Tag Archives: război

Hoțul de cărți(2005) de Markus Zusak

IMG_20150317_151424Hoțul de cărți este un titlu ce mi-a devenit cunoscut abia anul trecut, deși prima dată a apărut pe când eram în calsa a 5-a. Am ajuns să văd filmul înainte să citesc cartea, ceea ce în cazul de față a fost un lucru bun. Hoțul de cărți a nimerit pe mâna mea la Librex2015. Am văzut coperta pe care nu sălășuia fantoma lui Liesel și mi-am zis că ar fi bine să citesc și cartea.

Liesel este o copilă ce se întâlnește cu moartea de mai multe ori, iar între cele două începe să se formeze o ciudată relație de prietenie. Prima dată se întâlnesc într-un cimitir înzăpezit, unde zace un trup mic și rece, privind în neant; aici, Moartea va fi primul martor a unui furt. O carte, evident, o amintire și un simbol pentru Liesel, care se îndreaptă spre ușa unei case necunoscute.

Liesel își ia rămas bun de la mama sa, ajungând pe strada Himmel, unde o femeie ce seamănă cu un umeraș o întâmpină cu ochi reci; în casă, copila întâlnește un om înalt și cu ochii argintii și calzi. Hans și Rosa Hubermann sunt noii ei părinți, iar viața ei se va desfășura între pereții acestei mici case, găsită pitită și neajutorată într-o Germanie ce îmbrățișează, cu nesaț, războiul.

Naratorul poveștii este însuși Moartea, iar mie mi-a plăcut foarte mult această abordare. Obsesia Morții pentru culori, cât și atribuirea fiecărui eveniment a câte o culoare ciudată a făcut cartea mai interesantă. Deși există multe lacune, firul narativ în general este cursiv, relativ cronologic. Totuși, este dezamăgitor un anumit salt în viitorul acțiunii pentru cei neinițiați; eu am văzut filmul înainte de a citit cartea, însă m-a mirat faptul că undeva la jumătatea lecturii s-a deschis o fereastră largă spre deznodământ – oarecum făcând neinteresantă lectura în continuare – căci finalul era pus pe o farfurie în fața cititorului chiar în clipa aceea.

În linii mari, mi-a plăcut cartea, în special frânturile din manuscrisele lui Max, a cărui prezență a influențat considerabil sufletul lui Liesel, dar și năzbâtiile lui Rudy, băiatul cu părul de culoarea lămâii, pretendent la primul sărut al hoțului de cărți. Am fost destul de dezamăgită de moartea unui anumit personaj, pentru că-mi plăcea și consider că Moartea a fost nedreaptă – de altfel, asta a afirmat și ea. Liesel, în schimb, mi s-a părut destul de ștearsă, cel puțin Liesel din carte; cea din film părea mai vie, mai îndrăzneață și mai… hoață.

Dacă nu ați citit cartea și nu ați văzut filmul, vă recomand cu drag să faceți una dintre ele. Cartea, deși este destul de groasă, este ușor de citit, datorită limbajului accesibil și al acțiunii cât de cât dinamice. Din punctul meu de vedere, este foarte frumoasă drept o poveste pentru copii, dar în același timp ar capta atenția și a unui adult. Lectură/vizionare plăcută!


Doctor Zhivago(1957) de Boris Pasternak

dr-zhivagoOpera lui Boris Pasternak este o lucrare controversată, conturând o perioadă întunecată în soarta Rusiei: de la Revoluția din 1905 până la începutul celui de-al doilea Război Mondial, fapt care a fost extrem de deranjant pentru autoritățile rusești – romanul este tipărit pentru prima dată în Italia, în 1957, iar premiul Nobel din anul următor devine un ghimpe otrăvit în corpul Rusiei comuniste.

Yuri Andreevich Zhivago, protagonistul, este introdus în roman de la bun început, unde cititorul îl surprinde pe micul Yura la înmormântarea mamei sale. Inconștient încă de timpurile ce-l așteaptă, copilul orfan de mamă și părăsit de tată își petrece tinerețea în casa Annei Ivanovna Gromeko, aici cunoscându-l pe Misha și pe Tonya, doi oameni ce-i vor deveni prieteni apropiați, iar domnița – soție. Un alt personaj interesant, al cărui soartă va fi legată de doctorul Zhivago este domnișoara Lara, care într-o noapte de Crăciun, afectată de anumite întâmplări, decide să îl împuște pe acel om ce i-a distrus viața; dar ratează.

