetă

Sensibilitatea ce marchează opera poetei ruse Marina Țvetaeva (1912-1941) este de necontestat, admirată de numeroși critici, dar și de cititorii fideli.

Născută sub o stea nefastă, Țvetaeva simte toate nedreptățile vieții din timpul războiului, durerea, foamea, situații fără o cale de scăpare. Poeta descoperă scrisul la o vârstă fragedă, primul ei volum de poezie vede lumina zilei în anii ei de tinerețe. Pe parcurs, Țvetaeva va scrie încontinuu, neținând cont de exil, sărăcie, mizerie, moarte. Își va sfârși viața într-un mod tragic, punându-și capăt zilelor la scurt timp după moartea soțului.

Poezia Marinei Țvetaeva este plină de un sentiment profund de ură, de iubire, de revoltă, de vise neîmplinite, de așteptarea unui sfârșit mult așteptat. În fiecare vers se citește o forță puternică, o dorință de a trăi la fel de intensă precum visul la o moarte cât mai rapidă. Deși unele poezii au o notă optimistă, majoritatea sunt scrise într-o revoltă continuă, colorate în nuanțe sumbre, cu un final pesimist.

Sensibilitatea poetei se transpune în fiecare vers, pictând astfel un portret al autoarei; prin opera sa, Țvetaeva se remarcă printr-o sinceritate neprefăcută, dezgolindu-și sufletul în fața cititorului – fapt ce o plasează printre cele mai puternice voci ale vremurilor sale, ca un simbol al umanității călcate în picioare, al zborului frânt – distrus de o viață zbuciumată.

Iubește fiecare clipă petrecută cu tine

Pentru că tu, și doar tu poți aprecia adevărata valoare a tăcerii care se instaurează în interiorul tău.

Mi-a fost frică. Mi-a fost frică atunci când din lumea mea interioară a dispărut o entitate. Când se întâmpla ceva și era singura căreia puteam să-i împărtășesc acea impresie – atunci îmi dădeam seama că nu mai este; și gândul meu rămânea suspendat în aer. Dar pe parcurs, m-am obișnuit cu faptul că entitatea a dispărut pentru totdeauna. Nu subit, nu dureros, nu nimic: a fost o decizie corectă. Chiar dacă uneori îi simt lipsa, înțeleg că așa e mai bine pentru mine. Da, pentru mine. Pentru că a existat prea mult ”noi”, care a însemnat de fapt ”eu” și cam atât.

Mi-a fost frică atunci când am pierdut acea entitate pe care o credeam că e ultimul puzzle ce completează tabloul fericirii mele. M-am înșelat, m-am înșelat prea mult timp; am trăit într-o iluzie pe care consideram că o pot transforma în adevăr atâta timp cât muncesc din greu; dar entitatea din lumea mea era străină de gândurile mele, străină de aspirațiile mele, străină de suflet, chip, gând, de tot. Iar eu nu am observat decât târziu de tot, când mi-am exprimat temerea și am primit un răspuns afirmativ. Și atunci s-a rupt firul…

De fapt, nu s-a rupt nimic. Mă trezesc în fiecare dimineață cu gânduri noi, frumoase. Sunt înconjurată de oameni dragi, care mă fac să râd. Citesc cărți savuroase, pe care entitatea nu ar fi în stare să le înțeleagă – ce existență absurdă! Iar golul din interiorul meu… e doar un gol inventat, pentru dramă. Știu prea bine că interiorul meu nu poate fi gol; în cutia toracică se află inima,plămânii, diafragmul; în abdomen, aparatul digestiv, reproducător, excretor. Am învâțat toate astea pe piese, piese scoase de la formol, mirosind oribil și având culori prea puțin naturale; le-am văzut topografiate pe corpul unui animal, unde nu exista loc pentru ”gol”. Corpul uman – și animal – e construit inteligent, nimic în plus, nimic în minus. Așa că nu are cum să existe un gol în interiorul  meu.

Iar când am realizat asta, parcă totul a devenit mai clar. Fără dramă, fără resentimente, fără remușcări, entitatea a dispărut din capul meu. Sunt gânduri pe care nu le pot împărtăși altor oameni; sunt impresii pe care nu le-aș putea exprima în cuvinte, sau idei pe care nu le pot spune oricui, datorită statutului de ”tabu” ale acestora; dar nu-i nimic, căci cum spunea Camus, ”Un om este și mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decât prin cele pe care le spune”.

Gândurile mele se acumulează undeva, în mintea mea, la fel ca și tăcerile, strigătele, zâmbetele, emoțiile în general; pentru că știu că voi întâlni, într-o zi, un om ( nu o entitate!) care mă va asculta cu plăcere, care îmi va împărtăși pasiunile sau cel puțin le va înțelege și încuraja.

Adevărul este că niciodată nu poți fi ”gol” : ai pasiuni, ai prieteni, ai lumea frumoasă ce te înconjoară. Și liniștea din interiorul tău… învață să o îndrăgești, să-i vezi culorile, să-i percepi chipul, să vezi cât de mult îți seamănă. Și atunci când o vei îndrăgi, ea îți va dărui cele mai frumoase clipe de pace sufletească.

