Tag Archives: piele

Fiară fără suflet

66412_515889095098104_1330486453_nAh, cât de mult aș vrea să-ți sfâșii fața! Să-ți rup cu unghia carnea, centimetru cu centimetru, ascultând țipetele de agonie. Ce n-aș da ca să-ți văd disperarea întipărită pe față; toată tristețea și durerea de care e capabil corpul tău, ba chiar mai mult, mai mult de atât. Vreau să-ți vărs pe chip o cantitate  imensă de disperare, pe care să nu o poți suporta, care să ți se infiltreze prin piele, să-ți paraziteze sângele, să fie pompată, încontinuu, prin toată ființa ta, și să nu fii în stare să schimbi ceva; să nu poți scăpa de durerea provocată.

Aș vrea să-ți rup ființa în mii de bucăți, să le arunc cât mai departe una de alta, ca să nu poți suferi ca un tot întreg, ci ca mii de elemente din unul singur, și în disperarea ta, să realizezi că nimeni și nimic nu te poate ajuta, nu te poate elibera de povara propriei tale infirmități.

Aș vrea să te fac să suferi înzecit pentru toate cuvintele aruncate cu neglijență, pentru fiecare gest ca o lovitură de cuțit, pentru fiecare privire înfumurată și egoistă aruncată lumii ce te privește tăcută. Mi-aș dori să îți sfâșii carnea astfel, încât sângele să aibă timp să picure, câte o picătură, una singură, încontinuu, până la sfârșitul timpului. Fiecare picătură să spele fiecare frustrare, fiecare gând rău, fiecare durere, fiecare noapte nedormită, fiecare sentiment ce distruge barierele, sărind în exterior, cu un șuvoi ce distruge tot ce e mai frumos în mine. Dar pe tine, pe tine să te doară înzecit, să vrei să țipi, dar să nu poți; pentru că în primul rând, ți-aș sfâșia corzile vocale, ca singura alinare rămasă, țipătul eliberator, să-ți fie refuzată, imposibilă.

Inspirație și încă ceva:


Cafea cu aromă de cireș/ Cum să uiți de ochii lui

1237918_606579226087324_633335727_nDocumentul cu denumirea ”Proiect nefinisat” datează din 7 februarie 2013 în folderul cu ciorne. Nu mai știu care este povestea din spatele acestui text, și revizuindu-l, am ajuns la concluzia că nu vreau să-l termin. De aceea, voi posta fragmentul original, iar continuarea – continuarea poate fi pictată de imaginație. În caz contrar, spoiler alert – toate personajele vor muri într-un viitor mai mult sau mai puțin apropriat.

***

Numele meu este Eliad. În țara în care locuiesc acum toată lumea îmi zice Eliot. E bun și așa. Diminețile înnourate mă fac depresiv. Culoarea cenușie ce se strecoară prin fereastră în biblioteca mea mă deprimă; îmi vine să aprind aerul ca să am mai multă lumină. Dar griul trist continuă să-mi invadeze intimitatea camerei și mă trântește în pat, cu țigările fumegând în scrumieră, una după alta. Au trecut mulți ani și totuși nu pot uita parfumul ademenitor din primăvara anului X.  Îmi este dor de un soare viu ca atunci…

Camera spitalului mirosea a crini. Deși era trecut demult de mai, în aer pluteau petale roz, albe, vișinii… asistenta s-a apropiat de geam și a dat draperia la o parte; prin fereastra deschisă câteva petale au nimerit pe pervaz. Asistenta a ieșit din cameră, lăsând pacienta singură, înconjurată de mirosul de crini.

Demult stătea în acestă încăpere; să fi avut vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani când a nimerit aici. Acum are aproape treizeci. Stă în pat, rezemată de pernă, cu mânile așezate în poală și cu privirea ațintită spre oraș. Are mâinile foarte delicate, cu degete lungi, de pianistă. Pielea albă, prea palidă pentru culorile verii și parcă prea luminoasă pentru această cameră de spital. Are părul lung, lăsat pe spate,de un castaniu cu nuanță de roșu de cireș. Două șuvițe în față îi accentuează pielea ca de perlă și ochii mari, de un albastru extrem de deshis; Ochii îi privesc fix în lumina de afară. Se deschide ușa și în salon apar doi bărbați și o femeie, ținând în mâni un buchet de lalele mov. Pacienta își întoarce capul, dar privirea îi rămâne mereu ațintită într-un punct fix…

tumblr_mnw2wzkTRm1qb1j2fo1_500

Cuplul care a intrat sunt Francesca și Paul. Căsătoriți de ceva vreme, în urma a câțiva ani de întâlniri prin holurile liceului, parcuri și teatre, Francesca a decis să plece în străinătate, să facă biologie. Paul, un tânar mai mare cu câțiva ani decât soția sa, a urmat facultatea de filozofie și preda la universitate.

Celălalt bărbat sunt eu. Am treizeci și doi de ani. Sunt proaspăt venit din Anglia, unde am o firmă. Am terminat universitatea aici, facultatea de bioingenerie și am putut pleca în străinătate. Astăzi, dețin acțiunile unei firme din Scoția și am un laborator propriu în Londra. Paul îmi este prieten vechi; aflând că iau o pauză și vin în țară pentru câțiva ani, mi-a cerut să ne întâlnim numaidecât. Am aflat ceva ce m-a tulburat…

 Femeia din pat mă fixa cu ochii ei imposibil de albaștri. Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu mă vede. M-ar fi recunoscut imediat; ce-i drept, am cam slăbit de atunci și nu-mi mai port părul ca acum cinci ani. A trecut atâta timp! Și totuși, tace. Doar se uită în gol și are o privire atât de calmă, atât de diferită de privirea ei de atunci, atât de… moartă!

Și-a oprit privirea în gol. Francesca s-a apropiat de vaza cu crini, a scos florile și s-a apropiat de chiuvetă ca să schimbe apa. Femeia de pe pat s-a încruntat.

-Mai este cineva cu voi, nu-i așa? Am auzit parcă mai mulți oameni intrând…

Paul și Francesca s-au privit cu subînțeles. Eu îi priveam la fel de nedumerit. Într-un sfârșit, Francesca a umplut vaza cu apă și a pus lalelele în ea. Crinii erau aruncați neglijent în chiuvetă.

-Este un domn cu noi, dragă, a zis Paul cu un aer încurcat, uitându-se când la mine, când la gresia de pe jos. Este un prieten pe care l-am întâlnit recent; m-am gândit că ai vrea să-l cunoști.

Și-a întors privirea moartă în direcția mea, pentru că am făcut un pas în față și m-a auzit. Am stat într-o liniște adâncă timp de câteva secunde. Femeia cu ochii de un albastru imposibil m-a întrebat cu o voce dulce, dar obosită:

-Eu sunt S, încântată. Mi s-a părut că a zâmbit, un zâmbet amar și abia observabil care a durat o clipă.

-Eli… Eliot, domnișoară; plăcerea este de partea mea.

A zâmbit. De data aceasta, a durat ceva mai mult și parcă nu mai exprima amărăciune, ci amuzament.

-Eliot? Domnule, aveți un nume neobișnuit. Și frumos, de altfel. Și a tăcut, cufundându-se parcă într-o lume a ei.

Francesca a început să decojească o portocală, Paul a întrebat-o ceva pe S, iar eu stăteam acolo, într-o parte, martor la o scenă desprinsă ca dintr-o poză veche. Mi-a inspirat familia reunită, mama decojind o portocală, tatăl ținându-și fiica tandru de mână. S nu părea deloc bătrână. Deși avea aproape treizeci, încă păstra chipul unei adolescente târzii. Pielea albă, mată, umerii ascuțiți, mici, și părul lung, sănătos, inspirau o jună dintr-o pictură medievală. Și totuși, văzând acest tablou de familie, nimeni nu și-ar fi dat seama că Paul ține de mâină nu o fiică, ci o soră.

Stăteam stânjenit ceva mai departe decât ei. O priveam pe femeia din pat fără jenă; nu mă putea vedea, de acea o scrutam cu privirea, îi măsuram fiecare centimetru din piele, fiecare buclă ce-i cădea ușor pe spate, fiecare șuviță ce se culca pe brațele ei. Era nemărginit de frumoasă, mai frumoasă chiar ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată.

Cu o seară înainte, am ieșit cu Paul la o cafea. Plimbarea pe străzile orașului mi-au trezit o acută nostalgie: nu am mai fost aici de atâția ani și totuși țin minte parcul, bulevardul, mirosul de covrigi de pe lângă simigerie, porumbeii de lângă mall, făntâna arteziană din piață. Orașul pare la fel, și totodată e mult mai trist, mai cenușiu. Aleile din cartierul x, cândva pline cu măceș sălbatic, înflorind primăverile, transformând bulevardul într-un tunel al îndrăgostiților, astăzi nu mai este. În schimb, au apărut bănci, alei asfaltate și flori sezoniere pe margină. Și totuși, aleea de măcieș îmi va lipsi; acolo am văzut-o pentru prima dată.

Stăteam pe o terasă drăguță, mesele erau toate ocupate de diferite categorii de oameni – era o seară frumoasă, cu miros de primăvară. La masa de lângă stătea un cuplu, ceva mai încolo un grup gălăgios de liceeni și mai rezervat, în colț, o bătrânică și prietena sa. În aer, se simțea  parfumul domnișoarei de alături, țigările mele și cafeaua lui Paul. Am vorbit puțin despre afaceri, despre campinatul național de tenis, despre ce spectacole se vor da la filarmonică. Paul a devenit dintr-o dată serios.

-Știi, am primit un post în Berlin. La o universitate faină. Pot pleca împreună cu familia, am obținut un contract de câțiva ani cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu mai pot să stau în țara asta – Francesca vrea un viitor frumos pentru fiică-mea, și eu la fel. În plus, avem mai multe oportunități acolo…

-Înțeleg… Dar asta înseamnă că am putea să ne vedem mai des. Desigur, în câțiva ani, când revin și eu la afacerile mele. Am obosit. Munca nu mă mai bucură, am lăsat tot dracului și am venit aici. Adică, i-am lăsat lui Thomas. Am nevoie de ceva timp, liniște și atmosferă ”de acasă”.

Paul m-a ascultat cu luare aminte, uitându-se cum se stinge țigara în scrumieră. Ambii voiam să ajungem la un subiect ce ne frământa. Pe mine, ca pe acel tânăr de acum câțiva ani buni, student sărac și cu idei materialiste; pe el, profesor începător la facultate. Voiam să vorbim despre ea. Am deschis primul subiectul.

– Zi-mi, ce mai face… ea?

Cu o ușoară tresărire, Paul și-a plecat ochii în ceașca cu cafea încă fierbinte.

-Nu știi? E…spitalizată. De patru ani deja…

A venit rândul meu să treasar. Nu știam nimic, nu am mai aflat nimic despre ea în acești ani cât am fost plecat. Mă așteptam să aud ceva similar cu ”e bine, căsătorită, fericită, cu copii”. Cel puțin, asta-și dorea când eram împreună. Ghicindu-mi gândurile, Paul a continuat:

-Cu câteva zile după plecarea ta a nimerit într-un accident. Nu a suferit, aparent, dar a început să-și piardă treptat vederea; s-a lovit cu capul de parbriz când a intrat nenorocitul ăla în ea cu mașina. Într-o jumătate de an după incident a orbit complet. Medicii au zis că a suferit o traumă nu știu de care, că singura problemă e doar pierderea vederii. Auzi la ei, singura problemă! Paul părea înfuriat. Își strângea, involuntar, pumnul și cu cealaltă mâna amesteca de zor zahărul ce demult s-a topit în cafeaua deja rece. Pierderea vederii a fost un șoc pentru ea. A încercat să se sinucidă. De două ori. Medicii au zis că e într-o depresie prefundă. De altfel, pierderea văzului la douăzeci și cinci de ani e o traumă; asta fără să includ ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte de accident…

Paul continua să-și amestece cafeaua. Mă simțeam penibil. Parcă tot trecutul meu s-a întors împotriva mea cu acest verdict: e vina mea! Și totuși, Paul mi-a ghicit și de data asta gândurile:

tumblr_md4y4nJmaw1rrpf77o1_500-Nu te învinui, El. Nu e vina ta… e dobitocul ăla cu mașina lui, ****-măsii! A tăcut puțin, revenindu-și. Știi, pe lângă pierderea vederii, ea nu te mai ține minte. Medicii au zis că e în urma stresului – a uitat ceva ce o deranja. Un fel de reacție a creierului ei –  Francesca zice că te-a uitat ca să nu mai sufere.

-M-a uitat? La asta nu mă așteptam. Erau câteva cuțite înfipte-n mine după ce am aflat că a fost accidentată; acum mi se înfingeau încă zece în pieptul coșului; m-a uitat așa, din durere?

Paul s-a oprit din amestecat cafeaua și s-a uitat la mine.

-Știi, nu te-a uitat complet; ține minte evenimentele, faptele, cuvintele; dar nu ține minte fața și numele. I-a zis Francescăi de câteva ori că îi pare rău de faptul că nu ține minte chipul; mai ales că nu ar fi în stare să-l recunoască vreodată… Dar te urăște, de asta să fii sigur.


Cartea care știa să citească gânduri

GânduriAvea un nume ciudat, și totuși strângea pielea posesoarei cu coperta ei verde de smarald, înfingându-și colțurile reci în cutele albe ale cărnii fragede, încă intacte. Avea o sută patruzeci și șase de file ticsite cu litere mici, negre, pe foii îngălbenite, mirosind a frunze de nuc sau insulină, cum a auzit vorbindu-se despre ea. Și se simțea foarte mândră știind că nu miroase ca toate cărțile, că este specială.

În cele câteva dimineți tărzii de iarnă se deștepta odată cu soarele rece ce-și plimba mânile pe părul castaniu al posesoarei sale. Îl avea la fel de castaniu ca o coajă de nucă strivită între bolovani de marmură. Ciudat lucru însă, nu mirosea nici a nuc, nici a praf vechi de pe rafturile pline cu cărți. Mirosea a cotor negru de la cartea ce mereu aștepta pe noptieră. Iar cartea, respirând adânc aerul stătut de somn zbuciumat, trezit de lumină, își ițea paginile, să le mai zvânture. Posesoarea o prindea atunci, printr-o mișcare leneșă și în același timp disperată, și o strângea la piept, zâmbind tăcut, cu ochii ațintiți în gol. Și așa, câteva eternități la rând.

Uneori, se trezea că este inundată de miros de fân proaspăt cosit, iar posesoarea cu părul castaniu își ascundea fața într-o căpiță imensă, dormind sau ignorând lumea. Alteori, i se făcea frig de la zăpada ce cădea și se topea pe paginile ei bătrâne; umezeala nu-i făcea deloc bine, dar îi plăcea să o vadă cum scoate aburi în formă de fum de țigară. Odată s-a trezit într-un loc misterios, înconjurat de lumini, muzică indecentă și umbre ce-și mișcau, diforme, corpurile pe zidurile înalte, reci. Nu îi vedea nicăieri chipul palid, dar simți cu ușurare când fu ridicată de pe pământ – câțiva pași au reușit să-i imprime un model nu foarte reușit pe copertă.

Locurile, timpurile și universurile erau mereu diferite, dar cartea exista, exista printre sutele de obiecte ce încercau să se apropie de sufletul posesoarei. Cartea însă, roasă deja de molii, de un verde spălăcit, cu un cotor pe jumătate dezlipit, tot pe noptieră era. Paginile i-au devenit mai fragile, literele incerte, speriate de timp și ascunse printre rânduri. Dar posesoarea continua să-și îndrepte mâinile firave, ca niște labe de păianjen, zbârcite și uscate de atâta timp scurs în van, spre marea ei oglindă a sufletului – asta a scris pe copertă. Deci așa se numea ea, cartea ce cândva avea culoarea smaraldului; așa a vrut ea, stăpâna.

În cameră miroase a ceva străin, ceva neobișnuit, ceva ce filele ei galbene nu au mai mirosit niciodată. Citește pe un ambalaj o denumire foarte ciudată, o aglomerare de litere ce nu știu nici ele ce semnificație au. Posesoarea nu mai este tristă: părul ei castaniu zâmbește odată cu ochii ce sunt închiși, ocrotiți de o ceață dulce, dulce, lăsată peste ea și mânile ei urâte, în care strânge, cu toată puterea, niște boabe albe, poșii, albastre și verzi, copiii tuturor sticluțelor și ambalajelor ce stau risipite prin cameră. Cu un oftat, își întinde mâna, din palma căreia cad boabele rostogolindu-se pe jos, și mângâie, pentru ultima oară, cotorul aproape căzul al cărții. Cu un ultim oftat, își ia rămas bun, zâmbind. Pentru prima oară, zâmbind.

După atâta timp…