Viața doctorului Zhivago este marcată de nenumăratele conflicte de natură politică, pe de o parte, iar pe de altă parte, de conflictele interioare ale unui poet închis în corpul unui doctor. Destinul acestuia este marcat de nenumărate pierderi, dar doctorul se adeverește a fi un luptător, căci indiferent de tragedia ce are loc, acesta se ridică și merge mai departe, supraviețuind timpurilor nefaste.

Sinceră să fiu, mi-a fost dificil să urmăresc firul narațiunii. În primul rând, deoarece autorul introduce o mulțime de personaje, care nu intră în scenă ca să fie prezenți la anumite evenimente și după să dispară cu totul; deseori, același personaj apare menționat cu un singur nume, fie numele, prenumele, diminutivul sau patronimicul, ceea ce este destul de bulversant. În al doilea rând, lucru pe care l-am observat la mulți scriitori ruși, sunt acele pagini pline de detalii despre orice, despre timp, trenuri, satul cutare sau personajul cutare, care deseori nu sunt importante pentru acțiune, ci apar pentru crearea unui peisaj foarte complex în cadrul căruia are loc acțiunea.

Per total însă, romanul s-a adeverit a fi un război continuu, atât istoric cât și lăuntric, iar Pasternak reușește să facă cititorul să îndrăgească cel puțin un personaj. Mie mi-a plăcut de soțul Larei, Pasha Antipov, a cărui mod de gândire și interpretare a relației cu soția îl duce pe drumuri greșite; evident, mi-a plăcut și personajul principal, felul în care se completează acesta cu Lara – o femeie puternică, cu o inimă iubitoare și suflet curat.

În romanul lui Pasternak apare întrebarea dacă poți iubi simultan două persoane, aceasta regăsindu-se în două romane ce-mi plac foarte mult: Noapte de Sânziene a lui Mircea Eliade și Donul liniștit a lui Mihail Șolohov. În toate cele trei opere întrebarea apare suspendată undeva în aer, marcând într-un anumit mod deciziile și, inevitabil, soarta personajului principal.

Caietul cu poezii scrise de doctor, care încheie romanul, mi-a inspirat o oglindă în care se poate vedea soarta poporului rusesc din acea perioadă, tot zbuciumul, chinul, durerea ce sfâșie sufletul omului de rând și, inevitabil, speranța ce luminează ochii ce privesc în viitor.


Marina Țvetaeva – Tragedia sufletului de poetă

Marina_Tsvetaeva_1914Sensibilitatea ce marchează opera poetei ruse Marina Țvetaeva (1912-1941) este de necontestat, admirată de numeroși critici, dar și de cititorii fideli.

Născută sub o stea nefastă, Țvetaeva simte toate nedreptățile vieții din timpul războiului, durerea, foamea, situații fără o cale de scăpare. Poeta descoperă scrisul la o vârstă fragedă, primul ei volum de poezie vede lumina zilei în anii ei de tinerețe. Pe parcurs, Țvetaeva va scrie încontinuu, neținând cont de exil, sărăcie, mizerie, moarte. Își va sfârși viața într-un mod tragic, punându-și capăt zilelor la scurt timp după moartea soțului.

Poezia Marinei Țvetaeva este plină de un sentiment profund de ură, de iubire, de revoltă, de vise neîmplinite, de așteptarea unui sfârșit mult așteptat. În fiecare vers se citește o forță puternică, o dorință de a trăi la fel de intensă precum visul la o moarte cât mai rapidă. Deși unele poezii au o notă optimistă, majoritatea sunt scrise într-o revoltă continuă, colorate în nuanțe sumbre, cu un final pesimist.

Sensibilitatea poetei se transpune în fiecare vers, pictând astfel un portret al autoarei; prin opera sa, Țvetaeva se remarcă printr-o sinceritate neprefăcută, dezgolindu-și sufletul în fața cititorului – fapt ce o plasează printre cele mai puternice voci ale vremurilor sale, ca un simbol al umanității călcate în picioare, al zborului frânt – distrus de o viață zbuciumată.


Cartea I: Unde cântă vântul (IV)

tumblr_mp7jpmkSdc1qhttpto5_500II.

Regatul Măștii se acoperi de sânge. De ani buni, încă de la începutul războiului, acest fragment de Pământ nu știuse de liniște, pace, viață îndestulătoare. Noul conducător, o ființă crudă, descendent dintr-o dinastie care nu se ridicase niciodată mai sus de rangul de guvernator, puse mâna pe tron în acea epocă întunecată, aruncând țara într-o beznă din care cerbizii nu păreau să iasă vreodată.

Locuitorii acestei țări, care la est se învecinează cu Țara Irisului, duceau o viață liniștită, izolată. Firea cerbidului este asemănătoare unei ciute: duce o viață pașnică și simplă, alături de familie, iar prezența unui străin îl înspăimântă. Regatul Măștii nu este un loc prietenos pentru cei ce vor să trăiască aici: cu pământuri sterpe, praf și pulbere ieșind din sondele de minereuri numeroase, cât și timpul mai mereu uscat și rece nu sunt cele mai plăcute condiții de viață. Cândva, pământul de aici era roditor, cu pășuni mănoase, codri străvechi; totul însă a fost dat uitării când a fost descoperit fierul; cerbizii nu au știut să-și valorifice pământul.

Cândva, acest popor liniștit ducea o viață calmă, unde exista egalitate între bărbați și femei, respect pentru cei vârstnici, grijă necondiționată pentru copii. Cerbidul de rând, tatăl iubitor al familiei, își petrecea zilele muncind în sondele de fier, atât de numeroase în țara lor. Cerbida, mama, avea grijă de cei mici, iar când avea timp, muncea mica parcelă de pământ prea puțin roditor de lângă casă. Pentru că sunt un popor ușor de speriat, cerbizii locuiesc în comunități mari, foarte apropiate una de cealaltă, toate plasate cât mai aproape de orașele mai mari și de capitală. Spre periferia țării, unde în afară de munți și pustiuri stâncoase, păduri reci și lacuri infectate cu magie neagră, nu se găsește nicio locuință, niciun cerbid; cei ce se îndreaptă spre periferie, se spune, sunt vrăjitori, pustnici sau nebuni…

Sekhmet, bătrâna doică, nu era nici nebună, nici vrăjitoare, și nici pustnică. Damă cunoscută în capitală, cea mai bună croitoreasă, aceasta fugi din oraș odată cu instaurarea noului conducător. Căci, fie zeii binecuvântați, reușise să dispară din vizorul tiranului, care a șters de pe fața pământului toate familiile nobile, toate familiile bogate, toate familiile cu influență și orice alt cerbid sau cerbidă ce putea să-i stea în cale. Așa se întâmplă ce astăzi, capitala, cândva un oraș frumos și măreț, se prefăcuse în palatul unui singur cerbid, căci nu se mai auzea râsul unei domnițe, pasul ușor al unui paj, foșnetul abia auzit al rochiilor sau aroma țigărilor și a ceaiului. Noul rege, Lonza, prefăcuse acest oraș într-un dans al umbrelor, căci totul se prefăcuse într-o pată cenușie: în palat exista doar el, câinele lui credincios, un număr impresionant de sclavi – copii din oraș, cât și garnizoana lui, adică toți cerbizii apți de a ține în mână o armă.

Nu se știe cum de a ajuns acest cerbid, cândva un copil șters, care nu prezenta niciun interes, și pe de altă parte, nicio amenințare, devenise rege peste noapte și transformase, atât de ușor, o națiune de oameni liberi într-o aglomerare de oameni mizeri și nefericiți. Sekhmet însă, în timpul izolării sale, se asigură că, de fapt, nimic nu se întâmplase fără o forță, o forță ce își avea originea în vechile cunoștințe ale celor cinci zei…

Dar să o lăsăm pe fosta croitoreasă din capitală, astăzi, o bătrână uitată de lume, pe care moartea o pândește la fiecare răsărit de soare, și să ne întoarcem spre vizitatoarea din noaptea trecută, care se îndrepta, precum o umbră, spre locul în care totul începuse: Pădurea Nopții. De ce se trezise acum, după atâția ani, să caute liniștea? De ce, după atâția ani pe care i-a petrecut departe de casa ei, evitând cu succes acel loc blestemat, elfida s-a decis să ”repare greșeala”? Întrebarea aceasta va rămâne fără răspuns.

Sursă imagine: tumblr, autor neidentificat.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (II) – Serenizii

tumblr_mjz2101Bne1qhttpto3_500Urmă o pauză de tăcere, timp în care grifonidul își aprinse o țigară. Copiii începură să vorbească între ei. Țigara se termină, iar maestrul își reluă povestea:

Imensul cimitir al meduzinilor a fost creația serenizilor, poporul vecin, al cărui pământ era acoperit de ghețari și frig și vânturi ce nu mai continuau să înghețe sufletul. Dar serenizii, un popor înalt de statură, cu pielea de un galben pal, mâini firave, chip cu trăsături reci, ochi gri și părul deseori alb, erau creația lui Eerio, un zeu străvechi, pe care nu l-a văzut niciun suflet.

