Tag Archives: flori

O toamnă splendidă în imagini

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Vacanță cu drum însorit, dezamăgiri și miros de pietre

În ultimele zile de vacanță am vizitat o bună parte din țara noastră. Dar să le iau pe rând.

Am mers din Constanța până în Sibiu, un oraș pe care voiam să-l vizitez de foarte mult timp. Pe când eram în liceu și aveam idei trăsnite în cap, aveam de gând să mă urc singură în primul tren și să ajung în acest oraș, ca să fac… să fac ce? Această întrebare nu îmi deranja gândurile. Ce bine că nu am avut impulsul necesar să o fac.

Iar înainte ca oamenii din partea locului să îmi sară în cap, pot să spun că orașul este frumos. Cel puțin, acea parte pe care am vizitat-o, și anume centrul vechi. Străzile pavate, case cu acoperișuri ce au acele ferestre mici, ca niște ochi ce te privesc suspect… dar m-am simțit ca într-o altă țară, căci oamenii din jur arătau altfel. Și nu e un lucru rău, doar că… mi s-a părut un oraș frumos și spectaculos, dar nu mi-aș dori să stau în Sibiu. Cum mi-au zis și mai mulți prieteni, Sibiu pare a fi orașul leneșilor, unde după ce vizitezi toate locurile frumoase te saturi de ele și pe urmă nu mai ai ce face. Poate greșesc, dar consider că este un oraș ce este ridicat în slăvi prea mult, ce-i drept, oamenii sunt mai civilizați, dar strada nu este mai curată decât în alte părți, magazinele nu sunt poleite cu aur și cerul nu are o altă culoare. Verdictul? Nu aș mai veni aici, simt că nu mai am ce vedea.

Trecând la următoarea destinație, pot să spun că a fost o surpriză, și chiar una foarte plăcută. Începând cu Bulevard, hotelul în care am stat, cu o priveliște minunată de cealaltă parte a ferestrei, camere aproape luxoase, și să nu mai zic despre restaurant – a fost delicios tot ceea ce am mâncat, iar despre deservire nu pot să spun nimic rău, căci am fost tratată foarte frumos.

20140909_163438Orașul despre care vorbesc este Sighișoara, iar cei ce nu l-au vizitat încă au de descoperit niște locuri minunate, mie cel puțin mi-a creat impresia de oraș apărut special pentru oamenii ce vin în vacanță. Nu era acea aglomerare ca în Sibiu, de exemplu, iar cerul senin a îndemnat mai multe miresici să vină să-și facă pozele în cetate. Dacă m-ar întreba cineva ce mi-a plăcut cel mai mult, nu aș putea da un răspuns ferm. Turnul cu ceas are un muzeu interesant, m-au amuzat ustensilele folosite de chirurgi în secolul al XIX-lea, pantofiorii purtați de domnițe la bal, lăzile de zestre, figurinele de lângă ceas, sau mai bine zis, zeitățile pe care le reprezentau. Un alt lucru ce mi-a plăcut foarte mult sunt străduțele cu acele case vechi, cu obloane, mai toate înfrumusețate cu mușcate la fereastră. Este un deliciu să te plimbi pe acele drumuri care păstrează pașii unor umbre, să admiri cerul, în contrast cu florile mici, viu colorate.

Scările ce duc spre liceul din cetate nu au fost greu de urcat, însă ghidul din vechea școală ne-a povestit despre numărul de trepte și ne-a arătat acea sală de clasă unde cândva au învățat copiii ce demult nu mai trăiesc. Ceea ce mi-a plăcut este că intrarea era oarecum liberă: ținea doar de vizitator cât dona instituției. Mi se pare o metodă mult mai eficientă și plăcută decât un preț fix.

Un alt lucru puțin mistic mi s-a părut orga, a cărei sunete se auzeau din biserică, ușile acesteia la rândul său fiind închise de cine știe cât timp. Și să nu mai spun despre o instituție administrativă, a cărei fațadă nu s-a schimbat foarte mult de pe timpurile în care a fost ridicată clădirea.

Mi-a părut rău când am plecat, căci Sighișoara a fost o experiență frumoasă; să nu uit să menționez cofetăria ”La Angela”, căci macarons atât de bune, pufoase, cremoase și dulci nu am mai mâncat nicăieri.