Cum să îndrăgești singurătatea ei

Ți-am scris scrisori. Multe. Am lăsat răvașe în tot orașul; pe frunze, pe petalele florilor de cireș, pe asfaltul ud, pe peretele liceului, pe banca din parc. Ți-am lăsat răvașe pe care știu că nu le vei citi niciodată. Nu pentru că nu ai vrea; ci pentru că nu ai fi în stare să le citești, nu ai fi în stare să le vezi; pentru că le-am scris cu un sentiment străin ție, un cod pe care inima ta rece nu-l poate descifra. Și nu îmi pare rău; nu îmi pare rău că nu vei fi în stare să înțelegi vreodată ce am vrut să-ți spun – sufletul tău nu este capabil să simtă ceva, ai un suflet rece, de gheață, de gheață ce taie-n carne, bucurându-se de sângele ce se prelinge pe asfaltul ud.

Ți-am scris scrisori, și probabil că-ți voi mai scrie. Dacă le-aș aduna pe toate, aș găsi un buchet de răvațe diferite, unele pline de dor, altele – de iubire, altele, de durere, însă cele mai multe ar fi împresurate cu lacrimi de adolescentă. Căci asta eram atunci când mi-am deschis inima în fața ta, ca să o primești ca ceva ce meriți și să o arunci, ca o minge de ping-pong, într-un perete, știind sigur că se va întoarce la tine. Dar într-o zi, s-a întâmplat ceva: mingea a dispărut. Am plecat, pentru că nu mai aveam cu ce scrie răvașe: sufletul meu era pustiu, lipsit de orice licărire. S-a terminat.

Danaia. Numele ei îmi trezea imagini de nedescris. Când o vedeam, aveam impresia că mă aflu în altă lume: o femeie puternică, cu o privire hotărâtă și arzătoare, înconjurată de o aură ce semăna mai mult a scut decât a colivie. Era o pasăre rară, de care nu se apropiau bărbații pentru că le era frică; și ea știa asta. Disprețul din privirile ei era unul sincer, direct, arzător. Dar în spatele lui, vedeam o lumină verde, deschisă, proaspătă, de copil.

Era o vară arzătoare, în care greierii înnebuneau orașul prăfuit. Asfaltul cerea ploaie, dar cerul albastru stătea neclintit la locul său, oferind iluzia de mare ce nu-și mai aruncă valurile spre țărm. Danaia, cu părul ei splendid, șaten-deschis, transforma parcul într-un loc pe care aș vrea s-l păstrez în minte ca pe un paradis. Pentru că atunci i-am văzut chipul adevărat, acel chip ascuns de după mască. Nu mi l-a arătat ea, desigur, ci copilul ce a căzut în fața ei. L-a ridicat și a început să-i șteargă lacrimile, spunându-i cuvinte pe care Danaia pe care o cunoștea lumea nu i-ar fi zis. Într-o clipă, femeia s-a transformat în ceea ce era de fapt: o mamă, o rază caldă de lumină, un chip drag pe care ai vrea să-l strângi la piept, să-i mângâi părul, să-i săruți pleoapele adormite, să-i asculți pulsul cu buzele, să o aștepți să vină de la servici. Doar o clipă, și imaginea Danaiei s-a spulberat. M-a văzut, desigur, și masca de femeie rece i-a reapărut din nou. Dar știa deja; și eu știam. Masca era crăpată.

Nu mai scriu scrisori demult. Buchetul cu acele răvașe din adolescență s-a pierdut undeva, într-o seară de septembrie. Nu l-am mai găsit. De fapt, nici nu l-am căutat; nu mai simțeam nevoia să-ți vorbesc.

Mi-a fost greu, să știi. Oricât de mult nu mi-aș fi dorit să-ți pierd urma, tot timpul apărea cineva și-mi spunea cât de bine o duci, cât de fericit ești, cât de mult îți seamănă băiețelul; și nu înțelegeam, nu voiam să accept faptul că ești fericit cu altcineva, că-i dăruiești dimineți frumoase în fiecare zi, că îi săruți chipul, că îi îmbrățișezi copilul, rodul iubirii voastre. Și atunci, buchetul cu răvașe s-a pierdut; pentru totdeauna. A rămas doar un gol imens, în locul căruia, ca să nu îmi ies cu totul din minți, mi-am construit un bloc din marmură, din care mi-am cioplit o mască. De-ai ști cât de bine mă pricep la așa ceva!

Și am purtat-o atât de bine, atât de natural, încât nimeni nu-și dădea seama ce se ascunde în spatele ei. Nici tu; nu chiar tu, ci fiul tău, pe care l-am întâlnit într-o zi. Știam că este al tău – ochii nu i-aș confunda niciodată… dar aici s-a rupt firul, pentru că am întâlnit o altă pereche de ochi ce mă priveau…

Nu-ți voi mai scrie scrisori. Nu mai sunt adolescentă, nu mai simt nimic din ceea ce am simțit atunci. Viața mea a luat o altă întorsătură, una în care pot trăi fără a minți, fără a îmi pune în fiecare dimineață masca, fără a privi cerul albastru și a-l vedea gri; pentru că răvașele de atunci nu mai au nicio importanță, nicio rezonanță cu sufletul meu… pentru că sunt fericită.