Eerio se stabilise într-un ținut cândva total pustiu, unde doar vântul își găsise loc de existență. Fiind un zeu cu gânduri sumbre, și dorindu-și din răsputeri singurătatea, Eerio se asigură că nicio formă de viață nu-l va deranja vreodată: a creat o barieră din gheață, a dat naștere la cele mai reci vânturi, a ascuns soarele după o cupolă de gheață aproape transparentă și crease propria Viață, serenizii, după care își construi un castel de cristal, fără uși, dar fără acoperiș, unde se găsește și astăzi. Nu se știe dacă e mort, dacă e viu, dacă se mai află pe tărâmul serenizior. Aceștia nu știu cum arată, iar palatul de cristal este singura dovadă al existenței zeului.

Poporul gheții, cum i s-a spus, seamănă foarte mult cu zeitatea lor. Cruzi, egoiști și reci, aproape lipsiți de sentimente, serenizii se considerau cea mai înaltă și evoluată formă de Viață; deși frumoși, impozanți, acestora le lipsea ceva – setea de cunoaștere, astfel încât zilele lor treceau sub cupola de gheață fără a le aduce nimic nou.

În timpul unui solstițiu, în sânul unei familii nobile se născuse un copil diferit: deși avea pielea de un galben pal, părul său emana lumini verzi, întunecate, asemănătoare mlaștinilor în amurg. Văzând acest lucru drept un blestem din partea zeului, părinții și-au numit fiica, căci era o fetiță, Phyllida, pe care au încercat să o apropie de Eerio, lăsând-o deseori pe treptele palatului fără uși. Crescând mai mare, serenida se simțea din ce în ce mai nefericită; evitată de familie, izolată de alți copii, privită cu dezgust de maturi, aceasta își petrecea timpul în preajma castelului. Când împlini 15 ani, Phyllida găsi o crăpătură în zidu ce înconjura castelul lui Eerio. Mânată de curiozitate, spre surprinderea sa, serenida găsi că dincolo de zid nu mai exista gheață; vânturile erau mai calde, iar pământul avea culoarea părului ei – un verde închis. În depărtare, se vedeau niște case de o formă pe care nu o cunoștea. Acesta era regatul lui Diphda, un tărâm necunoscut serenizilor. Phyllida a fost sfârșitul meduzinilor”.

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto5_500Printre copii s-a auzit un murmur, iar maestrul a decis să-și aprindă o a doua țigară. Un elfid mic, cu ochii de culoarea mării, se apropie de maestru:

– De ce Phyllida a fost sfârșitul meduzinilor?

Caylus îl privi cu un zâmbet. Întrebarea a atras atenția celorlalți copii, care și-au îndreptat toată atenția spre bătrân. Grifonidul își stinse țigara.

– Se presupune că Phyllida s-a îndrăgostit de un meduzin, iar escapadele ei și lipsa de pe treptele palatului i-au trezit curiozitatea serenizilor de atunci. În unele scrieri vechi se vorbește despre un copil, rodul iubirii unei serenide și a unui meduzin, a cărui viață era sortită să se sfârșească înainte de a se naște. Serenizii, care sunt un popor ce se consideră elitist, nu puteau admite ca unul dintre ei să se cupleze cu o altă formă de Viață. Ca să păstreze copilul, Phyllida a fost pusă în fața alegerii: fie moare, și ea și copilul, fie trădează secretul meduzinilor în schimbul vieții. Ce a făcut Phyllida a fost îngrozitor: a povestit serenizilor despre marele biblioteci și arhive din mlaștini, iar serenizii de la curte, vanitoși și egoiști, au decis să pună mâna pe toate cunoștințele poporului vecin. Nu se știe cum anume, dacă de capul lor, sau cu ajutorul zeului Eerio, dar serenizii au reușit să-și creeze o armată care distruse o parte din zidul de gheață și se năpusti peste meduzini. Deși Phyllida, năpădită de remușcări, își înștiință soțul despre ce urmează să i se întâmple, meduzinii nu au reușit să facă față: poporul lui Eerio i-a distrus, i-a furat tezaurul, aflat în mii și mii de foi de hârtie, înțelepciune adunată de foarte mult timp. După ce totul a fost dus în țara lor de gheață, bibliotecile arse, arhivele prădate, serenizii nu s-au ținut de cuvânt, ucigând copilul Phyllidei.

