Fiară fără suflet

Ah, cât de mult aș vrea să-ți sfâșii fața! Să-ți rup cu unghia carnea, centimetru cu centimetru, ascultând țipetele de agonie. Ce n-aș da ca să-ți văd disperarea întipărită pe față; toată tristețea și durerea de care e capabil corpul tău, ba chiar mai mult, mai mult de atât. Vreau să-ți vărs pe chip o cantitate  imensă de disperare, pe care să nu o poți suporta, care să ți se infiltreze prin piele, să-ți paraziteze sângele, să fie pompată, încontinuu, prin toată ființa ta, și să nu fii în stare să schimbi ceva; să nu poți scăpa de durerea provocată.

Aș vrea să-ți rup ființa în mii de bucăți, să le arunc cât mai departe una de alta, ca să nu poți suferi ca un tot întreg, ci ca mii de elemente din unul singur, și în disperarea ta, să realizezi că nimeni și nimic nu te poate ajuta, nu te poate elibera de povara propriei tale infirmități.

Aș vrea să te fac să suferi înzecit pentru toate cuvintele aruncate cu neglijență, pentru fiecare gest ca o lovitură de cuțit, pentru fiecare privire înfumurată și egoistă aruncată lumii ce te privește tăcută. Mi-aș dori să îți sfâșii carnea astfel, încât sângele să aibă timp să picure, câte o picătură, una singură, încontinuu, până la sfârșitul timpului. Fiecare picătură să spele fiecare frustrare, fiecare gând rău, fiecare durere, fiecare noapte nedormită, fiecare sentiment ce distruge barierele, sărind în exterior, cu un șuvoi ce distruge tot ce e mai frumos în mine. Dar pe tine, pe tine să te doară înzecit, să vrei să țipi, dar să nu poți; pentru că în primul rând, ți-aș sfâșia corzile vocale, ca singura alinare rămasă, țipătul eliberator, să-ți fie refuzată, imposibilă.

Inspirație și încă ceva:

Chipul Morții

Am căutat lumini nespus de frivole, plimbându-mi chipul prin lumea ce se destrăma în jurul meu. Să fie oare sfârșitul?

De ce Moartea este privită ca un dușman?

Într-o lume în care specia dominantă este omul, moartea se regăsește drept personificarea unei frici nejustificate în fața necunoscutului. Într-o lume în care omul este acea verigă ce încercă să uzurpe puterea  vieții, Moartea prinde conturul unei ființe, a unei zeități chiar, menite să fure și să distrugă visele omenirii. Să fie totul într-atât de sumbru?

E normal să ne fie frică de moarte. Un animal se teme și el de moarte – dar asta nu-i spune sentimentul, ci instinctul. Noi, animale care ne considerăm raționale – deși deseori nu ne comportăm ca atare, tindem să fim obsedați de frica morții. Cineva își împăienjenește privirea cu ideea existenței unei alte ”vieți” după moarte, poate reîncarnarea, sau poate nemurirea sufletului. Altcineva acceptă ideea că după moarte, corpul, cu tot cu ”suflet” nu dispare complet, ci se contopește cu mediul, devenind una cu natura, sau cel puțin, îngrășăminte pentru plantele din apropiere.

De-a lungul timpului, Moartea a fost cel mai aprig dușman al omului. Totuși, ce se înțelege prin dușman? O ființă supranaturală, îmbrăcată în negru, ce vine cu o coasă imensă și fură ultima suflare? Sau o bătrână oarbă, ce din greșeală, sau dintr-o dorință perfidă, taie firul de ață ce nu se mai piaptănă ușor? Uneori, este reprezentată ca o tânără frumoasă, cu chip sclipitor, venită să acompanieze sufletul spre un alt tărâm, necunoscut de muritorii de rând?

Oricare ar fi imaginea acestei ”ființe”, deseori se omite faptul că Moartea este o parte vitală din circuitul Vieții – sunt ca doi iubiți, ale căror trăsături atât de diferite creează armonia. Chiar dacă este reprezentată în culori sumbre, nu trebuie să uităm că negrul devine strălucitor în lumina soarelui, iar tăișul coasei oglindește  verdele copacilor din jur, roșul macilor, albastrul cerului, totul într-o fâșie subțire de metal; în coada coasei apar cărăbuși ce-și făuresc o casă în lemnul uscat, iar în șuieratul metalului în vânt se aude și un râs de copil.