Următoarea destinație a fost Iașiul, dar până a reveni acasă, am vizitat Cheile Bicazului, Barajul și Lacu Roșu, pe care nu m-am plimbat, dar m-am amuzat văzând cum unii turiști, în special domnișoarele, plângeau de frică urcându-se în barcă… păi dacă ai fobie, de ce mai insiști?

Această prezentare necesită JavaScript.

La Lacu Roșu era un formolică de toată frumusețea, un cerșetor cu diplomă de la Harvard aș zice, căci felul în care se uita cum mănânci, stând cuminte și răbdător, dar privindu-te în ochi, nu îl lăsa niciodată fără o bucățică bună de ceva. A fost impresionantă și familia de rățuște de pe lac, mai ales felul în care se scufundau după hrană, se chemau una pe cealaltă și se apropiau, aproape fără frică, de turiștii ce le ofereau fărâme de pâine.

Înainte să ajung la Iași, am făcut o pauză în Piatra Neamț, oraș așezat în munți, dar cu acele case, oameni, străzi și brutării care îmi amintesc de casă. Hotelul în care am stat avea o priveliște frumoasă din balcon, iar felul în care arătau camerele erau o amintire vie a comunismului, a luxului de cândva. Mi-a plăcut și micul dejun, cu de toate, cafea făcută imediat și sala mare, cu oglinzi reci.

Am avut o vacanță frumoasă, alături de oameni frumoși și de cer senin, munți spectaculoși, drum lung și mirosind a pietre. Iar de săptămâna viitoare începe facultatea – pentru unii, liceul – pentru alții, poate un nou început pentru o altă categorie de oameni. Să aveți o toamnă frumoasă!


Cafea cu aromă de cireș/ Cum să uiți de ochii lui

1237918_606579226087324_633335727_nDocumentul cu denumirea ”Proiect nefinisat” datează din 7 februarie 2013 în folderul cu ciorne. Nu mai știu care este povestea din spatele acestui text, și revizuindu-l, am ajuns la concluzia că nu vreau să-l termin. De aceea, voi posta fragmentul original, iar continuarea – continuarea poate fi pictată de imaginație. În caz contrar, spoiler alert – toate personajele vor muri într-un viitor mai mult sau mai puțin apropriat.

***

Numele meu este Eliad. În țara în care locuiesc acum toată lumea îmi zice Eliot. E bun și așa. Diminețile înnourate mă fac depresiv. Culoarea cenușie ce se strecoară prin fereastră în biblioteca mea mă deprimă; îmi vine să aprind aerul ca să am mai multă lumină. Dar griul trist continuă să-mi invadeze intimitatea camerei și mă trântește în pat, cu țigările fumegând în scrumieră, una după alta. Au trecut mulți ani și totuși nu pot uita parfumul ademenitor din primăvara anului X.  Îmi este dor de un soare viu ca atunci…

Camera spitalului mirosea a crini. Deși era trecut demult de mai, în aer pluteau petale roz, albe, vișinii… asistenta s-a apropiat de geam și a dat draperia la o parte; prin fereastra deschisă câteva petale au nimerit pe pervaz. Asistenta a ieșit din cameră, lăsând pacienta singură, înconjurată de mirosul de crini.

Demult stătea în acestă încăpere; să fi avut vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani când a nimerit aici. Acum are aproape treizeci. Stă în pat, rezemată de pernă, cu mânile așezate în poală și cu privirea ațintită spre oraș. Are mâinile foarte delicate, cu degete lungi, de pianistă. Pielea albă, prea palidă pentru culorile verii și parcă prea luminoasă pentru această cameră de spital. Are părul lung, lăsat pe spate,de un castaniu cu nuanță de roșu de cireș. Două șuvițe în față îi accentuează pielea ca de perlă și ochii mari, de un albastru extrem de deshis; Ochii îi privesc fix în lumina de afară. Se deschide ușa și în salon apar doi bărbați și o femeie, ținând în mâni un buchet de lalele mov. Pacienta își întoarce capul, dar privirea îi rămâne mereu ațintită într-un punct fix…

tumblr_mnw2wzkTRm1qb1j2fo1_500

Cuplul care a intrat sunt Francesca și Paul. Căsătoriți de ceva vreme, în urma a câțiva ani de întâlniri prin holurile liceului, parcuri și teatre, Francesca a decis să plece în străinătate, să facă biologie. Paul, un tânar mai mare cu câțiva ani decât soția sa, a urmat facultatea de filozofie și preda la universitate.

Celălalt bărbat sunt eu. Am treizeci și doi de ani. Sunt proaspăt venit din Anglia, unde am o firmă. Am terminat universitatea aici, facultatea de bioingenerie și am putut pleca în străinătate. Astăzi, dețin acțiunile unei firme din Scoția și am un laborator propriu în Londra. Paul îmi este prieten vechi; aflând că iau o pauză și vin în țară pentru câțiva ani, mi-a cerut să ne întâlnim numaidecât. Am aflat ceva ce m-a tulburat…

 Femeia din pat mă fixa cu ochii ei imposibil de albaștri. Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu mă vede. M-ar fi recunoscut imediat; ce-i drept, am cam slăbit de atunci și nu-mi mai port părul ca acum cinci ani. A trecut atâta timp! Și totuși, tace. Doar se uită în gol și are o privire atât de calmă, atât de diferită de privirea ei de atunci, atât de… moartă!

Și-a oprit privirea în gol. Francesca s-a apropiat de vaza cu crini, a scos florile și s-a apropiat de chiuvetă ca să schimbe apa. Femeia de pe pat s-a încruntat.

-Mai este cineva cu voi, nu-i așa? Am auzit parcă mai mulți oameni intrând…

Paul și Francesca s-au privit cu subînțeles. Eu îi priveam la fel de nedumerit. Într-un sfârșit, Francesca a umplut vaza cu apă și a pus lalelele în ea. Crinii erau aruncați neglijent în chiuvetă.

-Este un domn cu noi, dragă, a zis Paul cu un aer încurcat, uitându-se când la mine, când la gresia de pe jos. Este un prieten pe care l-am întâlnit recent; m-am gândit că ai vrea să-l cunoști.

Și-a întors privirea moartă în direcția mea, pentru că am făcut un pas în față și m-a auzit. Am stat într-o liniște adâncă timp de câteva secunde. Femeia cu ochii de un albastru imposibil m-a întrebat cu o voce dulce, dar obosită:

-Eu sunt S, încântată. Mi s-a părut că a zâmbit, un zâmbet amar și abia observabil care a durat o clipă.

-Eli… Eliot, domnișoară; plăcerea este de partea mea.

A zâmbit. De data aceasta, a durat ceva mai mult și parcă nu mai exprima amărăciune, ci amuzament.

-Eliot? Domnule, aveți un nume neobișnuit. Și frumos, de altfel. Și a tăcut, cufundându-se parcă într-o lume a ei.

Francesca a început să decojească o portocală, Paul a întrebat-o ceva pe S, iar eu stăteam acolo, într-o parte, martor la o scenă desprinsă ca dintr-o poză veche. Mi-a inspirat familia reunită, mama decojind o portocală, tatăl ținându-și fiica tandru de mână. S nu părea deloc bătrână. Deși avea aproape treizeci, încă păstra chipul unei adolescente târzii. Pielea albă, mată, umerii ascuțiți, mici, și părul lung, sănătos, inspirau o jună dintr-o pictură medievală. Și totuși, văzând acest tablou de familie, nimeni nu și-ar fi dat seama că Paul ține de mâină nu o fiică, ci o soră.

Stăteam stânjenit ceva mai departe decât ei. O priveam pe femeia din pat fără jenă; nu mă putea vedea, de acea o scrutam cu privirea, îi măsuram fiecare centimetru din piele, fiecare buclă ce-i cădea ușor pe spate, fiecare șuviță ce se culca pe brațele ei. Era nemărginit de frumoasă, mai frumoasă chiar ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată.

Cu o seară înainte, am ieșit cu Paul la o cafea. Plimbarea pe străzile orașului mi-au trezit o acută nostalgie: nu am mai fost aici de atâția ani și totuși țin minte parcul, bulevardul, mirosul de covrigi de pe lângă simigerie, porumbeii de lângă mall, făntâna arteziană din piață. Orașul pare la fel, și totodată e mult mai trist, mai cenușiu. Aleile din cartierul x, cândva pline cu măceș sălbatic, înflorind primăverile, transformând bulevardul într-un tunel al îndrăgostiților, astăzi nu mai este. În schimb, au apărut bănci, alei asfaltate și flori sezoniere pe margină. Și totuși, aleea de măcieș îmi va lipsi; acolo am văzut-o pentru prima dată.