Se spune că serenida, distrusă de durere și plină de regrete, a plecat pentru totdeauna din țara sa. Printre mlaștini, au început să apară morminte, din ce în ce mai multe; nu se știe dacă serenida a reușit vreodată să înmormânteze toți meduzinii, însă singurătatea, durerea și munca de gropar a fost răsplata copilului nedorit al serenizilor.

– Și atunci de ce se spune despre meduzini că intrarea spre pământul lor e dispărută?

Copilul îi plăcu bătrânului maestru; era interesat de povestea lui, fascinat chiar, dornic să afle fiecare detaliu.

 – După masacru, serenizii, aflându-se în posesia a cantități uriașe de cunoștințe, au decis să sigileze intrarea spre pământurile Diphdei, pentru a evita existența unei reîntoarceri sau reînvieri a poporului. Erau singurii vecini ai meduzinilor, iar intrarea spre tărâmul lor, spărtura în peretele de gheață, a fost sigilată prin magie. În tomul meu vechi nu scrie, dar Eerio le-a dăruit serenizilor de viță nobilă puterea de a stăpâni lumina, care deseori a fost folosită în scopuri egoiste,inumane, din punctul de vedere a altor forme de Viață.

O clipă de tăcere se așternu peste grupul de copii. Caylus închise tomul. Ridică privirea spre cer, încercă să numere câteva stele, să observe strălucirea la latele câteva.

– Este târziu, rosti. E timpul să mergeți la culcare, copii.

– Și povestea? A întrebat o grifonidă mică, cu ochii împăienjeniți de somn.

– Mâine micuța mea, mâine. Ne vom întâlni tot aici, în acest loc, să continui povestea. Dar acum, e timpul pentru somn.

În noaptea caldă, stelele continuau să cadă, lăsând urme triste, sângerii. Țigara maestrului se transformă în scrum, lăsând un miros plăcut, abia perceptibil, de flori necunoscute.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat.

The flowers of war  (2011)

The flowers of war cover 2011Într-o perioadă întunecată pentru omenire, iadul se dezlănțuie în China, prefăcând tot ce este uman în brută. Nanking, 1937, este un focar de ură, violență, cruzime, viol, distrugere. Filmul este o proiecție a romanului  Jin líng shí san chai (13 Flowers of Nanjing), scris de Geling Yan, acesta fiind o reproducere fidelă a evenimentelor din acea perioadă. În roluri principale, Christian Bale și Ni Ni, fiind și unul dintre puținele ecranizări chineze în care apare, în rol principal, un actor străin.

Lupta dintre soldații a două mari țări transformă viața unor femei într-un calvar. Pe de o parte, un grup de copile din mănăstire, abia trecute de 12 ani, riscând să fie abuzate în orice clipă de soldații japonezi. Pe de altă parte, vânzătoarele de dragoste, femei superbe, cu unghii roșii, ochi ispititori și zâmbete ce costă o avere. Între aceste două tabere, un străin, care se lasă ademenit într-un eveniment tragic.

John Miller, de profesie ”make-up artist” pentru morți, un american chemat pentru înmormântarea unui preot, este prins între focurile a două tabere; reușind să fugă, se refugiază în mănăstirea în care trebuia să ajungă, aici găsind o mână de copile speriate, ce au văzut prea multe la vârsta lor, și un fiu de preot, acesta ducând pe umeri o povară grea. Peste noapte, mănăstirea devine refugiu pentru câteva prostituate, acestea fugind din orașul ce le hărăzea doar moarte lentă și dureroasă.

Emoțiile pe parcursul filmului variază; de la o scenă simplă, în care se deschide universul vieții cotidiene, un glonț schimbă decorul într-un roșu cărămiziu, mirosind a moarte. Sărăcia războiului se află în contrast cu hainele pestrițe ale prostituatelor, iar moartea soldaților se reflectă în ochii inocenți ale lui Shu (Xinyi Zhang), una dintre elevele din mănăstire. În spatele zidului bisericii, oroarea, moartea și nebunia  sunt elementele de bază ale vieții. Aici, există doar disperare, o disperare mută și dureroasă.

De ce v-ați uita la acest film? Pentru că merită. Actorii, muzica, evenimentele din trecut și concepția scriitorului – scenaristului (Heng Liu), cât și a regizorului (Yimou Zhang), crează un univers plin de emoții puternice, sentimente realiste, puternice, ducând viața unui grup mic de oameni ca o lumină printre rămășițele întunecate ale istoriei…


Floarea-soarelui oarbă de Alberto Mendez

floarea-soarelui oarba copertaÎncă o carte cumpărată după copertă și ținând cont de denumire, editată de grupul editorial Corint, Leda, deși nu am nici cea mai vagă idee cine este autorul. Ca la multe alte cărți, pe spatele acesteia scrie ce premii a obținut, cât de apreciat este autorul de anumiți critici literari, deși pentru mine aceste rânduri nu au nicio valoare, căci nu-mi place să judec o carte după ce zic alții.

Astfel, Floarea-soarelui oarbă tratează o temă ce-mi place nespus de mult în literatură: războiul. Fiind împărțită în patru părți, care deși au o oarecare legătură între ele, pot fi citite și separat, căci firul narativ nu este unul continuu. Aceste patru părți se numesc  Înfrângeri.

Prima înfrângere:  1939, intitulată și Dacă inima ar gândi, ar înceta să bată, oferă o viziune asupra unui militar ce se predă trupelor ce au pierdut chiar în ultima zi. Torturat, amenințat și blestemat, acesta nu va dezvălui niciodată motivele, dar moartea lui va fi una chinuitoare și tragică, menționată, de altfel, în a treia înfrângere.

A doua înfrângere: 1940 sau Manuscris găsit în uitare este partea ce mi-a plăcut foarte mult. Îmi plac romanele tip jurnal, iar această secvență reprezenta jurnalul unui mort. Într-o iarnă rece, pe un munte părăsit, deținătorul jurnalului împarte o soartă tragică cu cei pe care-i iubește: soția sa, Elena, o tânără de nici 18 ani, moare la naștere, aducând pe lume un băiețel ce mai târziu va primi numele de Rafael. Tatăl acestuia, un tânăr abia ieșit din adolescență, încearcă să salveze măcar această ființă firavă, dar iarna grea și disperarea pun capăt oricărei încercări de a se agăța de viață.

A trei înfrângere: 1941 sau Limba morților nu mi-a plăcut la fel de mult ca celelalte părți: relatează povestea unui deținut ce reușește să obțină câteva zile de viață doar datorită faptului că îl cunoștea pe fiul ucis al colonelului. Acesta dorea să afle despre copilul său, iar deținutul avea de ales: să-i zică unui părinte îndurerat cât de perfect și inteligent și corect era fiul său, sau să-i relateze unui colonel ce canalie și hoț laș era fiul acestuia, închis și împușcat pentru violență asupra populației civile. Acest zbucium va aduce adevărul la suprafață, punând totul la locul său.

A patra înfrângere: 1941, având și titlul de Floarea-soarelui oarbă mi-a plăcut cel mai mult, poate pentru că era un fel de povestire în ramă, căci planul narativ se împarte în gândurile unui personaj, o scrisoare al altuia, cât și o privire din interior al naratorului omniprezent. Astfel, Elena locuiește cu fiul ei mai mic într-un cartier sărăcăcios. A avut și o fiică mai mare, Elena, care a fugit cu logodnicul ei, povestea acestora fiind relatată în a doua înfrângere. Lorenzo, băiatul Elenei, merge la o școală catolică, unde este atent supravegheat de preotul-dascăl. Cu timpul, acesta o cunoaște pe mama băiatului și în suflet i se aprinde o patimă puternică, un sentiment interzis. Suava văduvă, Elena ascunde un secret, pe care doar ea și Lorenzo îl știu; soțul ei, tatăl copilului, nu este mort; el locuiește cu ei, ascunzându-se în șifonier. De aici, evenimentele iau o întorsătură sumbră, marcantă pentru toate personajele.

Mi-a plăcut în special felul în care sunt portretizate personajele, fără a fi făcut abuz de adjective și pasaje descriptive. La fel, consider că autorul-narator a reprezentat lumea și atmosfera în cele mai fidele culori, fără elemente pitorești, dar și fără scene grotești, ci a fost cât mai apropiat de realitate.

O carte savuroasă ce relatează partea de dincolo de front, Madridul civil, cu oamenii și fricile lor, cu aresturile abuzive, sărăcia, umilința și mizeria din fiecare zi, din fiecare casă, din fiecare suflet. Alberto Mendez reușește să intrige cititorul, înfățișând o realitate dură, fără a interveni în cursul evenimentelor.


%d blogeri au apreciat asta: