Tag Archives: sange

Cartea I: Unde cântă vântul (X)

Dusted  de Android JonesVII.

-Maestre Caylus, povestiți-ne ceva despre nimfele din Țara Irisului!

-De ce despre nimfe, Gridelin?

– Pentru că sunt niște creaturi despre care am auzit că s-ar zice că nu sunt tocmai bune…

Bătrânul trase un fum, lăsând un nor alb să alunece printre ramurile copacului la poalele căruia stătea.

-Depinde ce înțelegi tu prin bune, micuțule. Totul este relativ… Dar cred că am o poveste pentru tine, Gridelin. Să știi însă că nu este tocmai frumoasă.

Bătrânul a deschis cartea veche, pe care o avea mereu la îndemână. Copilul, curios cum sunt toți copiii, a tras cu ochiul, să vadă ce anume caută maestrul. Printre foile vechi și îngălbenite, maestrul a dibuit o foaie ce părea mai nouă, desprinsă din carte, cu un scris ciudat, dar oarecum diferit de acela din tom. Gridelin și-a zis că e o scrisoare, sau un document mai nou, ceea ce s-a și adeverit, mai târziu. În liniștea nopții, cu țârâitul greierilor, lampa fumegândă în beznă și ochii copilului, privind fix spre maestru, vocea lui Caylus răsuna ca o șoaptă înnăbușită.

”Nu știu de cât timp mă aflu aici; sau mai bine zis, nu știu cât timp mai am. Dar o va plăti, VA PLĂTI!

Stau într-o beznă deplină, fără un pic de viață în vene. Scriu cu ultima sforțare, dar știu că cei ce sunt vinovați vor plăti pentru tot, în special ea.

Timpul meu s-a sfârșit… dar al ei abia începe, începe atât de frumos și promițător! Îmi vine să urlu, dar nu am pic de vlagă în mine; sunt un corp al cărui suflare nu s-a îndreptat încă spre Nor. Dar timpul meu va veni, va veni… și al ei se va termina, pentru totdeauna!”

-Ciudată scrisoare, maestre. Nu am înțeles nimic.

-Ești un copil isteț Gridelin. Dacă nu știi cine este omul ce a scris-o, dar mai ales povestea din spatele ei… atunci totul se rezumă la un petec de hârtie.

Persoana care a scris această scrisoare se presupune a fi o nimfă, una dintre nimfele care au trăit înaintea venirii elfului în pădure. Asta n spune scrisul, dar nu avem de unde ști; poate că în ultimele sale clipe, nimfa a decis să scrie în limba străveche, cunoscută până nu demult doar clanului ei. Nu știe nimeni ce s-a întâmplat, iar această scrisoare rămâne a fi o enigmă.

Ai zis că nimfele nu sunt creaturi bune… și nu te-ai înșelat. Căci în timpul războaielor străvechi a existat o luptă crâncenă între două clanuri de nimfe, iar urmările acestui act nesăbuit a distrus o dinastie întreagă, cât și armonia din Pădurea Nopții; de atunci, pădurea freamătă, spiritele malefice s-au cuibărit în adâncurile ei, iar o rază de lumină pură nu a mai străbătut acest loc de foarte mult timp…

-Nu înțeleg, maestre. Nu am auzit despre un război între nimfe, credeam că sunt creaturi pașnice.

-Sunt, copile, sunt. Dar nu toate, și nu de foarte mult timp. Nu uita că lumina are și o latură întunecată. Să revenim la poveste. Acest document a fost văzut și de nimfele din palatul elfizilor, însă acestea nu au putut dezvălui nimic: istoria de dincolo de Nor nu le este cunoscută, mai ales atunci când aceasta se întâmplă înaintea nașterii lor cu mii și mii de ani. Dar semnătura a fost identificată: numele nimfei ce a scris acest răvaș este Arhemira; în limba străveche a nimfelor, ”arhem” înseamnă ”scut”, ceea ce ne face să credem că Arhemira era o creatoare de scuturi.

-Adică fierar?

-Nu, scuturi energetice, magice, nu se știe sigur, dar acele tipuri de scuturi ce te învăluiesc ca o aură, protejându-te de ceva anume, sau chiar orașe întregi. În timpul unui război, aceste talente erau foarte apreciate.

-Și credeți că era o apărătoare a unui oraș?