Chipul Morții

Am căutat lumini nespus de frivole, plimbându-mi chipul prin lumea ce se destrăma în jurul meu. Să fie oare sfârșitul?

De ce Moartea este privită ca un dușman?

Într-o lume în care specia dominantă este omul, moartea se regăsește drept personificarea unei frici nejustificate în fața necunoscutului. Într-o lume în care omul este acea verigă ce încercă să uzurpe puterea  vieții, Moartea prinde conturul unei ființe, a unei zeități chiar, menite să fure și să distrugă visele omenirii. Să fie totul într-atât de sumbru?

E normal să ne fie frică de moarte. Un animal se teme și el de moarte – dar asta nu-i spune sentimentul, ci instinctul. Noi, animale care ne considerăm raționale – deși deseori nu ne comportăm ca atare, tindem să fim obsedați de frica morții. Cineva își împăienjenește privirea cu ideea existenței unei alte ”vieți” după moarte, poate reîncarnarea, sau poate nemurirea sufletului. Altcineva acceptă ideea că după moarte, corpul, cu tot cu ”suflet” nu dispare complet, ci se contopește cu mediul, devenind una cu natura, sau cel puțin, îngrășăminte pentru plantele din apropiere.

De-a lungul timpului, Moartea a fost cel mai aprig dușman al omului. Totuși, ce se înțelege prin dușman? O ființă supranaturală, îmbrăcată în negru, ce vine cu o coasă imensă și fură ultima suflare? Sau o bătrână oarbă, ce din greșeală, sau dintr-o dorință perfidă, taie firul de ață ce nu se mai piaptănă ușor? Uneori, este reprezentată ca o tânără frumoasă, cu chip sclipitor, venită să acompanieze sufletul spre un alt tărâm, necunoscut de muritorii de rând?

Oricare ar fi imaginea acestei ”ființe”, deseori se omite faptul că Moartea este o parte vitală din circuitul Vieții – sunt ca doi iubiți, ale căror trăsături atât de diferite creează armonia. Chiar dacă este reprezentată în culori sumbre, nu trebuie să uităm că negrul devine strălucitor în lumina soarelui, iar tăișul coasei oglindește  verdele copacilor din jur, roșul macilor, albastrul cerului, totul într-o fâșie subțire de metal; în coada coasei apar cărăbuși ce-și făuresc o casă în lemnul uscat, iar în șuieratul metalului în vânt se aude și un râs de copil.

Moartea nu este rea, căci răul este relativ. În schimb, pe cât de crudă poate fi, pe atât de blândă și atentă este cu cei ce o întâlnesc ca pe un prieten vechi. Ar trebui să învățăm să o privim în ochi, să nu o judecăm ca fiind dreaptă sau nedreaptă, să îi acceptăm existența și să-i zâmbim atunci când n vom înfățișa în fața ei: cerul imens, codrul verde și liniștea dintr-un lan de flori de câmp sunt fărâme din existența unor oameni ce cândva, într-un timp uitat, au văzut chipul negru și radiant al Morții…

Gânduri aiurea prin ceața de afară

De ceva timp, lumea din jur mă plictisește. În special acest oraș gri, murdar, trist, plin de oameni care au uitat parcă ce este zâmbetul. Astăzi,troleul în care mă aflam era să dea peste o bătrânică, gârbovită, care traversa strada pe zebră. Dar ce-i pasă șoferiței de la troleu – căci la noi nu se folosește termenul de ”vatman” – a înjurat-o pe bunicuță pentru că traversa… pe zebră. Regulamentar. Maxi în care mă aflam când am mers în alt loc se deplasa cu o viteză destul de periculoasă pentru oraș. A, și să nu uit, de vreo săptămână e o ceață nebună, deasă, în care poți tăia cu cuțitul.

Claxoane, viteze nepotrivite, voci enervate, înjurături, dimineață încețoșată de februarie. Orașul împânzit de tarabe apărute ca ciupercile după ploaie, cu felicitări – la noi li se zice ”valentinci” – un rusizm stupid. Bătrâne vânzând buchete de flori cu mâțișori, fructe exotice – un oraș împânzit de rodii, portocale, lămâi, dar în special de rodii. Tarabe cu parfum ieftin, vânzătoare cu o pătură groasă aruncată neglijent peste picioare, noroi în centrul orașului, un clovn cu un buchet imens de baloane în formă de inimă. Am uitat că astăzi e sfântul Valentin, după care se dau în vânt domnișoarele vanitoase. Doi prieteni alegeau o jucărie de pluș de la un stand care semăna cu o grădină zoologică împăiată.

Gri apăsător. Șoferi grăbiți, pietoni neglijenți, zăpadă topită, murdară, pe drum, pe trotuar, la cineva – și în suflet. Inimile roșii, împreună cu rodiile, contrastează cu ceața interminabilă.

Abia aștept să plec din orașul de care mă leagă doar trecutul.