Stăteam pe o terasă drăguță, mesele erau toate ocupate de diferite categorii de oameni – era o seară frumoasă, cu miros de primăvară. La masa de lângă stătea un cuplu, ceva mai încolo un grup gălăgios de liceeni și mai rezervat, în colț, o bătrânică și prietena sa. În aer, se simțea  parfumul domnișoarei de alături, țigările mele și cafeaua lui Paul. Am vorbit puțin despre afaceri, despre campinatul național de tenis, despre ce spectacole se vor da la filarmonică. Paul a devenit dintr-o dată serios.

-Știi, am primit un post în Berlin. La o universitate faină. Pot pleca împreună cu familia, am obținut un contract de câțiva ani cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu mai pot să stau în țara asta – Francesca vrea un viitor frumos pentru fiică-mea, și eu la fel. În plus, avem mai multe oportunități acolo…

-Înțeleg… Dar asta înseamnă că am putea să ne vedem mai des. Desigur, în câțiva ani, când revin și eu la afacerile mele. Am obosit. Munca nu mă mai bucură, am lăsat tot dracului și am venit aici. Adică, i-am lăsat lui Thomas. Am nevoie de ceva timp, liniște și atmosferă ”de acasă”.

Paul m-a ascultat cu luare aminte, uitându-se cum se stinge țigara în scrumieră. Ambii voiam să ajungem la un subiect ce ne frământa. Pe mine, ca pe acel tânăr de acum câțiva ani buni, student sărac și cu idei materialiste; pe el, profesor începător la facultate. Voiam să vorbim despre ea. Am deschis primul subiectul.

– Zi-mi, ce mai face… ea?

Cu o ușoară tresărire, Paul și-a plecat ochii în ceașca cu cafea încă fierbinte.

-Nu știi? E…spitalizată. De patru ani deja…

A venit rândul meu să treasar. Nu știam nimic, nu am mai aflat nimic despre ea în acești ani cât am fost plecat. Mă așteptam să aud ceva similar cu ”e bine, căsătorită, fericită, cu copii”. Cel puțin, asta-și dorea când eram împreună. Ghicindu-mi gândurile, Paul a continuat:

-Cu câteva zile după plecarea ta a nimerit într-un accident. Nu a suferit, aparent, dar a început să-și piardă treptat vederea; s-a lovit cu capul de parbriz când a intrat nenorocitul ăla în ea cu mașina. Într-o jumătate de an după incident a orbit complet. Medicii au zis că a suferit o traumă nu știu de care, că singura problemă e doar pierderea vederii. Auzi la ei, singura problemă! Paul părea înfuriat. Își strângea, involuntar, pumnul și cu cealaltă mâna amesteca de zor zahărul ce demult s-a topit în cafeaua deja rece. Pierderea vederii a fost un șoc pentru ea. A încercat să se sinucidă. De două ori. Medicii au zis că e într-o depresie prefundă. De altfel, pierderea văzului la douăzeci și cinci de ani e o traumă; asta fără să includ ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte de accident…

Paul continua să-și amestece cafeaua. Mă simțeam penibil. Parcă tot trecutul meu s-a întors împotriva mea cu acest verdict: e vina mea! Și totuși, Paul mi-a ghicit și de data asta gândurile:

tumblr_md4y4nJmaw1rrpf77o1_500-Nu te învinui, El. Nu e vina ta… e dobitocul ăla cu mașina lui, ****-măsii! A tăcut puțin, revenindu-și. Știi, pe lângă pierderea vederii, ea nu te mai ține minte. Medicii au zis că e în urma stresului – a uitat ceva ce o deranja. Un fel de reacție a creierului ei –  Francesca zice că te-a uitat ca să nu mai sufere.

-M-a uitat? La asta nu mă așteptam. Erau câteva cuțite înfipte-n mine după ce am aflat că a fost accidentată; acum mi se înfingeau încă zece în pieptul coșului; m-a uitat așa, din durere?

Paul s-a oprit din amestecat cafeaua și s-a uitat la mine.

-Știi, nu te-a uitat complet; ține minte evenimentele, faptele, cuvintele; dar nu ține minte fața și numele. I-a zis Francescăi de câteva ori că îi pare rău de faptul că nu ține minte chipul; mai ales că nu ar fi în stare să-l recunoască vreodată… Dar te urăște, de asta să fii sigur.