-Nu știu ce să cred Gridelin, probabil că era, dar cine știe dacă a unui oraș, sau a unui singur om… sau poate că numele ei nu înseamnă neapărat că poseda această forță; poate era doar o coincidență, o vanitate…

-Deci asta e toată povestea pentru astăzi?

Dar i-a răspuns liniștea, căci bătrânul Caylus era din nou undeva printre stele, fumându-și neîncetat pipa ce părea a fi plină tot timpul. Nerăbdător. Gridelin a luat foaia ciudată din tom, încercând să descopere ceva. În liniștea nopții, s-a auzit un fluierat, însă nu era vântul; copilul și-a ciulit urechile, și un sentiment straniu îl copleși; nu, nu era înspăimântat, deși povestea Arhemirei, toată taina din jurul ei ar fi creat fiori oricui. Se întâmpla ceva.

-Maestre, vântul…

Dar se opri. Maestrul nu era lângă el, iar la poalele copacului nu se vedea niciun semn că ar fi stat cineva aici o clipă în urmă. Gridelin și-a întors capul să se uite în direcția satului, dar uimirea îl copleși: în fața lui nu se vedea peisajul mult cunoscut, cu copaci înalți și verzi și case risipite la marginea Miosului; în fața lui se așternea un câmp gol, ars de foc malefic, plin de trupuri arse și însângerate de nimfe, animale mari, ce semănau a lupi și păreau a fi partenerii unor alte creaturi, cu coarne răsucite, chip de cerbizi, dar oarecum foarte diferite de cele a cerbizilor văzuți de Gridelin. Deși totul părea atât de real, copilul simțea că nu face parte din peisaj; nu visează, dar participă la eveniment, ca în spatele unui perete de sticlă. Aparent, nimeni nu îl lua în seamă, iar lupta între cele două forțe nu se mai termina; nimfele aruncau cu raze albastre de lumină, care păreau a fi gheață, dar totodată și energie; creaturile ce semănau cu cerbizii aruncau cu foc, iar fiarele acestora îi duceau în spate, alergând direct spre nimfe, scuipând foc din gură, ca niște dragoni.

Deodată, imaginea s-a schimbat; era același câmp, dar oarecum o altă porțiune, căci aici vuietul nu era atât de mare, iar salvele de foc și gheață mult mai rare. Gridelin se gândi că trebuie să fie dincolo de linia frontului, câci în jur erau doar nimfe și nimfi, care morți, care răniți, care doar distruși. Se evidenția totuși ceva mai la stânga. Imaginea se mută, iar copilul a văzut câteva nimfe și nimfi, însă discuția cea înflăcărată avea loc între două nimfe.

Păreau a fi de același statut social, căci armura lor era diferită de cea a poporului lor văzut pe câmpul morții. Una dintre ele părea a fi o conducătoare soldaților din linia întâi, căci în mâna dreaptă ținea o sabie mare, încă roșie și caldă, îmbibată cu sânge. Părul îi cădea, scurt și țepos, peste fruntea înaltă, cu riduri de nervozitate. Cealaltă stătea în fața ei, cu părul lung și bucălat căzându-i peste umeri, peste armura răvășită, și în special, peste fața tânără, dar plină de semne ale unei poveri grele.

-Arhemira, nu înțelegi, avem nevoie de scutul tău!

Prima nimfă era furioasă, atmosfera era tensionată.

-Nu, nu aveți… și-a acoperit fața cu palmele, într-o disperare ce i se citea în tremurul vocii.Scutul nu v-ar salva… și nu l-aș folosi peentru a-și salva ție oamenii!

-Arhemira, țipă furioasă cealaltă, fără scutul tău avem șanse slabe de tot, înțelegi?!!!

– Înțeleg foarte bine, dar nu eu am pornit acest război, ci familia ta, și o știi foarte bine… iar eu nu îmi voi folosi scutul pentru jocurile tale, Sphira! Oamenii noștri mor doar pentru că tu ai vrut să îți mărești domeniile!

În aer se opri o tăcere ciudată, și doar focul din depărtare mai anima atmosfera. Sphira nu a spus nimic, dar s-a întors, pe neașteptate, și și-a ridicat sabia: capul unui nimf, îmbrăcat mai modest, dar evident un comandant, se rostogoli cu un șuierat strident prin praful roșietic, stârnind un strigăt de groază ce s-a ridicat, ca un vultur flămând, din pieptul Arhemirei.

-Vezi, nu mai este; nu mai ai pe cine apăra, Arhemira, nu mai ai nicio scuză pentru scutul tău nenorocit; acum salvează-ne pe toți.