Moartea nu este rea, căci răul este relativ. În schimb, pe cât de crudă poate fi, pe atât de blândă și atentă este cu cei ce o întâlnesc ca pe un prieten vechi. Ar trebui să învățăm să o privim în ochi, să nu o judecăm ca fiind dreaptă sau nedreaptă, să îi acceptăm existența și să-i zâmbim atunci când n vom înfățișa în fața ei: cerul imens, codrul verde și liniștea dintr-un lan de flori de câmp sunt fărâme din existența unor oameni ce cândva, într-un timp uitat, au văzut chipul negru și radiant al Morții…

Prin foc și sabie de Henryk Sienkiewicz

Apărut în 1884, romanul este primul din trilogia istorică a lui Sienziewicz, urmat de Potopul în 1886 și Pan Wołodyjowski în 1888.

Roman istoric, acesta descrie evenimentele petrecute în secolul al XVII-lea, și anume războiul dintre Republică (Uniunea statală polono-lituaniană) și cazacii răsculați din Ucraina, eveniment cunoscut ca Răscoala lui Chmielnicki.

În roman se identifică două planuri: unul este cel al războiului, lipsei, fricii, distrugerii și a foamei; celălalt reprezintă un alt război, dar dus între două personaje în numele dragostei. În ambele planuri apar același personaje, o parte dintre care sunt personalități istorice reale, transfigurate în operă – de exemplu, prințul Jeremi Wiśniowiecki, căpetenia răsculaților Bohdan Chmielnicki, Tugay Bey, comandantul oștirelor tătare. Unul dintre personajele principale, Jan Skrzetuski, are drept prototip o personalitate istorică, Mikołaj Skrzetuski, iar prietenul acestuia, Michał Wołodyjowski este prototipul lui Jerzy Wołodyjowski. Yuri Bohun îl întruchipează pe cazacul Ivan Bohun. Celelalte personaje sunt create de autor, precum Longinus Podbipięta, Jan Zagłoba, Helena Kurcewiczówna și Rzędzian.

Acțiunea începe într-un loc pustiu, păzit de vârcolaci și duhuri rele – după spusele oamenilor. Jan Skretuski salvează un om ce era atacat de un grup de hoți – lucru obișnuit prin acele părți pustii. Necunoscutul îi dăruiește un inel foarte scump și dispare în întuneric. Mirat de acest lucru, Skrezetuski se întoarce din călătoria făcută după porunca regelui și află că omul pe care l-a salvat nu este altcineva decât Bohdan Chmielnicki – trădător de patrie, iar ”tâlharii” care voiau să-l omoare erau oamenii regelui, trimiși ca să-l prindă. Întristat, acesta află și de tulburările ce încep în țară, precum și intențiile lui Chmielnicki, nefavorabile Republicii.

Revenit în oraș, Skrzetuski reîntâlnește vechii prieteni: pe pan Zagloba, vulpoi bătrân și chefliu, pe pan Wołodyjowski – cel mai bun prieten și veșnic îndrăgostit, cât și pe băiatul de casă – Rzędzian, copil lacom și șiret. Tot aici apare un alt personaj – Longinus Podbipięta, un lituanian înalt, puternic și încă fecior datorită unui jurământ.

În scurt timp, Jan Skrezetuski primește ordin de la prinț să conducă un boier, iar pe drum pan Jan și suita lui întâlnesc o caleașcă răsturnată în care se afla o cucoană și nepoata acesteia – Helena Kurcewiczówna, fiica unui boier răposat, aflată sub tutela rudelor lacome.

Întâlnirea celor două suflete pereche este umbrită de apariția celui de-al treilea personaj principal – Yuri Bohun, cazac orfan, vărsător de sânge și… îndrăgostit peste cap de cheaghină. Deși tânăra fată i-a fost promisă lui, aceasta se îndrăgostește de la prima vedere de șleahtic – sentiment reciproc, astfel formându-se triunghiul amoros din roman.

În scurt timp izbucnește războiul. Pe de o parte, cetele de cazaci dornici de sânge, luptând pentru libertate, conduși de Bohdan Chmielnicki; pe de altă parte, prințul Jeremi Wiśniowiecki cu suita lui, șleahtici polonezi și nemți, cât și ”cei patru mușchetari” din roman: Jan Skrzetuski, Michał Wołodyjowski, Longinus Podbipięta și Jan Zagłoba.

Pe când pe câmpul de luptă mor mii de oameni, iar ceilalți suferă de frig, foame, lipsuri, pe când pământurile ucrainene sunt devastate, oamenii luați în robie de turci, femeile necinstite și sufletele cazacilor spălate în sânge, pe al doilea plan se duce o luptă crâncenă în numele iubirii. Planurile se intersectează, lupta ambilor pretendenți la mâna cneaghinei fiind transpusă, parțial, și pe câmpul de război.

Deși șleahticul Jan Skrzetuski reprezintă protagonistul romanului, acesta nu pare a fi atât de important ca antagonistul, Yuri Bohun. La fel, un personaj foarte interesant și, după părerea mea, cel mai bine conturat este jupân Onufry Zagloba, un șleahtic șiret ca o vulpe, iubitor de băuturi tari și mereu deplângându-și soarta și peripețiile pe care nu le ceruse niciodată. Acesta este unul dintre personajele-cheie în triunghiul amoros Skrzetuski-Helena-Bohun. Un alt personaj care mi s-a părut foarte realist este lituanianul Longinus Podbipięta, moartea tragic a căruia m-a întristat.

Mi-a plăcut foarte mult romanul, deși idea de vină a cazacilor care s-au răsculat pentru propria libertate și măreția și ”dreptatea” oștenilor Republicii m-a indignat. Puterea religiei este la fel un factor important în roman – unde la fiecare omor oșteanul strigă ”în numele Domnului”, iar cazacii sunt niște ”păgâni”, deci inferiori șleahticilor; astfel, credința în Dumnezeu scuză crimele polonezilor, dar nu și a cazacilor, care luptă împotriva Republicii, deci împotriva Domnului, deci vor arde în Iad.

În ceea ce privește triunghiul amoros, consider că Bohun o merita pe Helena. Neținând cont de cruzimea pe care o arăta față de dușmani, spiritul puternic față de cazaci și calitățile unui conducător neîncoronat, acesta devenea un alt om alături de aleasa inimii. M-a dezgustat personalitatea Helenei, care fiind doar un trup frumos și nimic mai mult l-a refuzat în favoarea unui șleahtic – care era la fel de crud și a vărsat la fel de mult sânge. Personal, o văd ca pe o altă Elena din Troia; frumusețea Helenei Kurcewiczówna fiind una dintre puținele ei calități, pe lângă loialitate. A da, și pioșenia de fecioară. Și.. cam atât. Consider că e un personaj nefinisat.

Deși autorul descrie calitățile polonezilor, virtuțile lor, precum loialitatea, sinceritatea și bărbăția, acesta ajunge să se contrazică prin intermediul a două personaje: jupân Zagloba și băiatul de casă a lui Skrezetuski, Rzędzian. Ambii ajung să devină prietenii lui Bohun, trădându-l în cel mai mișel mod: jupân Zagloba îl imobilizează în timp ce acesta este grav rănit și fuge cu ”prada” – cheaghina Helena, iar Rzędzian îl tămăduiește de mai multe ori, doar pentru ca să-l trădeze de fiecare dată și să se folosească de încrederea și punga cazacului.

Oricum, romanul s-a adeverit a fi unul foarte interesant, având ca subiect iubirea și războiul, ambele întțlnite într-un alt roman drag mie – Donul liniștit, unde este vorba tot despre cazaci, dar dintr-o altă epocă. Personajele bine conturate, realiste, evenimentele istorice, descrierea bătăliilor și a morții m-au fascinat; autorul reușește să captiveze cititorul prin replicile personajelor, acțiunea în cele două planuri, ușurința acceptării morții, cât și prin umorul ce persistă în vorbirea lui Zagloba sau Rzędzian.

Romanul devine o capodoperă în literatura universală, autorul primind premiul Nobel pentru literatură în 1905. Acesta capătă o vastă popularitate, fiind ecranizat în 1999 având drept regizor pe Jerzy Hoffman.

Neținând cont de părerea personală despre războiul celor două puteri și a iubirii tragice, dar care ”invinge totul”, romanul mi-a plăcut și-l recomand cititorilor care sunt fascinați de scene de război, evenimente istorice și un pic de dramă sentimentală.