Chipul Morții

_The_Evil___by_sakimichanAm căutat lumini nespus de frivole, plimbându-mi chipul prin lumea ce se destrăma în jurul meu. Să fie oare sfârșitul?

De ce Moartea este privită ca un dușman?

Într-o lume în care specia dominantă este omul, moartea se regăsește drept personificarea unei frici nejustificate în fața necunoscutului. Într-o lume în care omul este acea verigă ce încercă să uzurpe puterea  vieții, Moartea prinde conturul unei ființe, a unei zeități chiar, menite să fure și să distrugă visele omenirii. Să fie totul într-atât de sumbru?

E normal să ne fie frică de moarte. Un animal se teme și el de moarte – dar asta nu-i spune sentimentul, ci instinctul. Noi, animale care ne considerăm raționale – deși deseori nu ne comportăm ca atare, tindem să fim obsedați de frica morții. Cineva își împăienjenește privirea cu ideea existenței unei alte ”vieți” după moarte, poate reîncarnarea, sau poate nemurirea sufletului. Altcineva acceptă ideea că după moarte, corpul, cu tot cu ”suflet” nu dispare complet, ci se contopește cu mediul, devenind una cu natura, sau cel puțin, îngrășăminte pentru plantele din apropiere.

De-a lungul timpului, Moartea a fost cel mai aprig dușman al omului. Totuși, ce se înțelege prin dușman? O ființă supranaturală, îmbrăcată în negru, ce vine cu o coasă imensă și fură ultima suflare? Sau o bătrână oarbă, ce din greșeală, sau dintr-o dorință perfidă, taie firul de ață ce nu se mai piaptănă ușor? Uneori, este reprezentată ca o tânără frumoasă, cu chip sclipitor, venită să acompanieze sufletul spre un alt tărâm, necunoscut de muritorii de rând?

Oricare ar fi imaginea acestei ”ființe”, deseori se omite faptul că Moartea este o parte vitală din circuitul Vieții – sunt ca doi iubiți, ale căror trăsături atât de diferite creează armonia. Chiar dacă este reprezentată în culori sumbre, nu trebuie să uităm că negrul devine strălucitor în lumina soarelui, iar tăișul coasei oglindește  verdele copacilor din jur, roșul macilor, albastrul cerului, totul într-o fâșie subțire de metal; în coada coasei apar cărăbuși ce-și făuresc o casă în lemnul uscat, iar în șuieratul metalului în vânt se aude și un râs de copil.

Moartea nu este rea, căci răul este relativ. În schimb, pe cât de crudă poate fi, pe atât de blândă și atentă este cu cei ce o întâlnesc ca pe un prieten vechi. Ar trebui să învățăm să o privim în ochi, să nu o judecăm ca fiind dreaptă sau nedreaptă, să îi acceptăm existența și să-i zâmbim atunci când n vom înfățișa în fața ei: cerul imens, codrul verde și liniștea dintr-un lan de flori de câmp sunt fărâme din existența unor oameni ce cândva, într-un timp uitat, au văzut chipul negru și radiant al Morții…


Cum să-ți amintești de zâmbetul lui

–          Și florile adormeau odată cu noaptea, iar Crăiasa fugi în pădure, ascunsă de ochii Prințului pentru vecie. Sfârșit.

–          De ce, mamă, de ce? Nu îl iubea pe Prinț?

–          Nu draga mea, îl iubea sincer.

–          Și atunci?

–          Nu știu… așa a vrut autorul, zise Gina, ridicând nedumerită din umeri.

–          Nu e corect! Se bosumflă Sânziana, trăgând plapuma portocalie până la nas. Gina zâmbi.

–          Corect sau nu, acum hai la culcare! Și, sărutând-o pe obraz, îi prinse imaginea zâmbetului cu o clipă înainte să stingă lumina.

Au trecut ani buni de atunci. Fetița zglobie, cu un zâmbet ștrengar așternut pe chipul gingaș, a devenit femeie. Astăzi,  lovind ușor dalele străzii cu tocurile pantofilor, Sânziana  își amintea de mama, o ființă ce i-a dăruit cele mai frumoase clipe din copilărie. Era ziua ei, voia să o sune, dar gălăgia de pe stradă nu permitea astfel de mici plăceri. Era o căldură nebună, nebună de tot; de parcă era miezul verii și nu un mai care se presupunea să fie răcoros. Sânziana grăbi pasul: cursul începea într-o jumătate de ora, iar ea tot avea să întârzie.

Brusc, o rafală de vânt i-a lovit obrazul cu un aer fierbinte, arzându-i pielea mată, albă. Praful de ciment de pe șantierul alăturat a început să valseze pe bulevardul aproape gol la acea oră. Dus de vânt, i s-a ascuns printre buclele aurii, făcând-o să îi pară rău că a ales să  scurteze calea pe aici. Vântul, neîmpăcat cu ceea ce a făcut, îi fură câteva file din geantă și le-a traversat peste drum, lăsând posesoarea pe trotuarul celălalt.

-Licența mea!

Iar ca ziua să fie și mai frumoasă, pe asfaltul înfierbîntat au început să se plimbe roțile unor mașini apărute de nicăieri, blocând singura cale de a recupera foile. Iar vântul le tot ducea, trecând peste parc, fântâna arteziană, cealaltă stradă… Într-un sfârșit, Sânziana reuși să traverseze strada, să treacă de parc, să ajungă pe cealaltă stradă, locul unde pentru ultima dată și-a văzut foile furate. Și nu a mai găsit nimic. Doar vântul, care se domoli și se plimba printre coroanele copacilor leșinați de căldură. Întristată, s-a întors în parc, lângă havuz, și s-a așezat pe o bancă. La curs nu mai reușea să ajungă. Afară era prea cald, prea mult soare și un cer prea albastru, întrecând culoarea ochilor ei la capitolul strălucire. Dezmăgită, voia să vadă ce foi i-au dispărut. Abia luase poșeta în mână și auzi o voce calmă, puțin răgușită:

-Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Sânziana și-a întors privirea spre voce. Pe banca de lângă un ulm imens stătea un tânăr, ținând în mâini acele câteva foi pierdute de ea, citind cu glas tare poezia ce-i era atât de dragă. Nesigură, totuși, s-a apropiat.

-Mă scuzați, cred că foile din mânile dumneavostră îmi aparțin…

Tânărul își ridică ochii, întâmpinând-o cu o privire rece, de culoarea cafelei tari, ceea ce o deranjă puțin pe Sânziana. Dar imediat pe chipul lui a înflorit un zâmbet larg.

-Nu domnișoară, sunt ale mele. Mi le-a adus vântul!

Veni rândul femeii să zâmbească, un zâmbet încurcat, nuanțat de purpuriul ce i-a apărut în obraji.

-Vântul e un hoț, căci mi le-a furat.

-Ce-i pierdut, pierdut rămâne! Și, ridicându-se, i-a întins mâna: Numele meu este Eliad.

-Sânziana, i-a răspuns, strângând mâna cu finețe. Totuși, aș avea nevoie de ele.

-Văd că vă place Blaga, i-a răspuns, așezându-se înapoi pe bancă, invitând-o și pe tânără să-i urmeze exemplul. Și, pe de-asupra, aveți un scris foarte frumos!

Era o zi prea caldă, prea caldă ca să mai plece, căci răcoarea ce o emana ulmul și apa din havuz i-au indus o stare de lene și de calm în sufletul ei. Alături de un străin, ascunsă de praful de pe boulevard, de oamenii neplăcuți din viața ei, de tristețea ce o cuprindea de ceva timp, Sânziana simți că totul în sufletul ei își regăsește calmitatea în momentul acesta, alături de un om necunoscut. Într-un târziu, fu trezită de aceeași voce:

-Aveți un nume frumos, domnișoară.

-Vă mulțumesc, i-a răspuns. Nici ea nu știa de ce, dar a simțit nevoia să-i împărtășească taina acestuia. ”Noaptea de Sânziene” de Eliade este romanul preferat al mamei. Eu am avut norocul să mă nasc în acea noapte.

Tânărul o privi mirat, după care începu să râdă, fapt ce o intimidă pe Sânziana. Era jenată de situația creată. Văzându-i expresia, tânărul se grăbi să o lămurească:

-Nu, nu mă amuz de numele dumneavostră; doar că e ciudat, nu credeți? Și eu am fost numit Eliad în cinstea lui.

Aici îi veni rândul Sânzienei să se mire, după care, atmosfera parcă s-a mai destins, iar vântul îi lovi ușor cu prospețimea apei de alături. Eliad îi întinse foile, după care se ridică.

-Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Sânziana. În cinstea părinților noștri ”eliadofili”, vă pot invita la o cafea?

Propunerea tânărului îi aminti de mama, de faptul că nu o sunase încă.

-Sigur, îi zâmbise.

-Atunci, propun să…

Noaptea o prinsese lângă universitate, clădirea veche ducând-o cu gândul la femeia cu păr roșu din alt oraș. În sfârșit, liniște. Zâmbi. Niciun puști amator de stat până târziu în oraș nu ar alege un astfel de loc sobru și vechi. În sfârșit, o poate suna.

-Bună, mamă, la mulți ani!

La capătul firului s-a auzit o voce blândă, scăldată în lacrimi abia ascunse.

-Mulțumesc dragă, așteptam sunetul tău! A văzut profesorul lucrarea ta?

-Nu mamă, nu am ajuns azi la facultate. A intervenit ceva…

Vocea visătoare a fiicei a făcut-o pe Gina să se neliniștească. Oare s-a întâmplat ceva?

-Sânziana, ești bine?

-Da mamă… se auzea vântul și strada pustie. Am întâlnit pe cineva…

-Sânziana? Mai ești?

-Da, voiam să-ți zic doar că nu am ajuns la destinație. Am ajuns pe o bancă cu cineva numit de părinții săi în cinstea lui Eliade…

Gina începu să râdă, amintindu-și de o zi de martie, înțelegând ce se petrece în sufletul fiicei ei.

-Se pare că nu am fost cea mai originală mamă, nu?

La capătul celălalt se auzi râsul zglobiu al fetei ei. După care au urmat câteva fraze, urări, un noapte bună. Gina veni în sufragerie, zâmbind. Soțul ei o privi cu interes:

-Cine era?

-Sânziana, m-a felicitat. Mai ții minte cafeneaua unchiului tău?

-Cum să nu țin minte… dar de ce întrebi? S-a întâmplat ceva cu fiica noastră?

-Mircea, cred că Sânziana… îmbrățișându-și soțul, Gina îi zâmbi – cred că Sânziana a găsit un nufăr din lacul plin cu noroi…


O altă filă din jurnal

Floarea soareluiZilele acestea cineva m-a întrebat ce iubesc. I-am răspuns în doi peri, căci nu știam ce să-i spun atunci, pe moment, gândindu-mă la cu totul alte lucruri… Totuși, întrebarea mi-a rămas în minte. Ce iubesc?

Iubesc oamenii. Orașul în care stau de vreo 4 ani. Iernile reci, cu multă zăpadă. Ploile de vară, cu tunete și alunecări de dispoziție în toamnă. Păianjenii săritori, și nu numai. Mâncarea picantă. Zâmbetele necunoscuților pe stradă. Cerul senin și înalt. Muzica ce intervine în momentul potrivit. Diminețile de vară, când orizontul abia se trezește. Nopțile pierdute prin veri la munte sau la mare. Vocea adormită al unui prieten drag. Nebunia femeilor frumoase ce mă înconjoară. Locurile necunoscute, departe de lume. Filmele de dragoste. Desenele animate de la studio Ghibli. Melodiile senzuale într-o atmosferă liniștită. Motanul meu. Puful de păpădie ce-mi intră pe fereastră. Scârțâitul scrânciobului ce se aude în noapte din parcul de vizavi. Florile de pe câmp. Abundența de culori în natură. Frigul. Insomniile provocate de muză. Convorbirile lungi în noapte cu un om puțin cunoscut. Ochii albaștri. Zâmbetul larg…

Mă repet? Da, mă repet. Căci iubesc oamenii și lumea din jur. Și totul ce mi se întâmplă, totul are un sens și o fărâmă de frumusețe ascunsă acolo, printre gândurile negre.

Iubesc… iubesc ceea ce mă înconjoară. Și asta îmi face ziua mult mai luminoasă.


Primăvara se sfârșește cu… castani

Sau, mai bine zis, cu înflorirea acestora. E o plăcere să te trezești dimineața, să-ți faci o cafea  amară și să ieși pe balcon, inspirând mirosul amețitor de boabe proaspete și flori de castan 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.