Nimfa continua să se uite fix, îngrozită, spre chipul ce i-a fost drag, ce acum o clipă o privea atent, gata să o salveze de Sphira, dacă aceasta ar fi încercat ceva; dar prea târziu.

-Nu… nu, nu, nu, niciun scut, nimic, nemernico, ucigașo!!!

Strigătul disperat, plin de durere și groază al Arhemirei a străbătut aerul îmbibat cu miros de sânge. Sphira nu s-a mișcat, doar buzele ei se transformaseră într-o semilună întoarsă. Zâmbetul triumfător și crud au speriat pe cei ce erau de față, nimfi și nimfe fără nume, a căror corpuri aveau să putrezească mult și bine pe acel pământ al morții.

-Ba da, micuță Arhemira, îmi vei face un scut, cu sau fără voința ta.

P. J. Lynch~Death and the MaidenCu aceste cuvinte, nimfa se teleportă fix în fața Arhemirei, iar aceasta nu a avut timp să își revină; o mână caldă, cu ghearele ascuțite, îi penetra pieptul, ajungând spre inimă, pe care a înșfăcat-o cu putere, rupând fiecare legătură cu corpul Arhemirei. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nimfa nu simți durerea, nu simți când corpul a cedat, căzând în nisipul îmbibat cu sânge; tot ce vedea era cealaltă, triumfătoare, malefică, ținând inima ei, încă vie, în palmă, transformând energia rămasă în scut.

-Mi-ai furat scutul, atât reuși Arhemira să spună. Dar nu a auzit-o nimeni, căci buzele, deja vineții, nu se mai mișcau.

Brusc, totul redeveni la loc. Gridelin se trezi lângă copac, ținând scrisoarea în mână. Era nedumerit, încă afectat de ceea ce văzuse. A fost oare un vis?

-… o vei plăti, tu și urmașii tăi… îi voi nenoroci pe toți, pe toți, până când neamul tău va fi extirpat de pe acest pământ!

Gridelin a început să tremure. Imaginile acelea, două morți violente, peretele de sticlă prin care a văzut trecutul l-au speriat; dar vocea ei, o voce plină de ură, furie și blestem ce îi umplea capul era ultima picătură. A căzut în genunchi, ținând foaia în mână, încercând să deslușească scrisul, sensul, a înnebunit?

-Gridelin, copile, ce ai?

Vocea lui Caylus l-a trezit. Ridicând ochii, copilul întâlni chipul bătrânului, mai blajin ca niciodată. Foaia din mâinile lui a dispărut imediat; deci știa ceva bătrânul, știa. Dar ce știa? Gridelin nu a reușit să descopere, căci întunericul se năpusti din nou deasupra lui, iar el se cufundă în beznă, de data aceasta, fără nicio imagine, fără niciun sunet.

(c) Sursă imagini: 1. Dusted  de Android Jones, 2. Death and the Maiden de P. J. Lynch.
***

Aici se termină prima carte din Culoarea vântului. Continuarea va urma într-un viitor nedefinit. Vă mulțumesc pentru că ați trecut pe aici 🙂

Reclame

Fiară fără suflet

66412_515889095098104_1330486453_nAh, cât de mult aș vrea să-ți sfâșii fața! Să-ți rup cu unghia carnea, centimetru cu centimetru, ascultând țipetele de agonie. Ce n-aș da ca să-ți văd disperarea întipărită pe față; toată tristețea și durerea de care e capabil corpul tău, ba chiar mai mult, mai mult de atât. Vreau să-ți vărs pe chip o cantitate  imensă de disperare, pe care să nu o poți suporta, care să ți se infiltreze prin piele, să-ți paraziteze sângele, să fie pompată, încontinuu, prin toată ființa ta, și să nu fii în stare să schimbi ceva; să nu poți scăpa de durerea provocată.

Aș vrea să-ți rup ființa în mii de bucăți, să le arunc cât mai departe una de alta, ca să nu poți suferi ca un tot întreg, ci ca mii de elemente din unul singur, și în disperarea ta, să realizezi că nimeni și nimic nu te poate ajuta, nu te poate elibera de povara propriei tale infirmități.

Aș vrea să te fac să suferi înzecit pentru toate cuvintele aruncate cu neglijență, pentru fiecare gest ca o lovitură de cuțit, pentru fiecare privire înfumurată și egoistă aruncată lumii ce te privește tăcută. Mi-aș dori să îți sfâșii carnea astfel, încât sângele să aibă timp să picure, câte o picătură, una singură, încontinuu, până la sfârșitul timpului. Fiecare picătură să spele fiecare frustrare, fiecare gând rău, fiecare durere, fiecare noapte nedormită, fiecare sentiment ce distruge barierele, sărind în exterior, cu un șuvoi ce distruge tot ce e mai frumos în mine. Dar pe tine, pe tine să te doară înzecit, să vrei să țipi, dar să nu poți; pentru că în primul rând, ți-aș sfâșia corzile vocale, ca singura alinare rămasă, țipătul eliberator, să-ți fie refuzată, imposibilă.

Inspirație și încă ceva:


The flowers of war  (2011)

The flowers of war cover 2011Într-o perioadă întunecată pentru omenire, iadul se dezlănțuie în China, prefăcând tot ce este uman în brută. Nanking, 1937, este un focar de ură, violență, cruzime, viol, distrugere. Filmul este o proiecție a romanului  Jin líng shí san chai (13 Flowers of Nanjing), scris de Geling Yan, acesta fiind o reproducere fidelă a evenimentelor din acea perioadă. În roluri principale, Christian Bale și Ni Ni, fiind și unul dintre puținele ecranizări chineze în care apare, în rol principal, un actor străin.

Lupta dintre soldații a două mari țări transformă viața unor femei într-un calvar. Pe de o parte, un grup de copile din mănăstire, abia trecute de 12 ani, riscând să fie abuzate în orice clipă de soldații japonezi. Pe de altă parte, vânzătoarele de dragoste, femei superbe, cu unghii roșii, ochi ispititori și zâmbete ce costă o avere. Între aceste două tabere, un străin, care se lasă ademenit într-un eveniment tragic.

John Miller, de profesie ”make-up artist” pentru morți, un american chemat pentru înmormântarea unui preot, este prins între focurile a două tabere; reușind să fugă, se refugiază în mănăstirea în care trebuia să ajungă, aici găsind o mână de copile speriate, ce au văzut prea multe la vârsta lor, și un fiu de preot, acesta ducând pe umeri o povară grea. Peste noapte, mănăstirea devine refugiu pentru câteva prostituate, acestea fugind din orașul ce le hărăzea doar moarte lentă și dureroasă.

Emoțiile pe parcursul filmului variază; de la o scenă simplă, în care se deschide universul vieții cotidiene, un glonț schimbă decorul într-un roșu cărămiziu, mirosind a moarte. Sărăcia războiului se află în contrast cu hainele pestrițe ale prostituatelor, iar moartea soldaților se reflectă în ochii inocenți ale lui Shu (Xinyi Zhang), una dintre elevele din mănăstire. În spatele zidului bisericii, oroarea, moartea și nebunia  sunt elementele de bază ale vieții. Aici, există doar disperare, o disperare mută și dureroasă.

De ce v-ați uita la acest film? Pentru că merită. Actorii, muzica, evenimentele din trecut și concepția scriitorului – scenaristului (Heng Liu), cât și a regizorului (Yimou Zhang), crează un univers plin de emoții puternice, sentimente realiste, puternice, ducând viața unui grup mic de oameni ca o lumină printre rămășițele întunecate ale istoriei…


Roșu, galben, portocaliu…

Laura Makabresku - FoxDin pământuri, o creatură fantastică își ridica ființa. Într-o dimineață rece, înmiresmată de ceața de pe lac, Creatura a deschis ochii mari, roșii ca fructele de măceș, acoperite de pleoape albe, din care genele cărămizii aruncau o umbră de melancoliei pe chipul ei. Nasul mic și ușor turtit a prins o culoare rozalie de la frig. Făptura își mușca buzele, însângerate de atâta frig și durere. O vulpe îi veni în întâmpinare, făcându-i-se milă de făptura gingașă și totodată, parcă ruptă dintr-o altă lume, vrăjmașă acesteia. Creatura o privi cu o tristețe nemăsurată; vulpea se apropie și cu botul ascuțit i-a dat la o parte o buclă ruginie de pe frunte; părul ei părea o cascadă dezordonată de fire de apă, curgând năvalnic peste frunte, obraji, umeri. Așa au stat o vreme, în tăcere.

Spre seară, sorele păli, plecând grăbit spre alte orizonturi. Vulpea presimți o noapte rece; așa și urma să fie. Pe lângă asta, ciorile negre, aducătoare de moarte, se împăienjeneau prin crengile gri ale copacilor din jur, devenind astfel gardieni înfricoșători. Creatura nu înțelegea nimic: pentru ea, mirosul pământului ud, în care a luat naștere, nu a învățat-o nimic despre cealaltă margine al acestuia, acoperită acum de frunze, iarbă și râme adormite. Vulpea, în schimb, căuta un adăpost pentru Creatură; frigul urma să muște cu poftă din tot sângele cald ce-i se va nimeri în cale.

Întunericul învălui lumea. Se vedeau doar stelele, corpuri pierdute în spațiu, de o culoare galbenă, morbidă, iar jos, somnul vulpii și a Creaturii era vegheat de lumânările pământului, mii de perechi de ochi galbeni și voci răgușite. Creatura se ghemui de frig. Vântul se înteți, aruncând în buclele ruginii frunze roșii, galbene, portocalii, moarte. Înspăimântată, Creatura îmbrățișă singura ființă ce era alături în prima ei zi de viață, vulpea. Așa au stat un timp, tremurând odată cu crengile uscate ale copacilor, vântul rece, aerul…

A doua zi, în pădure era o liniște morbidă. Ciorile au amuțit parcă, iar vântul s-a ascuns undeva, căci nu se simțea niciun tremur în aer. Vulpea se trezi: lângă ea, întinsă pe pământul umed, zăcea o Toamnă răvășită.


Roz – Voltumna: Femeia cu părul de aur

Voltumna (sursă: tumblr)Apusul desena umbre sângeroase pe orașul în ruine. Clădirile vechi, dărâmate, servind drept casă pentru păsări sau viermi se profilau trist în soarele ce apunea. Din când în când se desprindea câte o țiglă sau o cărămidă și cădea jos, ridicând praful. În jur era o liniște deplină: păsările în acest loc blestemat erau mute. Le-a amuțit Voltumna.

Femeia știa de orașul dărâmat. Astăzi stătea într-o cafenea mică, drăgălașă, discutând de zor cu prietenele ei. Ținea în mâna delicată o țigară pe jumătate fumată. O învăluia mirosul de tutun și de mentă. Zâmbea. Voltumna avea buze roșii și savuroase care erau surprinse mereu într-un zâmbet, arătând dinții mici, sidefii. Când vorbea, își privea prietenele cu niște ochi frumoși, puțin oblici și de o culoare verde-cenușie. Ochii, buzele și pielea măslinie erau conturați de părul ei bogat, ondulat și lăsat pe spate, reflectând lumina galbenă din încăpere. Privită de afară, părea o zeitate cu părul de aur.

Stingând țigara, Voltumna și-a întors privirea spre stradă. Contempla asfaltul crăpat, oamenii grăbiți și ploaia ce urma să înceapă. Cineva mergea cu o umbrelă galbenă. Se auzeau clopoței undeva departe, acompaniați de răsete de copii. Fața femeii s-a crispat într-un zâmbet demonic, iar ochii au căpătat o licărire ciudată. Priveliștea din geam se schimbase brusc: vitrinele de pe partea cealaltă a străzii, frumoase și aranjate deveniseră ruine, cu denumirea ștearsă, geamurile crăpate și culoarea vie roasă de ploi. Asfaltul se prefăcuse în praf, iar oamenii își continuau drumul fără să observe demonul ce îi privea.

Voltumna ieși pe stradă. Norii au dispărut, iar soarele care era la zenit apunea cu viteză, oprindu-se la orizont. Oamenii din jur însă păreau că nu văd nimic. Semănau cu niște marionete fără suflet ghidate de niște ațe invizibile. Zâmbetul femeii devenise înfricoșător: se schimbase și ea. Părul de aur era strâns la spate cu o panglică din argint. În loc de hainele de oficiu avea zale sângerii, înfrumusețate cu pietre argintii. Pantofii i se prefăcuseră în bocanci grei de oțel. În mâna stângă  ținea o sabie cu mâner încrustat cu pietre argintii și rubine. Tăișul sabiei strălucea în lumina soarelui, înghițind focul din cer. Voltumna înainta pe bulevard, trecând lângă oamenii ce nu păreau să existe deloc. A ajuns într-un loc înconjurat de mai multe clădiri a căror țigle și cărămizi continuau să cadă. Aici erau mulți oameni cu fețe cunoscute. Bărbați, femei, copii, bătrâni… și toți păreau să fie diferiți de cei de pe stradă: știau cine este Voltumna și înțelegeau că aici le este sfârșitul. Femeia zâmbi.

***

Soarele continua să apună de o eternitate. Păsările priveau amuțite femeia demonică din mijlocul orașului. În jur, numai bucăți de carne, sânge închegat, fețe de copii terifiați, ochi ce păreau să prindă ultima fărâmă de viață. Seara însă era una frumoasă. Voltumna își ridică fața și întâmpină, cu ochii închiși și împăcați, briza caldă ce-i răsfira părul pe spate. Într-o baltă imensă de moarte femeia era fericită; mirosea a prospețime în jur și parcă totul revenise la locul său. Undeva în apropiere o cărămidă desprinsă căzuze, ridicând un nor de praf argintiu.

  • Voltumna – zeu al schimbărilor și al anotimpurilor în mitologia etruscă.

Cumetri de singurătate de Radu Gyr

Dragi prieteni de singurătate,

când celula cu beznă se-ncarcă,

ploşniţă sură, guzgane cumnate,

mătuşă libarcă.

Şi voi, lighioane surate,

păienjeni, păduchi şi gândaci,

numai voi, din pereţii posaci,

călcaţi cu inimi de frate

prin orele mele înveninate . . .

Când ghilotina tăcerii pe gât

îmi lasă grozavu-i tăiş,

cumetri, daţi buzna cruciş şi pieziş,

să ţineţi mormântului meu de urât.

Sugeţi-mi somnul, tristeţile

şi deznădejdea mea nesătulă;

dragi camarazi de celulă,

roadeţi-mi nopţile, beţi-le . . .

Purice, purice, măi, uşurelul vântului,

potcovit cu văzduh, azurat titirez,

uhu, uhu, ploşniţă, greaua pămâmtului,

grav calculată ca un burghez.

Şi tu, chiţorane poete,

aventurier şi boem,

şi tu, gândac, vagabond pe comete,

complici de-ntuneric, vă chem . . .

Înnoadă, înnoadă, păianjene-n plasă

şi pentru mine o lacrimă deasă.

Vino, păduche, vino şi bea

sufletul meu, jelania mea.

Tu, ploşniţă, suge-mi, suge-mi din plin,

măceşul din sânge, spin lângă spin,

iar tu, şobolane, vino să-mi spui

care mi-I gustul oftatului,

şi cum miroase – a flori ?  a otravă ?-

inima asta bolnavă.


Mica serenadă boemă

Lacrimi de vioară… atât de melancolice şi triste, încât îţi vine să plângi pentru simplul fapt că le auzi îndepărtându-se de o lume reală, atât de banală şi cenuşie… lacrimi de vioară, acompaniate cu rândurile unei scrisori, a unei scrisori demult pierdute şi spontan apărută pe noptieră. O mână uşoară netezind hârtia, dezdoindu-i colţul de un galben clasic, o mână care se opreşte pe birou şi începe să bată ritmul cu degetele. Şi o călimară, o călimară la fel de boemă ca şi corzile viorii. O călimară care îşi varsă sângele albastru pe foaia galbenă, sânge albastru condus în paşi de vals de o peniţă aciuată în degetele mânii…

Lacrimi de vioară, revărsate în dansul nebunesc al peniţei şi al sângelui albastru, în valsul boem şi uneori, în mici pauze de linişte apăsătoare, când peniţa îşi trage răsuflarea, iar sângele albastru se usucă, muşcând din hârtie, devorându-i existenţa.

Un dans nebun, nebun… terminat de aceeaşi mână, mână albă de aristocrat, cu degete fine şi subţiri, cu un inel cu rubin roşu şi miros de parfum dezahăr… O mână care împătureşte atent foaia subţire şi o ascunde într-un plic, sigilând-o cu ceara lumânării care asculta, distrată, corzile viorii plângând…

Lacrimi de vioară, revărsându-se în camera luminată de lumânarea distrată, sunete ascultate de călimara boemă, desenate de peniţa îmbrăcată în sânge albastru şi suspine ale mânii parfumate cu miros de zahăr topit…

So fell autumn rain, washed away all my pain
I feel brighter somehow, lighter somehow to breathe once again
So fell autumn rain, washed my sorrows away
With the sunset behind somehow I find the dreams are to stay
So fell winter

(c)Lake of Tears – So fell autumn rain


%d blogeri au apreciat asta: